vineri, 27 iulie 2018

OSTROV (fragment din romanul "Nu te lăsa!")


Ostrov*

Era sfârşitul de octombrie al anului 1954, iar afară era cald ca vara. Pomii erau încă aproape în întregime verzi. Câteva frunze se îngălbeniseră de frică sau se înroşiseră de ruşine, credem noi, iar câteva, mai slabe de înger, apucaseră să cadă. Cerul avea culoarea florilor de „Nu mă uita”, iar vântul era inexistent – trăgea chiulul.
Cornel s-a gândit că ar trebui să profite de timpul frumos şi să-i facă o vizită lui Victor, vărul lui, în „raiul” de la Ostrov, insulă de pe lacul Fundeni dintr-o mahala a Bucureştiului. Au convenit ca în ultima sâmbătă din luna aceea să plece împreună de la uzină, să doarmă peste noapte la el şi să se întoarcă acasă a doua zi după prânz. A aranjat şi cu Ioana ca meditaţia la matematică, din duminica următoare, să fie mutată de la ora 10 dimineaţa, la ora patru după-amiaza.
Victor venise la serviciu, ca de obicei, cu bicicleta. A trebuit să şi-o lase acolo, au mers cu tramvaiul până la Morarilor, iar de acolo pe jos, pe lângă Filatura Românească de Bumbac până în Şoseaua Pantelimon, au urcat de-a lungul ei spre centrul oraşului, iar după vreo 500-600 metri, au cotit-o la dreapta, au ajuns pe malul lacului Fundeni, au trecut un pod de lemn şi au ajuns pe Ostrov. Din cel mai mare oraş al României, s-au pomenit într-un sătuc cu câteva uliţe colbuite, pe care circulau în voie orătănii şi te lătrau câinii, cu case joase din chirpici, acoperite cu tablă sau carton asfaltat, mascate aproape complet de pomii din jur şi viţa-de-vie care se căţărase pe ele. Nici vorbă de curent electric, apă curentă sau canalizare! Până aici nu putea fi vorba de „rai”.
Casa lui Victor, un fel de bojdeucă, avea numai două camere şi era aşezată pe malul lacului dinspre Şoseaua Fundeni. Avea însă şi o prispă lată, care, ca să ne exprimăm ca la piaţă, făcea toţi banii. Pe ea trona o laviţă cu spătar având în faţa ei o măsuţă scundă, lungă cât laviţa.
 - Hai să ne lăsăm lucrurile aici şi cât mai e încă ziuă să facem o tură pe lac, i-a propus Victor. Vreau să prindem apusul de soare acolo.
Lacul începea la câţiva metri de casă, dar nu se vedea luciul apei din cauza abundenţei de trestie şi papură de lângă mal. La un ponton improvizat era legată barca lui Victor, una cu vâsle, nu prea mare, dar în care încăpeau două persoane. Au luat loc în ea, Victor la vâsle, Cornel pe post de pasager şi printr-un culoar îngust creat în păpurişul de lângă mal, au ajuns la oarecare lărgime.
- Lacul întreg nu se vede decât din avion, i-a explicat Victor. Aici este exact cum am auzit eu că e şi în Delta Dunării: o mulţime de canale mărginite de stuf şi de sălcii pe care se urcă viţă-de-vie sălbatică, şi, din când în când, câte un ochi de apă, mai mare sau mai mic.
Victor îşi aprinsese o ţigară. Vâslea încet şi mult timp n-a mai spus nimic, încât lui Cornel i-a făcut impresia că uitase de el. De altfel, în scurt timp, liniştea neobişnuită ce-i înconjura i s-a impus şi lui şi treptat, treptat a fost complet furat de peisaj. A început să-i placă mângâierea stufului de pe laturi şi atingerea crengilor de sălcii pe sub care treceau, clipocitul apei produs de vâsle, zborul unor păsări de apă alungate de venirea bărcii, saltul din apă a câte unui peşte, zborul a câte unui fluture, libelulă sau altă insectă.
