luni, 10 decembrie 2018

GÂLCEAVA HIMERELOR de Daniel Hobllea



Am cartea aceasta de doi ani. La prima încercare de a o citi, am renunţat repede, neatras  de filozofia autorului. I s-a întâmplat şi lui, cu o altă carte: Am citit, cu chiu cu vai, o pagină scrisă de „filozoful” X… Analize peste analize, „rafinamente” inutile, dantelării de cuvinte găunoase, fraze greoaie, interminabile. Închid cartea fără regret, cu bucurie chiar, hotărât să n-o mai deschid niciodată,  a spus el. Eu am redeschis-o pe a sa şi m-am înverşunat s-o citesc, cu creionul în mână, hotărât să notez pe măsură ce-o parcurg şi să-mi spun apoi  părerea.
La începutul acestei cronici, recenzii sau ce-o fi ea, câteva cuvinte despre autor. Îl cunosc şi mi s-a părut a fi un poet talentat, un om inteligent şi cumsecade. Nu mi-am închipuit niciodată ce se ascunde el, în spatele aparenţelor! Printre altele, nu mi l-am închipuit a fi mistic şi încă unul radical şi bătăios, foarte pornit împotriva celor care nu gândesc ca domnia sa, folosind la adresa lor cuvinte foarte tari!  Este pentru prima oară când  văd o deosebire atât de mare între un om  aşa cum pare a fi în viaţa de toate zilele şi  cum este, de fapt, descoperit între  coperţile acestei cărţi. Este, fără îndoială, un om deosebit, un spirit agitat şi combativ. Un tip orgolios care nu se sfiieşte să dea peste nas unor savanţi cărora el nu le ajunge  nici până la glezne.  Făcând abstracţie de asta şi de faptul că în majoritatea cazurilor nu sunt de acord cu el, îl admir din toată inima pentru că se zbuciumă şi gândeşte, dar mai ales pentru faptul că se autosugestionează că a descoperit MARELE ADEVĂR. Ar trebui să fie fericit, dar nu pare şi asta pentru că mai  are unele îndoieli, presupun eu, bizuindu-mă  pe inteligenţa sa, demnă de o cauză mai bună.
După primele pagini citite, impresia mea a fost că el vede  unele lucruri  pe dos de cât le văd eu. Pe unele dintre ideile sale nu le accept, iar pe altele nu le înţeleg. Să fie de vină formaţia mea inginerească, capacitatea mea redusă de gândire abstractă? O să comentez câteva dintre cele cu care sunt în dezacord flagrant, încercând să fiu sincer, pentru că  suntem avertizaţi:  Atenţie la cei care vă laudă! Ei sunt cei mai mari duşmani ai voştri. Eu vreau să-i demonstrez că-i sunt prieten şi mă voi feri să-l linguşesc. Nu la fel au făcut autorii recenziilor înserate în carte, care l-au lăudat fără rezerve şi nu l-au combătut nici cât negru sub unghie. Ce s-o fi ales de prietenia lor cu autorul, dacă aceasta o fi existat?
Domnul Hoblea s-a dovedit a fi un mistic agresiv, un critic vehement, cu argumente  uneori popeşti, a ceea ce i se pare a fi anticreştin,  iar după cum trăieşte şi se comportă, un călugăr ratat, cum singur s-a definit. Caută sensul vieţii şi nu vede altul decât în credinţa în Dumnezeu. Din păcate, viaţa nu are un sens pe deplin acceptabil şi ne e greu să recunoaştem sau să ne obişnuim cu asta. De aceea,  oamenii au inventat unul, având grijă să-i confere o aură de infailibilitate.  După mine, sensul vieţii noastre este acelaşi cu cel al restului vietăţilor de pe pământ: ne năştem, ne hrănim, ne înmulţim şi apoi murim, iar după moarte nu mai e nimic. Pe om nu l-a satisfăcut asta şi a inventat-o pe cea de a doua viaţă, una fără de sfârşit, în care să fie fericit fără  să trebuiască să facă ceva.
Cartea  e plină  de idei mistice. Misticism, misticism, dar, cel puţin, adaptat la realităţile secolului XXI! zic eu. Mă revoltă idei de felul Darwinism de cea mai joasă speţă sau afirmaţii ca: De fapt, într-un anumit sens,  omul nu există: „Homo sapiens”, născut în creierele mumificate ale savanţilor, a sucombat ex cathedra, ţintuit prin taxinomii cu miros de naftalină, condamnat la moarte şi executat prin…didacticism. A mai rămas să-i expedieze pe savanţii care susţin asta în matricea lor biologică, cum înjură pretenţios autorul, adică în pizda mamii lor, pe limbajul oamenilor simpli. Teoriile pe care  le susţine dumnealui sunt, de fapt,  cele cu miros mai puternic de naftalină şi complet lipsite de verosimilitate, prin urmare nu-i de mirare că tot mai mulţi oameni încetează să mai creadă în ele.
Autorul mai zice: Creştinismul mă atrage enorm, pentru că este singura doctrină, cred eu, ce implică fără rest participarea persoanei umane la ceea ce o transcende, adică la Divinitate şi, fireşte, la toate celelalte planuri de realităţi. Acelaşi lucru cred miliardele de oameni de alte credinţe despre religiile lor. Pe cine să credem? Pe nici unul, zic eu. Toate religiile sunt la fel, s-au născut toate din frica de necunoscut, din nevoia de protecţie şi din nevoia de a găsi un refugiu al omului după moarte. Toate sunt, în aceeaşi măsură, folositoare sau nefolositoare.
Autorul îi califică pe cei care nu cred în Dumnezeu ca fiind nedemni, sub-oameni, ticăloşi, meschini, anelizi cu faţă umană, excrescenţe întâmplătoare ale pulberii,  găinaţuri efemere ale Cosmosului, nimic dialectic şi istoric, rod găunos al hazardului.  „De ce îi urâţi pe necredincioşi, domnule Hoblea?  Nu sunteţi un bun creştin! Ar trebui să fiţi mai puţin huligan şi  mai indulgent cu această categorie de oameni, având în vedere faptul că  înainte de a deveni un creştin militant, v-aţi numărat printre ei. Străduiţi-vă să-i convingeţi să revină pe calea pe care dumneavoastră o consideraţi dreaptă. Nu-i mai jigniţi! Nu conştientizaţi că unii dintre ei sunt mai inteligenţi şi mai culţi decât dumneavoastră, mai scormonitori şi mai harnici şi că au motive temeinice să nu creadă? Pe doi dintre ei, Nietzsche şi Cioran, i-aţi denumit dumneavoastră, iar pe Enstein l-aţi omis.  Mai sunt şi alţii, destui de mulţi şi prodigioşi.”
Imediat după această suită de jigniri, autorul recurge în carte, temporar, la limbajul de lemn bisericesc pentru a spune lucruri arhicunoscute, neinteresante, transformându-se într-un fel de popă. Îi şede, totuşi,  mai bine decât atunci când jigneşte.
Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm, spune autorul. Îl întreb: dar atunci când acţionăm în folosul aproapelui nostru, ce suntem?  
Iată şi o afirmaţie fără acoperire: În vremuri precum cea care trăim (confuză, descentrată, hipnotizată de ne-esenţial), proliferează cu predilecţie o faună teratomorfă compusă din : hoţi, sectari, demagogi, dezaxaţi, chiromanţi, escroci, proxeneţi, perverşi, prostituate, cabotini, mitomani,astrologi, drogaţi, revoluţionari(improvizaţi sau „de profesie”), proroci, profetese, paranormali, delicvenţi, spiritişti, ocultişti etc. Toţi aceşti gândaci crepusculari, tot acest putregai uman foşnitor, şi obraznic (adevărată armie demonică!) e întreţinut cu „bună” ştiinţă de cei certaţi cu Hristos, ca să spulbere bruma de dumnezeire ce ne-a mai rămas.  Sublinierea îmi aparţine dorind să pun în evidenţă exagerarea, mostră de teorie conspiraţionistă.  Eu ştiu că societatea se luptă, cum ştie şi cum poate, cu această categorie de oameni, iar ateii nu încearcă să-şi facă prozeliţi, aşa cum fac cei prea religioşi.  Pe acei gândaci înfieraţi de autor, Dumnezeu îi iubeşte, pentru că El iubeşte pe toată lumea,  lucru pe care ar trebui s-o facă şi autorul, numindu-i nu gândaci crepusculari,  ci sărmani, rătăciţi sau chiar căzuţi (un termen predilect al autorului) M-am convins încă  odată că nu este un bun creştin!
