marți, 5 decembrie 2017

NU TE LĂSA! (fragment din romanul cu acelaşi titlu)


Aţi avut vreodată impresia că vă cade cerul în cap sau că vă înghite pământul? Asta a fost ceea ce a simţit Cornel Straja când a citit şi recitit de câteva ori singura frază de pe cartea poştală pe care i-a înmânat-o poştaşul, la sediul primăriei din sat. N-a avut curajul să ridice ochii la omul din faţa sa, care îl privea compătimitor, nici să arunce o privire celor care se mai aflau în încăpere. A mormăit un mulţumesc şi a părăsit precipitat clădirea fără să salute, uitând să tragă uşa după el,  gata, gata să se împiedice şi să cadă pe treptele pe care se cobora în stradă.
Ajuns afară, s-a îndreptat cu paşi repezi spre casă neuitându-se nici în stânga nici în dreapta. Era o zi splendidă de început de  septembrie, cu cer senin, fără nici o adiere de vânt, iar satul era nelipsit de  ceea ce-i dă farmec şi individualitate în acest anotimp: miros de struguri copţi şi de prune puse la fermentat, roiuri de musculiţe care te asaltau de peste tot şi îţi intrau în gură, ochi sau nas, câte un lătrat de câine, cotcodăcit de găină sau măcăit de raţă ce răzbăteau din curţile oamenilor,  câte un copil pe uliţă mânând un cârd de gâşte la păscut, câte un car tras de bivoli mergând sau venind de la câmp…. Nimic n-a fost în stare să-i atragă atenţia!  A creat nedumerire trecând pe lângă oameni fără să dea bineţe, a trecut pe lângă biserică şi nu şi-a făcut cruce, a trecut pe lângă casa Hatului, l-au lătrat şi s-au luat după el, ca de obicei, câini acestuia , fără să-i bage în seamă. Îi era fiică de ei de când îl muşcase unul pe când era copil. Dacă n-ar fi fost cu gândurile aiurea, şi-ar fi dat seama cât de adevărată e  zicala: „Câinii care latră nu muşcă!”
Pe tot drumul  până acasă, n-a fost în stare să se gândească la nimic altceva decât că e un ratat. Ratatule! Ratatule! Ratatule!... nu continua el să se apostrofeze. Niciodată până atunci nu primise de la viaţă o lovitură atât de crudă ca cea pe care tocmai  i-o anunţase misiva primită. Îi era ciudă pe el însuşi, era supărat pe viaţă, dar, mai ales, îi era o cumplită ruşine, care creştea în intensitate pe măsură ce se apropia de casă.
De cum a intrat în curtea bunicului, unde locuia acum şi familia lui, i-a ieşit bucuroasă în întâmpinare mama, convinsă că vine cu o veste bună. I-a pierit însă  buna dispoziţie de cum i-a văzut expresia încruntată de pe faţă. L-a întrebat cu teamă:
- A sosit înştiinţarea?
- A sosit, a răspuns el, intrând în bucătărie şi punând pe masă cartea poştală.
Mama, tatăl, bunicul şi sora sa, care erau toţi acolo, aşteptându-l, s-au grăbit să vadă ce scrie pe ea. Au citit:
Prin prezenta vă facem cunoscut că la examenul de admitere aţi fost declarat neadmis.
Cornel s-a aşezat în vechiul fotoliu rămas de la bunica lui, şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi şi-a cufundat faţa în palme, nevrând  să mai dea ochi cu ceilalţi. Câtva timp nimeni n-a rupt tăcerea. Apoi, au vorbit pe rând toţi cei mari, toţi de profesie dascăli, care aveau totdeauna la îndemână nişte sfaturi, mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru a alina suferinţe şi mângâia pe suferinzi. Iată ce au fost în stare să-i spună: 
Mama: „Nu-i nimic, bine că eşti sănătos. Trece ea şi asta.”
Tata:  „ O să te pregăteşti mai bine şi la anul o să reuşeşti sigur. Ai toată viaţa înainte.”
Bunicul, pensionar, le uitase pe alea convenţionale: „ Capul sus nepoate! Ce dracu? Bărbat eşti tu? Muşcă-ţi pumnii şi ia-o de la capăt! Mergi pe drumul tău! Nu te lăsa!
„ De la care capăt? Care drum?”, ar fi vrut să-l întrebe Cornel. Maria, sora lui, n-a zis nimic. S-a aşezat în genunchi lângă el şi l-a îmbrăţişat, ţinându-l aşa până când, sătul de sfaturi şi îndemnuri, a dat-o uşor la o parte, s-a ridicat din fotoliu, s-a dus în  camera lui, s-a trântit pe pat şi a început să plângă. Pe mama, care a venit după el, a rugat-o frumos să-l lase singur.
Câtva timp, prin minte i-au trecut tot felul de gânduri răzleţe, învârtindu-se toate în jurul lui „Sunt un ratat!” Când s-a mai liniştit a început să-şi analizeze insuccesul.