Au mers aşa, în tăcere, până când soarele s-a pregătit să apună. Atunci, Victor a cârmit-o spre apus şi în curând s-a declanşat un spectacol de lumini cum Cornel nu mai văzuse. A început prin a se colora cerul în culori din ce în ce mai vii, în care dominau rozul, roşul şi violetul, apoi, vârfurile trestiilor au luat parcă foc, iar pe ochiurile de apă s-au întins cărări strălucitoare de lumină. Până şi feţele lor străluceau precum cele ale unor tablouri cu geamuri de sticlă de pe pereţii unei case cuprinsă de flăcări. Lui Cornel aproape că i s-a oprit răsuflarea! „Priveliştea asta îi ruptă din rai!” şi-a zis. Victor a întors capul spre el şi a fost mulţumit să vadă cât de încântat e, după care s-a lăsat şi el pradă frumosului.
Abia după ce soarele a apus, a dispărut şi starea de vrajă care-i învăluise pe cei doi, mai ales pe Cornel.
- Acum o să ne întoarcem, ca să nu ne prindă întunericul pe lac. În noaptea asta nu va fi lună, aşa că s-ar putea să ne rătăcim.
Ajunşi la casa lui Victor, Cornel a văzut cum arată ea şi pe dinăuntru. Dintre cele două camere, una era dormitor şi cameră de zi, cealaltă bucătărie. Erau atât de scunde, încât nu lipsea mult ca lunganul de Cornel să atingă cu capul tavanele lor. Între ele era un mic antreu, iar în bucătărie era şi un pat. În toată casa domnea ordinea şi curăţenia de n-ai fi zis că n-a pus mâna acolo şi o femeie. Nici vorbă! Era numai meritul lui Victor.
- Am prins ieri nişte peşte, o să-l prăjesc, o să fac o mămăligă lângă el şi un pic de mujdei de usturoi, o să-l stropim cu vinul adus de tine şi asta o să ne fie cina din seara asta, l-a anunţat Victor.
Au mers amândoi în bucătărie. Victor a aprins o lampă cu gaz că aproape se întunecase, a făcut focul în sobă, a pus l-a fiert mălaiul pentru mămăligă, după care a adus de afară un ciubăr cu apă în care se zbăteau cel puţin o duzină de crapi măricei.
- Ce zici, o să ne ajungă?
- Nu cred, a glumit Cornel.
Au preparat împreună cina, în sensul că Victor a făcut mămăliga, a curăţat şi prăjit peştele, iar Cornel a curăţat şi pisat usturoiul. Printre picături, au ciocnit câte un păhărel de tescovină, ţuică din struguri tescuiţi – cărora li se mai zice şi boască – care se făcea şi se bea prin satele din jurul Bucureştiului, dar şi în mahalalele lui, care, de fapt, erau tot un fel de sate.
- Nu se compară cu pălinca noastră din Sălaj, dar îi bună după ce te înveţi cu ea, a ţinut să precizeze Victor.
Un pahar plin cu ceva care să aibă şi niţel spirt e bun şi pentru că dezleagă limbile şi îndeamnă omul la vorbă. Fără el, Cornel nu ar fi aflat de la Victor atâtea amănunte interesante în legătură cu multele feluri în care se poate prepara peştele.
O să mâncăm pe târnaţ, l-a anunţat Victor, după care s-a şi dus acolo şi a aprins o lampă, din acelea cu oglindă, pe care a agăţat-o de un cui bătut în peretele casei. Abia a pus-o acolo, că au şi început să se ciocnească de sticla ei mai multe insecte proaste. După asta, a adus pe măsuţă tacâmuri, pahare, bunătăţile pregătite şi sticla cu vin.
Asta-i tot, a zis el. Putem începe.
 S-au aşezat amândoi pe laviţă şi au început să se ospăteze, acompaniaţi de ţârâitul greierilor din curte, orăcăitul broaştelor de pe lac şi din când în când, cântecul unei cucuvele.
- Se zice că păsările astea sunt prevestitoare de rău, a spus Cornel, referindu-se la cucuvea.
- Nu şi în Ostrov, i-a răspuns Victor. Aici sunt alte legi.
Pe cer erau o puzderie de stele, lipsea însă Luna, aşa cum prezise Victor. Peştele era delicios, mămăliga gustoasă, iar usturoiul le făcea şi mai bune pe amândouă. Până când au destupat sticla cu vin, cina lor a decurs în tăcere, licoarea aurie însă, că asta era culoarea vinului care se cuvenea la peşte, le-a dezlegat din nou limbile. Cornel a vrut să afle cât mai multe despre insula pe care se aflau, iar Victor s-a dovedit a şti despre ea o mulţime de lucruri interesante.