Îl apreciez, totuşi, pentru că îşi pune şi întrebări în legătură cu unele teme creştine şi nu ia chiar totul de bun. L-a preocupat, de exemplu, problema origini răului. N-a putut fi de acord că originea lui este Lucifer, îngerul izgonit de Dumnezeu din Rai şi devenit căpetenia diavolilor. Dumnezeu nu putea crea pe cineva care avea răul înscris în făptura sa, pentru  că astfel, pe bună dreptate, la originea răului ar sta însuşi El. Nici alţi teologi nu pot fi de acord cu asta şi încearcă tot felul de mişmaşuri să-l absolve pe Creator de această „greşeală”. Părerea mea este că Lucifer, Iadul, Raiul, îngerii, diavolul, destinul  etc., nu există şi că Dumnezeu a creat doar Universul iniţial şi nişte legi după care acesta se conduce, legi înscrie în fibrele a tot ce a luat naştere în el, fiinţe sau nefiinţe. Parte din aceste legi au fost descifrate de oameni (una dintre ele este cea a evoluţiei, vehement contestată de autor),  cele care nu sunt cunoscute încă, vor fi şi ele descoperite. Mai cred că Dumnezeu nu se amestecă în viaţa oamenilor, deci nu este răspunzător de binele sau răul cu care aceştia se confruntă.
Ce altceva te poate învăţa un manual decât cum să-ţi speli creierul de propria gândire? ne întreabă autorul. Îi răspund eu: „Dacă n-aţi fi buchisit din manuale tot ce ştiţi azi, probabil că în loc să scrieţi aţi fi bun de dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii, cum ziceţi undeva în carte referindu-vă la scris.
N-aş putea crede într-un Dumnezeu demonstrabil, zice autorul. Spune aşa. pentru că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. El este o „noţiune” (n-am găsit un cuvânt mai potrivit)  „supra-raţională” ca să folosesc o sintagmă des întâlnită în această carte, fiind singura dată de acord cu ea. În această situaţie  unii au ales să creadă în el, iar alţii să nu creadă. Dintre cei care cred, unii o fac orbeşte, alţii cu discernământ.  Unii cred în tot ce spune Biblia, fiind convinşi că scrierea ei a fost inspirată în întregime de Dumnezeu (ce părere proastă au despre El aceştia!), alţii o judecă. Ea trebuie neapărat curăţată de poveştile absurde  nereale  sau exagerate pe care le conţine. Ştiinţa ne ajută să facem asta. A nu vrea să accepţi adevărurile ştiinţifice, e o dovadă ori de obtuzitate ori de rea credinţă. Autorul acestei cărţi n-ar trebui să se situeze nici în una dintre aceste două ipostaze, mai ales pentru că are la bază o  formare ştiinţifică. Religiile nu pot şi nu vor rămâne la nivelul epocilor  în care au fost înfiinţate, epoci cufundate în obscurantism şi superstiţii.
Autorul ne povesteşte şi câteva vise ale sale şi ne lasă să credem că ele i-ar fi fost induse de Dumnezeu sau de cineva în numele lui.  Părerea mea este că visele ni le inducem singuri, continuând să gândim şi noaptea la ceea ce ne-a preocupat peste zi.  În vis ne vedem semenii, animalele, obiectele şi locurile pe care le cunoaştem în cele mai mici amănunte. E o dovadă că imaginile lor sunt înregistrate în memoria noastră şi că în vis, numai în vis, suntem în stare să le redăm aidoma. Tot în vis, suntem în stare să creăm şi imagini totalmente noi ceea ce înseamnă   că avem şi o imaginaţie foarte bogată. Din păcate, atunci când suntem treji, nu putem să ne mobilizăm la acelaşi nivel cele două însuşiri. Poate vom reuşi cândva.  De ce, în somn, mintea noastră o ia uneori razna şi creează şi imagini şi întâmplări neverosimile sau fantastice? e o ciudăţenie care se  cere explicată ştiinţific.
Din carte rezultă că Învierea morţilor la a doua venire a lui Iisus pe Pământ (o utopie după părerea mea) se va face în trup şi suflet, numai că trupul va avea alte caracteristici. Va fi, probabil, foarte,  foarte mic, ca să încăpem pe planetă. Ceea ce n-am aflat de nicăieri şi nici de la autorul prezentei cărţi, e dacă vom învia la vârsta la care am murit, cu defectele, calităţile şi bolile de atunci şi în ce epocă de civilizaţie o vom face.  Cum vom trăi? Cum ne vom înţelege între noi? Şi altceva: Judecata care va avea loc atunci, ce rost are? Nu suntem judecaţi imediat după moarte şi trimişi unii în Iad alţii în Rai? Există o altă instanţă decât cea care ne-a judecat prima oară?
Ştiinţele nu fac decât să zgârie, copilăreşte. coaja lucrurilor. Respingând Tradiţia, aşadar cunoaşterea supra-umană, ele l-au închis pe om , ca într-o cuşcă, în caverna cosmică….. Eu cred că ceea ce le pune autorul în cârcă ştiinţelor au făcut şi fac, de fapt,  religiile, iar cuşca se numeşte a ignoranţei şi superstiţiilor.
Am să reproduc din carte câteva pasaje care mi-au plăcut, referitoare la scriitori şi cărţi. Ar fi fost bine dacă autorul s-ar fi limitat doar ala acest domeniu, pe care-l cunoaşte bine, din care  redă ceea ce a trăit şi nu se vede obligat să şi  născocească ceva ci doar să exagereze pe ici, colo.
·        Ce voluptate dureroasă îşi procură uneori actul scrisului! Un cuvânt, două cuvinte… şi iată-te la un pas de extaz. Nu te mişti, nu contempli, nu cauţi, ci doar te laşi în voia cuvintelor, care te vor purta spre zări neştiute, beatifice, spre zări de nezărit! Atunci fiecare cuvânt ţi se pare o arcă în care pluteşti pe deasupra potopului simţurilor, o cheie prin care ţi se deschid lumi vaste, lumi de splendori din care n-ai mai vrea să revii. De aceea, la ori ce  întoarcere dintre cuvinte resimt o tristeţe neegalată, poate, decât de bucuria de a fi fost printre ele.
·        A scrie înseamnă a face curte morţii, aşadar, conştient sau nu, a încerca s-o îndupleci, s-o cucereşti, s-o învingi pe marea necunoscută. De aceea, după rugăciune, scrisul e cel mai donchijotesc  dintre toate actele omului, deci cel mai apropiat de esenţa noastră. Într-adevăr, nu poate să existe nebunie mai mare decât aceea de a debita deşertăciuni despre alte deşertăciuni. Însă fără această „nebunie” (şi fără acea a rugăciunii) am fi dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii. Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm. .. Orice alte criterii pentru vădirea condiţiei de om şi le-ar putea revendica, cu egală îndreptăţire, şi ploşniţa sau orice altă lighioană.
·        Scrisul este forma cea mai rafinată de autoflagelare.
·        Indiferent de calitatea lui, orice text, odată început, te trage parcă de mânecă, te somează să te ocupi de el, să-i dai atenţie. Întocmai unei fiinţe vii căreia i-ar fi frică să n-o abandonezi.
·        Ce poate fi o carte care-şi merită numele? O picătură de adevăr într-un ocean de indiferenţă. Dar una ce nu şi-l merită? O mlaştină în care cad capetele pătrate.
·        Despre vanitatea scrisului…. Mi-a fost dat să-mi văd pagina cu primul text publicat într-o revistă aruncată pe jos, într-un closet infect, după ce fusese folosită în scopuri specifice respectivei „locaţii”. Şocul priveliştii a fost destul de puternic, dar nu suficient pentru a mă vindeca de pomenita vanitate. În schimb, de-atunci economisesc când scriu mai multă hârtie, spre dezamăgirea unor „cititori” mai nonconformişti.
·        Cred că e mai important să scrii o carte decât să guvernezi un imperiu. Dar şi mai greu. Nu ştiu la ce cărţi se gândea autorul ”Omului fără însuşiri”(Musil)  când scria acest rând măgulitor pentru (unii) scriitori…Oricum, astăzi, el nu mai este valabil. Şi nu neapărat pentru că nu mai există imperii.      