 A dat examen de admitere la Institutul Politehnic din Bucureşti. La Şcoala Tehnică  din Cluj, pe care o absolvise, făcuse toate materiile din care a dat examenul în primul  şi al doilea an, deci cu doi şi trei ani înainte. A încercat să le recapituleze în intervalul dintre terminarea anului şcolar şi examenul de admitere. N-a reuşit s-o facă foarte bine. Cu toate astea ar fi trebuit să ia examenul acela dacă n-ar fi intervenit incidentul de la proba scrisă la matematică. Ce s-a întâmplat?
 A intrat la examen cu vezica urinară plină, negăsind un WC unde să se uşureze înainte de a fi invitaţi să intre în sală. După ce li s-au dat subiectele, simţindu-se foarte puternic presat de băşica plină, a cerut voie să iasă afară. I s-a spus că dacă părăseşte sala, nu mai are voie să revină. A rămas şi, chircit în bancă, cu faţa schimonosită de efortul de-a nu face pe el, s-a grăbit să termine lucrarea. N-a rezistat  până la sfârşit. Ultimul exerciţiu n-a mai fost în stare să-l înceapă  şi nici n-a putut fi vorba să revadă ce făcuse la celelalte.  A predat lucrarea şi a ieşit afară. A luat proba scrisă dar, cu siguranţă, cu o notă mică, care a fost decisivă pentru media finală, insuficientă ca să fie admis în condiţiile unei concurenţe  mari. „De ce dracu dacă n-am găsit buda nu m-am pişat pe un perete sau pe un copac din curte înainte de a intra în sală, sau chiar pe mine după ce am intrat? Am fost un tâmpit!”, a fost concluzia la care a ajuns, în sfârşit, în mod cât se poate de justificat.
Dar, de ce era aşa disperat? De ce îi era atât de ruşine? Pentru că în toţi anii de şcoală de până atunci fusese premiant şi nici el şi nimeni din cei ce-l cunoşteau nu şi-ar fi put închipui că ar fi putut rata vreodată un examen sau altceva în viaţă. E cumplit când ţi se întâmplă aşa ceva fără să fii câtuşi de puţin pregătit!
Acolo, în pat, s-a mai gândit şi la faptul că va urma să plece în producţie şi că timp de trei ani de zile nu va mai avea voie să dea un alt examen de admitere în învăţământul superior. „O să mă tâmpesc de tot!”, era teama care începuse  să-l macine. Faptul că era repartizat la cea mai mare uzină din Bucureşti,  despre care aflase de la un văr al său, fost salariat al ei, că „este cireaşa de pe tortul  industriei constructoare de maşini româneşti”, îl consola într-o oarecare măsură. Va ajunge în Capitală, şi acolo, vrând nevrând, se gândea el, va trebui să înghită şi oarece cultură, deoarece îi centru cultural al ţării, locul unde umblă câinii cu cultura în coadă. „Riscul să mă tâmpesc mai rău, e totuşi destul de mic”, a început el să spere.
Ajuns la această concluzie, uşor liniştitoare, a adormit. Somnul însă nu i-a fost nici pe departe liniştit. Abia a dormit şi a visat că era în curtea Institutului Politehnic din Bucureşti în aşteptarea intrării în sală pentru proba scrisă la matematică. Simţea nevoia urgentă să se uşureze. „De data asta o s-o fac” era hotărât el, conştient că prima dată ratase. A întrebat pe cineva unde-i WC-ul, i s-a arătat, s-a dus repede acolo, şi s-a trezit în faţa unei înghesuieli de nedescris: o mulţime de alţi tineri aşteptau să intre în una dintre cele două cabine, în acelaşi scop pentru care venise şi el acolo. Nu erau pisoare! A ieşit repede, hotărât să găsească un loc dosnic unde să îşi rezolve problema. A intrat în spatele primei clădiri. Acolo, un găligan înghesuia o fată într-un perete. Când a apărut el, tipul i-a făcut semn să se uşchească. A plecat şi a intrat într-un boschet izolat, de lângă gardul care împrejmuia instituţia. Acolo nu era loc: un tânăr,  sta  pe vine, cu fundul gol, în plin efort al „facerii”. Prin apropiere nu era nici un copac. În disperare de cauză, s-a hotărât să ude peretele uneia dintre clădiri, aşa, în văzul lumii. N-a apucat să se descheie la prohab, când cineva  l-a bătut pe umăr: „Nu-i voie!”, i-a spus cu o voce care nu admitea replică. Disperat, s-a întors de unde plecase, de teamă să nu rateze intrarea în sală. Acolo nu mai era nimeni. Se intrase deja. A încercat uşa de la intrare. Era închisă. A bătut cu pumnii în ea. Degeaba. Ori nu l-au auzit, ori n-au vrut să-i deschidă. A continuat să bată şi să strige, din toate puterile: „Deschideţi!”. În momentul acela   s-a trezit.
Visul acesta, în diverse variante, avea să-l chinuiască multe nopţi de aici înainte.

Citeşte mai mult >>