- Tare de mult, pe insula asta erau aduşi oamenii bolnavii de ciumă. Pe atunci ea era a nimănui sau, bag seama, a statului. Mai aproape de vremurile noastre, a aparţinut lui Tache Ionescu, despre care se spune că a fost politician şi prim-ministru între cele două războaie. A vândut-o, pe parcele, unor amărâţi, care şi-au făcut aici case şi au cultivat câte un petic de pământ. Pe aceştia i-a cununat şi le-a botezat copiii. Cei mai vechi ostroveni, îşi zic „finii lui Tache Ionescu” şi se consideră mai breji decât cei veniţi aici mai târziu. Adevărul este că sunt foarte legaţi de petecul acesta de pământ. Au fost de multe ori victime ale revărsărilor Colentinei, au rămas şi fără case, dar n-au plecat în altă parte. Si le-au reconstruit cum au putut şi au luat totul de la început. Asta-i cauza pentru care nu sunt case mai răsărite pe insulă. Şi acum îi sălbătăcie aici, dar, în trecut, ea era şi mai mare. Se zice că era loc de refugiu şi ascunzătoare pentru oameni certaţi cu legea. Chiar Terente, haiducul ăla din Balta Brăilei, căruia i se mai zicea şi Regele Bălţilor, s-a ascuns aici.
- Despre el am citit că avea mare succes la femei. O fi făcut prăpăd şi printre ostrovence?
- Se zice că o avea mare şi noduroasă şi că ăsta ar fi fost secretul trecerii lui la femei.  Se vorbeşte că l-au căutat aici şi multe bucureştence din lumea bună. Lângă calea ferată, există o salcie căreia i se zice „A lui Terente”. O fi fost sădită de vreo femeie care s-a iubit cu el în locul ăla.
- Există biserică pe insulă?
 - Nu este. Locuitorii de aici trebuie să-şi ducă morţii în Dobroieşti, la Mănăstirea Mărcuţa sau la alt cimitir din Bucureşti.
„Singura posibilitate a unora de aici să ajungă din Evul Mediu în Epoca Modernă” şi-a zis Cornel.
- Ei mai cred şi în duhuri, în descântece şi în alte prostii, a continuat Victor. Se zice că există un duh al bălţii pe care îl cheamă Zdravete. Dacă vrei să ai spor la pescuit şi să nu te îneci în lac – au fost câteva cazuri – trebuie să te pui bine cu el. Se procedează în felul următor: se iau două pâini mari făcute în casă, se golesc de miez şi se umplu cu tescovină şi li se dă drumul pe apă. Se zice că Zdravete le trage la fund şi bea ce-i înăuntrul lor, după care are grijă de tine.
- Ai făcut şi tu asta?
- Eu n-am făcut-o, că nu cred în astfel de bazaconii, dar a făcut-o pentru mine nevastă-mea, fie iertată, că era tare superstiţioasă. Există şi o femeie pe insulă, un fel de vrăjitoare,  care te poate vindeca mai ales de bolile de care nu suferi, şi care le ştie pe toate care s-au întâmplat sau se vor întâmpla pe lumea asta.
Au mai discutat mult, despre multe, în noaptea aceea. Peştele s-a dovedit a fi de ajuns, vinul însă, nu. Victor a mai adus din cămară o sticlă la fel cu aceea de la Cornel, pe care însă, n-au fost în stare s-o dovedească pe toată. S-au culcat târziu, Cornel în dormitor şi Victor în bucătărie, în ciuda protestelor primului.
Gazda s-a sculat de cum s-a făcut ziuă şi încă înainte de-a i se trezi musafirul, micul dejun era gata. A trebuit să-l zgâlţâie serios pe vărul său ca acesta să se învrednicească să întredeschidă ochii, după care s-a uitat printre gene la el, apoi a dat fuga la fereastră şi s-a uitat afară.
- După ce te uiţi?! l-a întrebat, mirat, Victor.
Cornel s-a frecat la ochi, i-a deschis complet, s-a uitat bine la el şi se pare că abia atunci s-a trezit de-a binelea.
(Fragment din romanul „Nu te lăsa!”, în curs de finalizare)

Autor: Artemiu Vanca


* Fragmentul a fost publicat în revista "Caiete Silvane", numărul din iulie 2018.
Citeşte mai mult >>