Citeşte mai mult >>

vineri, 19 octombrie 2018

BĂNIŞORUL ŞI MAREA UNIRE


    
 Bănişorul este satul meu natal. Ceea ce s-a întâmplat acolo, în anul 1918 şi în anii care au urmat, s-a întâmplat şi în majoritatea satelor ardelene.  El nu e un sat oarecare:
-          a fost atestat documentar în 1213, cu 246 de ani înaintea Bucureştiului!;
-          în sat exista o biserică din lemn pe vremea Marii Năvăliri Mongole (1241), unde se spune că atunci s-au refugiat toate cele şapte familii din sat, reuşind să scape cu viaţa;
-           pe un deal din sat şi-a îngropat o comoară Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, care se caută de aproximativ 400 de ani şi nu s-a găsit încă, am căutat-o şi eu şi am scris o carte despre asta;
-          este un sat integral românesc, la origine ortodox, greco-catolic de la 1700, şi din nou ortodox de la 1948; bănişorenii n-au sesizat nici până azi deosebirile.
-          în 1918, satul era - ca şi azi - reşedinţă de comună,  avea o biserică din piatră, edificată la 1896    de către greco-catolici şi o şcoală primară confesională, la care preda bunicul meu; Biserica de piatră, care există şi azi,  a înlocuit una  din lemn, urmaşa celei de la 1241, despre se spune că era, la vremea ei, cea mai mare şi mai frumoasă din judeţ. Biserica actuală a fost foarte mult modificată de ortodocşi, ca să nu mai semene cu cea iniţială.
-          actualmente, face parte din judeţul Sălaj.
În anul Unirii, satul  făcea parte din  regiunea Crişana, iar aceasta, împreună cu Transilvania, Banatul şi Maramureşul - toate ţinuturi în care populaţia majoritară erau români (53,7%, conform recensământului maghiar din 1910) -, făceau parte, începând din 1869, din Ungaria.  
La Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918,  la care s-a hotărât unirea  ţinuturilor menţionate mai sus cu România,  au participat, din proprie iniţiativă, şi patru bănişoreni,  urmare directă a emancipării naţionale a lor realizată în decursul  mai multor ani şi accentuată imediat după terminarea Primului Război Mondial. Printre ei se număra şi parohul de atunci a bisericii din sat, ctitor al acesteia şi o persoană deosebit de activă pe plan social şi cultural. Ei s-au alăturat celor 100.000 de participanţi la Marea Adunare, care nu fuseseră aleşi.
În Primul Război Mondial au luptat, încadraţi în armata austro-ungară, mai mulţi bănişoreni. Octavian Tăslăuanu, combatant în Primul Război Mondial, scria:
 Drumul românilor pe front era asemenea unui convoi de moarte petrecut de lacrimile şi bocetele celor rămaşi acasă”
Obligaţi să se bată pentru o cauză care nu era a lor,  bănişorenii din armata austro-ungară, la fel cu ceilalţi români aflaţi  în aceeaşi situaţie, au făcut-o fără nici un pic de tragere de inimă. Treizeci şi cinci  dintre bănişoreni au pierit pe diferite câmpuri de luptă, majoritatea pe frontul rusesc din Galiţia, iar unii pe cel din nordul Italiei, unde au fost transferaţi, după intrarea, în 1916, a  României în război, pentru ca să nu dezerteze şi să se alăture trupelor româneşti. Românii din Regat îi invitau să facă asta prin manifeste de genul:
„Români, de astăzi locul vostru nu este în armata austro-ungară, părăsiţi rândurile sale, veniţi sub steagul român fără rezerve să luptăm împreună pentru fericirea noastră şi a voastră. Veniţi să înfăptuim România Mare!”
 Alte câteva zeci de bănişoreni au căzut prizonieri. Dintre cei ajunşi  prizonierii la ruşi, câţiva  s-au înrolat în   detaşamentul de voluntari români care s-a alăturat armatei noastre şi au luptat alături de aceasta în bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz.
Mama mea, care în 1918 avea  vârsta de opt ani, mi-a relatat că în acel an, înainte de 1 decembrie, în sat au avut loc tulburări provocate de cei întorşi de pe câmpul de  luptă. Aceştia au izgonit oficialităţile maghiare din sat, au prădat casa notarului ungur şi casele celor trei familii de evrei.
În prejma lui 1 decembrie, în sat a luat naştere  Consiliul Naţional Român  şi Garda Naţională, ultima menită să păstreze ordinea.  La constituirea Consiliului Naţional Român a avut loc în sat o adunare populară la care a participat, din partea cercului Şimleu Silvaniei al CNR, secretarul acestuia. Ea a însufleţit şi mai mult pe bănişoreni şi a avut, cu siguranţă, un rol determinant în hotărârea celor patru de-a participa la   Marea Adunare de la Alba Iulia.  Ei au mers acolo împreună cu delegaţia  din cercul Şimleului, cu un tren special comandat. Delegaţii purtau steaguri tricolore confecţionate, de cele mai multe ori, cu mijloace locale din pânză de cânepă. Conform declaraţiilor unor participanţi şimleuani la Marea Adunare, în tren era o atmosferă însufleţită, de nedescris. Se cânta „Deşteaptă-te române”, „Ardealul, Ardealul ne cheamă”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Trei culori” etc. Prin toate gările prin care treceau delegaţii au fost întâmpinaţi şi ovaţionaţi de o mulţime de localnici. În gara Alba Iulia au fost întâmpinaţi de fanfara militară. La Teiuş trenul a fost atacat cu arme de gărzile naţionale maghiare. Un participant a fost omorât. El a fost dus, totuşi, la Alba Iulia unde a fost înmormântat ca un erou.
 În Bănişor, ca în toate localităţile din Transilvania, la orele 12 din ziua de 1 decembrie 1918, a avut loc  o adunare populară în curtea bisericii şi s-au tras clopotele.  Din totdeauna, clopotele bisericii s-au tras în fiecare duminică, de sărbători, la mort, de vreme rea şi în situaţii speciale ( de pericol (atunci se trăgea un clopot, în dungă) sau din alte motive. De menţionat că, în 1848, clopotele bisericii au fost luate de unguri ca să le topească şi să facă din ele tunuri. Câţiva ani, în lipsa lor,  s-a bătut doar toaca.
După cum se ştie delegaţii la Adunare, întruniţi în sala mare a Cazinei din Alba Iulia - Sala Unirii de azi - ,  au votat  o Rezoluţiune şi au ales  Comitetul Dirigent, un fel de Consiliu de Miniştri al ţinuturilor din Ardeal, care urma să conducă treburile de acolo până la definitivarea procesului de unire. Rezoluţia s-a comunicat mulţimii de oameni care umpluseră Câmpul lui Horea şi a fost primită cu urale.  Lucian Blaga, participant la  Marea Adunare de la Alba Iulia, a scris despre atmosfera de acolo:
Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună.
 În „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia” a  fost prevăzută şi „Reforma agrară radicală”, ceea ce i-a mulţumit pe deplin pe toţi ţăranii  participanţii la Adunare, inclusiv pe consătenii mei.
La 1 decembrie 1918, o parte din Ardeal era încă sub stăpânire maghiară. Eliberarea completă a lui a avut loc abia în anul următor. O bătălie  a trupelor româneşti cu cele maghiare s-a petrecut în apropierea Bănişorului. Armata română a ocupat atunci Budapesta, iar pe clădirea Parlamentului Maghiar, a fost arborată o opincă. După asta, a devenit foarte popular în Ardeal un cântec al cărui refren era: Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc. 
Armata Română, care a intervenit în teritoriile locuite de români, la sfârşitul războiului, pentru a le apăra de intervenţiile ţărilor vecine, afectate sau deranjate de situaţiile create prin declaraţiile de unire cu România ale acestora, a avut un rol important l-a constituirea României Mari
Consfinţirea apartenenţei provinciilor din  Ardeal la România s-a făcut la 10 august 1920, la Trianon, unde s-a semnat Tratatul cu Ungaria. Hotărâtor pentru deciziile  care s-au luat cu acel  prilej a fost principiul  „factorului etnic”, conform căruia s-a decis ca teritoriile care au făcut obiectul tratativelor să revină populaţiilor majoritare care le locuiesc .
Faţă de situaţia dinaintea Primului Război Mondial, România a crescut  de la o suprafaţă de 138.000 km² şi o populaţie de 7.900.000 de locuitori de dinaintea războiului, la o suprafaţă de 295.641 km², cea mai mare din istoria sa, şi o populaţie de 18.000.000 locuitori după război.
Pentru cinstirea memoriei fiilor satului căzuţi în Primul Război Mondial, în anul 1936, anul naşterii mele, s-a inaugurat, în sat, un monument. Construcţia lui s-a făcut prin contribuţie publică. O contribuţie importantă la ridicarea lui a avut-o tatăl meu, pe atunci directorul şcolii din sat. De atunci şi până azi, de Ziua Eroilor, se organizează  în prejma lui comemorarea eroilor.  Am recitat şi eu acolo, pe vremea când eram elev la şcoala primară din sat, poezii patriotice. În timpul ocupaţiei maghiare din perioada 1940-1944,  parte dintre basoreliefurile aflate pe feţele laterale ale monumentului au fost răzuite.
Tot ungurii, în aceiaşi perioadă, au demolat un catarg din lemn, amplasat în curtea noii şcolii din sat,  vopsit în culorile naţionale, pe care era arborat permanent tricolorul românesc. În anul acesta, în cadrul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, s-a montat, în acelaşi loc, un altul, metalic. Am asistat la ceremonia sfinţirii drapelului şi a ridicării lui pe noul catarg, în 15 august, cu prilejul Zilei Satului. Cu prilejul sosirii în sat, la 8 septembrie, anul acesta, a Caravanei Unirii, organizată de Biblioteca Judeţeană Sălaj, în jurul catargului pe care era arborat tricolorul nostru, s-a încins Hora Unirii.

Citeşte mai mult >>

joi, 30 august 2018

COLEGII MEI DE ŞCOALĂ EVREI*



Am avut colegi evrei atât la Şcoala Medie Tehnică de Mecanică din Cluj, pe care am absolvit-o în 1954, cât şi la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, promoţia 1961. Deşi erau puţin diferiţi de noi, nu-mi amintesc ca eu sau alţi colegi să fi avut probleme de natură etnică cu ei. Mie mi-au fost simpatici tocmai pentru că erau altfel decât noi, românii. În primul rând erau mai civilizaţi (se vedea că strămoşii lor folosiseră  săpunul şi pasta de dinţi mult înaintea noastră),  iar în al doilea rând, ţineau mai mult decât noi la tradiţiile şi regulile lor de viaţă. Puteam discuta cu ei aproape orice, mai puţin, cu cei de la facultate, problemele legate de Holocaust şi asta pentru că românii din Vechiul Regat se simţeau, şi se simt în continuare, cu musca pe căciulă, în timp ce în Ardeal, problema asta este a ungurilor. 
Mai târziu, când a început să mă preocupe istoria evreilor din satul meu natal, în discuţiile avute cu foştii colegi de facultate evrei, am constatat că nu suportă să fie criticaţi legat de ce au făcut evreii în trecut şi ce fac ei azi, considerându-se, oarecum, infailibili.  Nu m-am împăcat şi nu mă împac cu asta.  Vin în sprijinul celor afirmate mai sus cu trei exemple:
Am vrut să aflu care au fost motivele pentru care, de-a lungul istoriei, evreii  au fost persecutaţi peste tot pe unde i-a mânat viaţa.  Ca să mă documentez, am citit,  printre altele, „O istorie a evreilor” de Josy Eisenberg, găsită în librării la data la care mă preocupa  foarte mult această temă. Autorul cărţii împarte motivele în două categorii: unele care au ţinut de evrei şi altele care n-au ţinut de ei. Ei bine, unul dintre foştii mei colegi de facultate, în prezent în Israel, cu care am discutat problema, nici n-a vrut să audă de cele din prima categorie şi mi-a spus despre Josy Eisenberg că este un trădător de neam. Nu m-a convins, dar din articolul în care am scris despre istoria evreilor, destinat să fie publicat, am eliminat acest capitol.
În acelaşi articol, în partea privind istoria evreilor din satul natal, legat de faptul că cele trei familii  de evrei de acolo aveau toate cârciumi, am preluat o  afirmaţie oficială despre evreii din România, conform căreia ei au contribuit la răspândirea alcoolismului la sate. Un alt coleg de facultate din Israel a sărit în sus citind în articol  această afirmaţie, iar doamna Andrea Ghiţă a tăiat-o din articolul meu, din care a publicat o secvenţă în revista Baabel.
Ţin o legătură destul de strânsă cu colegul meu din Israel citat în paragraful precedent. Aş îndrăzni să spun că suntem prieteni. L-am vizitat în Israel, ne-am întâlnit de câte ori a venit în ţară şi  m-a vizitat acasă în una dintre aceste ocazii. Într-o corespondenţa cu el, am făcut menţiunea că, de multe ori, armata israeliană ripostează disproporţionat la provocările palestinienilor, provocând-le multe distrugeri în teritorii  şi multe victime în rândul lor. N-a fost de acord cu mine. Referindu-mă la actualitatea românească, consider că tot disproporţionat a procedat şi jandarmeria română  cu  demonstranţii din Piaţa Victoriei din Bucureşti, în 10 august, anul acesta.
În ciuda acestor contraziceri, şi a altora pe care nu le menţionez, îi stimez şi îi respect pe evrei. Nu ştiu dacă au fost poporul ales, cum zice  Biblia, bazându-mă pe faptul că Dumnezeu n-ar fi fost în stare să facă nici un fel de discriminări între popoarele sale, aşa cum nici un părinte bun nu-şi discriminează copiii, dar, în mod cert, este un popor deosebit, de omeni deştepţi, talentaţi şi uniţi (mai au şi alte calităţi, pe care spaţiul pe care mi l-am propus nu mi-ar permite să le înşirui şi, ca orice naţiune, şi câteva defecte, pe care mă abţin să le enumăr). Nici un român n-ar trebui să uite cât de mult au făcut evreii pentru cultura, ştiinţa şi economia noastră şi nici n-ar trebui să uite cât de nedrepţi şi cruzi am fost cu ei în câteva momente ale istoriei comune. De evreii cu care am fost coleg de şcoală sau serviciu, mă leagă amintiri comune din vremurile bune şi rele trăite împreună. Am fost tot timpul alături unii de alţii, ne-am bucurat împreună, am suferit împreună şi îmi face plăcere să-i întâlnesc de câte ori am ocazia. Acesta este şi motivul pentru care aş dori să aflu amănunte despre colegii de clasă evrei de la Şcoala Medie Tehnică de Mecanică din Cluj, promoţia 1954 şi să-i întâlnesc dacă va fi posibil. Ei au fost:

Abraham A. Ernest
Fridmann B. Ervin
Goldner A. Otto
        Pffefermann S. Oskar

Despre ei mai ştiu doar că  Ernest Abraham ar fi rămas în ţară, iar ceilalţi au părăsit-o. Fac menţiunea că  Ervin Fridmann a fost cel mai bun la învăţătură dintre ei şi unul dintre cei mai buni la învăţătură din clasa noastră.
Îi rog pe cei care îmi pot da vreo informaţie despre ei, s-o facă prin intermediul revistei Baabel, la care am fost invitat să fac acest anunţ. Vă  mulţumesc anticipat.
Dacă se va întâmpla ca unii dintre ei să ia cunoştinţă cu anunţul, îi informez că în ziua de 13 august, anul acesta, ne-am întâlnit, zece dintre noi, la Cluj,  la pensiunea Europa  din cartierul Grigorescu (vizavi de Institutul de Fizică) şi că la aceeaşi pensiune  se întâlnesc regulat, în ultima marţi din lună, la ora 13,  colegii noştri din Cluj.
Din cei zece colegi care ne-am întâlnit anul acesta, am rezistat până la sfârşitul petrecerii doar opt. Putem fii văzuţi în poza de mai jos.


 De la stânga la dreapta: Pop A. Ioan, Stăncioiu V. Sever (clasa A), Vanca V. Artemiu,       Mocanu A. Ioan, Mera I.Vasile, Ursuţ N. Ioan, Vlad G. Gheorghe, Buidan C. Vasile.

 * Articolul a fost trimis pentru a fi publicat în revista online "Baabel", dar a fost respins.















Citeşte mai mult >>

vineri, 27 iulie 2018

OSTROV (fragment din romanul "Nu te lăsa!")


Ostrov*

Era sfârşitul de octombrie al anului 1954, iar afară era cald ca vara. Pomii erau încă aproape în întregime verzi. Câteva frunze se îngălbeniseră de frică sau se înroşiseră de ruşine, credem noi, iar câteva, mai slabe de înger, apucaseră să cadă. Cerul avea culoarea florilor de „Nu mă uita”, iar vântul era inexistent – trăgea chiulul.
Cornel s-a gândit că ar trebui să profite de timpul frumos şi să-i facă o vizită lui Victor, vărul lui, în „raiul” de la Ostrov, insulă de pe lacul Fundeni dintr-o mahala a Bucureştiului. Au convenit ca în ultima sâmbătă din luna aceea să plece împreună de la uzină, să doarmă peste noapte la el şi să se întoarcă acasă a doua zi după prânz. A aranjat şi cu Ioana ca meditaţia la matematică, din duminica următoare, să fie mutată de la ora 10 dimineaţa, la ora patru după-amiaza.
Victor venise la serviciu, ca de obicei, cu bicicleta. A trebuit să şi-o lase acolo, au mers cu tramvaiul până la Morarilor, iar de acolo pe jos, pe lângă Filatura Românească de Bumbac până în Şoseaua Pantelimon, au urcat de-a lungul ei spre centrul oraşului, iar după vreo 500-600 metri, au cotit-o la dreapta, au ajuns pe malul lacului Fundeni, au trecut un pod de lemn şi au ajuns pe Ostrov. Din cel mai mare oraş al României, s-au pomenit într-un sătuc cu câteva uliţe colbuite, pe care circulau în voie orătănii şi te lătrau câinii, cu case joase din chirpici, acoperite cu tablă sau carton asfaltat, mascate aproape complet de pomii din jur şi viţa-de-vie care se căţărase pe ele. Nici vorbă de curent electric, apă curentă sau canalizare! Până aici nu putea fi vorba de „rai”.
Casa lui Victor, un fel de bojdeucă, avea numai două camere şi era aşezată pe malul lacului dinspre Şoseaua Fundeni. Avea însă şi o prispă lată, care, ca să ne exprimăm ca la piaţă, făcea toţi banii. Pe ea trona o laviţă cu spătar având în faţa ei o măsuţă scundă, lungă cât laviţa.
 - Hai să ne lăsăm lucrurile aici şi cât mai e încă ziuă să facem o tură pe lac, i-a propus Victor. Vreau să prindem apusul de soare acolo.
Lacul începea la câţiva metri de casă, dar nu se vedea luciul apei din cauza abundenţei de trestie şi papură de lângă mal. La un ponton improvizat era legată barca lui Victor, una cu vâsle, nu prea mare, dar în care încăpeau două persoane. Au luat loc în ea, Victor la vâsle, Cornel pe post de pasager şi printr-un culoar îngust creat în păpurişul de lângă mal, au ajuns la oarecare lărgime.
- Lacul întreg nu se vede decât din avion, i-a explicat Victor. Aici este exact cum am auzit eu că e şi în Delta Dunării: o mulţime de canale mărginite de stuf şi de sălcii pe care se urcă viţă-de-vie sălbatică, şi, din când în când, câte un ochi de apă, mai mare sau mai mic.
Victor îşi aprinsese o ţigară. Vâslea încet şi mult timp n-a mai spus nimic, încât lui Cornel i-a făcut impresia că uitase de el. De altfel, în scurt timp, liniştea neobişnuită ce-i înconjura i s-a impus şi lui şi treptat, treptat a fost complet furat de peisaj. A început să-i placă mângâierea stufului de pe laturi şi atingerea crengilor de sălcii pe sub care treceau, clipocitul apei produs de vâsle, zborul unor păsări de apă alungate de venirea bărcii, saltul din apă a câte unui peşte, zborul a câte unui fluture, libelulă sau altă insectă.
Au mers aşa, în tăcere, până când soarele s-a pregătit să apună. Atunci, Victor a cârmit-o spre apus şi în curând s-a declanşat un spectacol de lumini cum Cornel nu mai văzuse. A început prin a se colora cerul în culori din ce în ce mai vii, în care dominau rozul, roşul şi violetul, apoi, vârfurile trestiilor au luat parcă foc, iar pe ochiurile de apă s-au întins cărări strălucitoare de lumină. Până şi feţele lor străluceau precum cele ale unor tablouri cu geamuri de sticlă de pe pereţii unei case cuprinsă de flăcări. Lui Cornel aproape că i s-a oprit răsuflarea! „Priveliştea asta îi ruptă din rai!” şi-a zis. Victor a întors capul spre el şi a fost mulţumit să vadă cât de încântat e, după care s-a lăsat şi el pradă frumosului.
Abia după ce soarele a apus, a dispărut şi starea de vrajă care-i învăluise pe cei doi, mai ales pe Cornel.
- Acum o să ne întoarcem, ca să nu ne prindă întunericul pe lac. În noaptea asta nu va fi lună, aşa că s-ar putea să ne rătăcim.
Ajunşi la casa lui Victor, Cornel a văzut cum arată ea şi pe dinăuntru. Dintre cele două camere, una era dormitor şi cameră de zi, cealaltă bucătărie. Erau atât de scunde, încât nu lipsea mult ca lunganul de Cornel să atingă cu capul tavanele lor. Între ele era un mic antreu, iar în bucătărie era şi un pat. În toată casa domnea ordinea şi curăţenia de n-ai fi zis că n-a pus mâna acolo şi o femeie. Nici vorbă! Era numai meritul lui Victor.
- Am prins ieri nişte peşte, o să-l prăjesc, o să fac o mămăligă lângă el şi un pic de mujdei de usturoi, o să-l stropim cu vinul adus de tine şi asta o să ne fie cina din seara asta, l-a anunţat Victor.
Au mers amândoi în bucătărie. Victor a aprins o lampă cu gaz că aproape se întunecase, a făcut focul în sobă, a pus l-a fiert mălaiul pentru mămăligă, după care a adus de afară un ciubăr cu apă în care se zbăteau cel puţin o duzină de crapi măricei.
- Ce zici, o să ne ajungă?
- Nu cred, a glumit Cornel.
Au preparat împreună cina, în sensul că Victor a făcut mămăliga, a curăţat şi prăjit peştele, iar Cornel a curăţat şi pisat usturoiul. Printre picături, au ciocnit câte un păhărel de tescovină, ţuică din struguri tescuiţi – cărora li se mai zice şi boască – care se făcea şi se bea prin satele din jurul Bucureştiului, dar şi în mahalalele lui, care, de fapt, erau tot un fel de sate.
- Nu se compară cu pălinca noastră din Sălaj, dar îi bună după ce te înveţi cu ea, a ţinut să precizeze Victor.
Un pahar plin cu ceva care să aibă şi niţel spirt e bun şi pentru că dezleagă limbile şi îndeamnă omul la vorbă. Fără el, Cornel nu ar fi aflat de la Victor atâtea amănunte interesante în legătură cu multele feluri în care se poate prepara peştele.
O să mâncăm pe târnaţ, l-a anunţat Victor, după care s-a şi dus acolo şi a aprins o lampă, din acelea cu oglindă, pe care a agăţat-o de un cui bătut în peretele casei. Abia a pus-o acolo, că au şi început să se ciocnească de sticla ei mai multe insecte proaste. După asta, a adus pe măsuţă tacâmuri, pahare, bunătăţile pregătite şi sticla cu vin.
Asta-i tot, a zis el. Putem începe.
 S-au aşezat amândoi pe laviţă şi au început să se ospăteze, acompaniaţi de ţârâitul greierilor din curte, orăcăitul broaştelor de pe lac şi din când în când, cântecul unei cucuvele.
- Se zice că păsările astea sunt prevestitoare de rău, a spus Cornel, referindu-se la cucuvea.
- Nu şi în Ostrov, i-a răspuns Victor. Aici sunt alte legi.
Pe cer erau o puzderie de stele, lipsea însă Luna, aşa cum prezise Victor. Peştele era delicios, mămăliga gustoasă, iar usturoiul le făcea şi mai bune pe amândouă. Până când au destupat sticla cu vin, cina lor a decurs în tăcere, licoarea aurie însă, că asta era culoarea vinului care se cuvenea la peşte, le-a dezlegat din nou limbile. Cornel a vrut să afle cât mai multe despre insula pe care se aflau, iar Victor s-a dovedit a şti despre ea o mulţime de lucruri interesante.
- Tare de mult, pe insula asta erau aduşi oamenii bolnavii de ciumă. Pe atunci ea era a nimănui sau, bag seama, a statului. Mai aproape de vremurile noastre, a aparţinut lui Tache Ionescu, despre care se spune că a fost politician şi prim-ministru între cele două războaie. A vândut-o, pe parcele, unor amărâţi, care şi-au făcut aici case şi au cultivat câte un petic de pământ. Pe aceştia i-a cununat şi le-a botezat copiii. Cei mai vechi ostroveni, îşi zic „finii lui Tache Ionescu” şi se consideră mai breji decât cei veniţi aici mai târziu. Adevărul este că sunt foarte legaţi de petecul acesta de pământ. Au fost de multe ori victime ale revărsărilor Colentinei, au rămas şi fără case, dar n-au plecat în altă parte. Si le-au reconstruit cum au putut şi au luat totul de la început. Asta-i cauza pentru care nu sunt case mai răsărite pe insulă. Şi acum îi sălbătăcie aici, dar, în trecut, ea era şi mai mare. Se zice că era loc de refugiu şi ascunzătoare pentru oameni certaţi cu legea. Chiar Terente, haiducul ăla din Balta Brăilei, căruia i se mai zicea şi Regele Bălţilor, s-a ascuns aici.
- Despre el am citit că avea mare succes la femei. O fi făcut prăpăd şi printre ostrovence?
- Se zice că o avea mare şi noduroasă şi că ăsta ar fi fost secretul trecerii lui la femei.  Se vorbeşte că l-au căutat aici şi multe bucureştence din lumea bună. Lângă calea ferată, există o salcie căreia i se zice „A lui Terente”. O fi fost sădită de vreo femeie care s-a iubit cu el în locul ăla.
- Există biserică pe insulă?
 - Nu este. Locuitorii de aici trebuie să-şi ducă morţii în Dobroieşti, la Mănăstirea Mărcuţa sau la alt cimitir din Bucureşti.
„Singura posibilitate a unora de aici să ajungă din Evul Mediu în Epoca Modernă” şi-a zis Cornel.
- Ei mai cred şi în duhuri, în descântece şi în alte prostii, a continuat Victor. Se zice că există un duh al bălţii pe care îl cheamă Zdravete. Dacă vrei să ai spor la pescuit şi să nu te îneci în lac – au fost câteva cazuri – trebuie să te pui bine cu el. Se procedează în felul următor: se iau două pâini mari făcute în casă, se golesc de miez şi se umplu cu tescovină şi li se dă drumul pe apă. Se zice că Zdravete le trage la fund şi bea ce-i înăuntrul lor, după care are grijă de tine.
- Ai făcut şi tu asta?
- Eu n-am făcut-o, că nu cred în astfel de bazaconii, dar a făcut-o pentru mine nevastă-mea, fie iertată, că era tare superstiţioasă. Există şi o femeie pe insulă, un fel de vrăjitoare,  care te poate vindeca mai ales de bolile de care nu suferi, şi care le ştie pe toate care s-au întâmplat sau se vor întâmpla pe lumea asta.
Au mai discutat mult, despre multe, în noaptea aceea. Peştele s-a dovedit a fi de ajuns, vinul însă, nu. Victor a mai adus din cămară o sticlă la fel cu aceea de la Cornel, pe care însă, n-au fost în stare s-o dovedească pe toată. S-au culcat târziu, Cornel în dormitor şi Victor în bucătărie, în ciuda protestelor primului.
Gazda s-a sculat de cum s-a făcut ziuă şi încă înainte de-a i se trezi musafirul, micul dejun era gata. A trebuit să-l zgâlţâie serios pe vărul său ca acesta să se învrednicească să întredeschidă ochii, după care s-a uitat printre gene la el, apoi a dat fuga la fereastră şi s-a uitat afară.
- După ce te uiţi?! l-a întrebat, mirat, Victor.
Cornel s-a frecat la ochi, i-a deschis complet, s-a uitat bine la el şi se pare că abia atunci s-a trezit de-a binelea.
(Fragment din romanul „Nu te lăsa!”, în curs de finalizare)

Autor: Artemiu Vanca


* Fragmentul a fost publicat în revista "Caiete Silvane", numărul din iulie 2018.
Citeşte mai mult >>

marți, 26 iunie 2018

EXCURSIE ÎN CHINA (XIII)



5. China zilelor noasre

China este într-o evoluţie extraordinară. Începând cu venirea la conducerea ţării  a lui Den Xiaoping, după moartea lui Mao Zedong (1976), s-au făcut reforme politice economice şi sociale radicale care au făcut din China o putere economică mondială şi au schimbat faţa ţării. În China s-a instaurat aşa numitul capitalism de stat. S-au desfiinţat gospodăriile agricole colective şi s-au privatizat terenurile agricole, s-au închis fabricile neperformante, s-a accelerat urbanizarea, s-a dat drum liber economiei de piaţă, s-a încurajat iniţiativa privată, s-au creat condiţii favorabile investiţiilor străine, s-au construit numeroase întreprinderi industriale, au crescut fantastic exporturile. 
Ca să vă daţi seama ca cum arată China de azi, am să prezint poze făcute în câteva oraşe şi pe parcursul dintre ele, din autocar şi tren. Având în vedere că le-am făcut din mers şi prin geam, pozele nu sunt foarte reuşite. Îmi cer scuze.
5.1 Beijing
Beijingul este capitala ţării, începând cu anul 1403. Este, după Shanghai, al doilea oraş al Chinei. Are 18.241.000 de locuitori (Cât România). A cunoscut o dezvoltare fantastică! S-a dărâmat blocurile maoiste, asemănătoare cu cele de la noi,din epoca Ceauşescu, şi în locul lor s-au construit foarte multe clădiri pentru locuinţe, pentru birouri şi pentru sedii de instituţii particulare şi de stat. Arhitectura multora dintre ele este neo-futuristă. Chinezii, având foarte mulţi bani, şi-au permis să apeleze şi  la arhitecţi faimoşi din întreaga lume. Oraşul este aerisit, frumos şi curat. N-am remarcat poluarea excesivă, referitoare marele oraşe chineze, de care se vorbeşte.


 Aeroport. Este cel mai mare şi mai aglomerat din China.



 Pe autostrada de la aeroport  în oraş.  Străbatem zona metropolitană, cu blocuri tip, înalte(20-30 etaje). pentru locuinţe. Suntem pe o supra-traversare a unui bulevard. 



 Prima clădire foarte înaltă întâlnită.



 
 Alte clădiri înalte, aparent înghesuite, dar, când te apropii, vezi că există spaţiu suficient între ele.




În plin oraş, maşini oprite la semafor. Noi continuăm să circulăm pe deasupra


 Traversăm un canal. În stânga, blocuri tip de locuinţe.

Biciclişti. Sunt foarte mulţi. Pe marile bulevarde sunt piste pentru ei. Bicicletele şi motoretele sun personale sau închiriate. Cele de închiriat se văd grupate sau aliniate pe marginea unor străzi. Închirierea se face de la automate. 

A doua zi, traversăm oraşul în drum spre Marele Zid Chinezesc. În faţă o clădire în construcţie, în spate clădirea televiziunii chineze.

Sediul televiziunii naţionale chineze. Înaltă de 234 m, clădirea are un desing controversat, datorat unor arhitecţi olandezi. Construcţia lui a durat zece ani. În China sunt mai multe canale de televiziune, toate de stat, şi toate prezintă programe foarte cuminţi şi patriotice. 

"Zun China", aflată în construcţie, va fi cea mai înaltă clădire din Beijing (330 m înălţime). Are forma unui vechi vas de vin chinezesc

 Nu comentez!

Patru fraţi gemeni. Cred că sunt blocuri de locuit. 

Stadionul Olimpic  (Cuib de pasăre). Beijingul a găzduit Olimpiada de Vară di 2008. Îe acest stadion, cu 80.000 de locuri a avut loc cea mai grandioasă festivitate de deschidere a jocurilor olimpice de până acum. În dreapta se vede turnul flăcării olimpice.


Clădire din apropierea Satului Olimpic 





Citeşte mai mult >>

marți, 12 iunie 2018

EXCURSIE ÎN CHINA (XI)




5. Localităţi vechi
5.1 Satul pescăresc Wuzhen
Wuzhen este situat în delta fluviului Yangze. Este o localitate veche de peste 1000 de ani. Locuitorii lui se ocupau cu pescuitul. De-a lungul unor canale din localitate s-au reconstruit casele pescăreşti din lemn sau cărămidă şi podurile peste ele, aşa cum arătau în secolul XVIII. Parte din case sunt locuite, iar în unele dintre ele sunt amenajate mici restaurante şi prăvălii. Ceea ce a ieşit este de un pitoresc şi farmec deosebite.  Am parcurs zona de est a satului, pe un trotuar de pe unul din malurile canalului. Am trecut canalul pe un pod, pentru a vedea ce e dincolo de el şi am descoperit o străduţă de-a lungul căreia, de o parte şi alta erau, de asemenea, case din lemn şi prăvălii. Am făcu poze de pe ambele maluri ale canalului.



 
Bărci în aşteptarea clienţilor. 



O chinezoaică barcagiu şi primele case din sat. 


Case din lemn. Din loc în loc, între ele  sunt pereţi de cărămidă cu scopul să împiedice  propagarea unui eventual incendiu. M-am întrebat, de ce şi-au făcut casele atât de aproape de apă şi atât de înghesuite? Ca să pescuiască din casă, pe fereastră, şi ca să-şi ţie de cald unii altora, mi-am dat eu cu părerea.



Case, evident locuite, cu aer condiţionat la etaj.




Eu şi Ana. Trebuia să dovedim că am fost aici, nu-i aşa? 



. L-am trecut şi am descoperit dincolo de casele de pe mal o străduţă cu case de lemn pe o parte şi alta ale ei. 



Străduţa 



Ana fotografiată de chinezi ca  o apariţie exotică. Ni s-a întâmplat de multe ori asta. 



Coridor acoperit, de pe malul cu trotuarul. 



Poartă de acces de pe canal, în străduţă. 



Mergând de-a lungul străduţei, am ajuns într-un loc care credem că-i centrul satului. 

Centrul satului 

 Aproape de capătul canalului, am descoperit o zonă comercială. Deasupra se poate vede un coridor aerian care face legătura între casele aşezate pe o parte şi alta a străduţei.





Zona comercială 

Ana stă de vorbă cu un localnic.


Aici, s-ar putea să fie o pensiune! Mi-ar fi plăcut să dorm o noapte acolo.


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 2 iunie 2018

EXCURSIE ÎN CHINA (VII)


4. Grădini
Grădinile vechi chinezeşti, devenite în zilele noastre parcuri, amenajate după regulile Feng Shui, sunt încântătoare şi cu totul deosebite de parcurile europene. Am vizitat două astfel de grădini în oraşul Suzhou şi una în Şhanghai.
Oraşul Suzhou e aşezat în Delta Fluviului Yangtze,  e supranumit Veneţia Orientului şi Oraşul Grădinilor.  Are 60 de grădini, incluse în circuitul turistic. Nouă dintre ele fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Toate au fost, iniţial, grădini particulare,  şi au devenit, ulterior, parcuri publice.
4.1 Grădina Administratorului Smerit din Suzhou
Este cea mai mare din Suzhou. Administratul Smerit a fost un funcţionar corupt, de rang înalt, de pe vremea împăraţilor Ming (1368- 1644). A fost dat afară din slujbă şi şi-a găsit alinarea în amenajarea acestui parc şi în administrarea lui ca un om smerit. Înainte de a deveni proprietate a statului, grădina a trecut prin mâinilor mai multor proprietari care au modificat-o, astfel încât în momentul de faţă e deosebită de cea iniţială. Înfăţişare ei actuală datează de la sfârşitul dinastiei Qing (1644- 1912).
Am făcut foarte multe poze în parc, fiecare privelişte părându-mi-se demnă de a fi imortalizată. Postez aici destul de multe dintre ele. Sper să vă placă.


 Abia am intrat în grădină şi Ana a ţinut s-o pozez lângă primele flori întâlnite (azalee). A trebuit s-o pozez alături de flori în multe alte locuri. Ţine în mână basonul meu, eu având nevoie de mâini pentru aparatul de fotografiat.



Acest lac este în partea centrală a parcului. E plin de insuliţe înflorite,  dar din loc în loc se îngustează şi poate fi trecut pe podeţe.


Un avantaj al  perioadei în care am făcut excursia (10-18 aprilie) a fost că am întâlnit mulţi pomi şi arbuşti înfloriţi. 

 Podeţ



Canal 



Pagoda care se vede în poză este în afara grădinii şi este  numită Pagoda Templului de Nord. 

Canal, pavilioane, turişti.

  

Acest pavilion bănuiesc că este cel care se numeşte „a celor 36 de raţe” Dacă erau raţele de faţă, le număram şi mă convingeam.

Vizitatorii contemplă peisajele sau pozează.

Turişti, turişti…Numărul lor mare te împiedică să guşti liniştea parcului şi să faci poze  în care nu apară capete , pălării, dosuri de excursionişti, ci strict obiectivul care te interesează.

Pavilion. Ce bine arată fără turişti! Poţi gusta liniştea parcului.

Alt chioşc. Sunt multe. Poţi sta, dacă eşti singur, să meditezi de fiecare dată în altul. Grădina este numită şi „a retragerii şi reflecţiei”.

 Bonsai

Vază cu dragon

Chioşc

În grădină, la o răscruce de alei.


Ultima imagine din grădină.

Citeşte mai mult >>