GÂLCEAVA HIMERELOR de Daniel Hobllea

Am cartea aceasta de doi ani. La prima încercare de a o citi, am renunţat repede, neatras  de filozofia autorului. I s-a întâmplat şi lui, cu o altă carte: Am citit, cu chiu cu vai, o pagină scrisă de „filozoful” X… Analize peste analize, „rafinamente” inutile, dantelării de cuvinte găunoase, fraze greoaie, interminabile. Închid cartea fără regret, cu bucurie chiar, hotărât să n-o mai deschid niciodată,  a spus el. Eu am redeschis-o pe a sa şi m-am înverşunat s-o citesc, cu creionul în mână, hotărât să notez pe măsură ce-o parcurg şi să-mi spun apoi  părerea.

La începutul acestei cronici, recenzii sau ce-o fi ea, câteva cuvinte despre autor. Îl cunosc şi mi s-a părut a fi un poet talentat, un om inteligent şi cumsecade. Nu mi-am închipuit niciodată ce se ascunde el, în spatele aparenţelor! Printre altele, nu mi l-am închipuit a fi mistic şi încă unul radical şi bătăios, foarte pornit împotriva celor care nu gândesc ca domnia sa, folosind la adresa lor cuvinte foarte tari!  Este pentru prima oară când  văd o deosebire atât de mare între un om  aşa cum pare a fi în viaţa de toate zilele şi  cum este, de fapt, descoperit între  coperţile acestei cărţi. Este, fără îndoială, un om deosebit, un spirit agitat şi combativ. Un tip orgolios care nu se sfiieşte să dea peste nas unor savanţi cărora el nu le ajunge  nici până la glezne.  Făcând abstracţie de asta şi de faptul că în majoritatea cazurilor nu sunt de acord cu el, îl admir din toată inima pentru că se zbuciumă şi gândeşte, dar mai ales pentru faptul că se autosugestionează că a descoperit MARELE ADEVĂR. Ar trebui să fie fericit, dar nu pare şi asta pentru că mai  are unele îndoieli, presupun eu, bizuindu-mă  pe inteligenţa sa, demnă de o cauză mai bună.

După primele pagini citite, impresia mea a fost că el vede  unele lucruri  pe dos de cât le văd eu. Pe unele dintre ideile sale nu le accept, iar pe altele nu le înţeleg. Să fie de vină formaţia mea inginerească, capacitatea mea redusă de gândire abstractă? O să comentez câteva dintre cele cu care sunt în dezacord flagrant, încercând să fiu sincer, pentru că  suntem avertizaţi:  Atenţie la cei care vă laudă! Ei sunt cei mai mari duşmani ai voştri. Eu vreau să-i demonstrez că-i sunt prieten şi mă voi feri să-l linguşesc. Nu la fel au făcut autorii recenziilor înserate în carte, care l-au lăudat fără rezerve şi nu l-au combătut nici cât negru sub unghie. Ce s-o fi ales de prietenia lor cu autorul, dacă aceasta o fi existat?

Domnul Hoblea s-a dovedit a fi un mistic agresiv, un critic vehement, cu argumente  uneori popeşti, a ceea ce i se pare a fi anticreştin,  iar după cum trăieşte şi se comportă, un călugăr ratat, cum singur s-a definit. Caută sensul vieţii şi nu vede altul decât în credinţa în Dumnezeu. Din păcate, viaţa nu are un sens pe deplin acceptabil şi ne e greu să recunoaştem sau să ne obişnuim cu asta. De aceea,  oamenii au inventat unul, având grijă să-i confere o aură de infailibilitate.  După mine, sensul vieţii noastre este acelaşi cu cel al restului vietăţilor de pe pământ: ne năştem, ne hrănim, ne înmulţim şi apoi murim, iar după moarte nu mai e nimic. Pe om nu l-a satisfăcut asta şi a inventat-o pe cea de a doua viaţă, una fără de sfârşit, în care să fie fericit fără  să trebuiască să facă ceva.

Cartea  e plină  de idei mistice. Misticism, misticism, dar, cel puţin, adaptat la realităţile secolului XXI! zic eu. Mă revoltă idei de felul Darwinism de cea mai joasă speţă sau afirmaţii ca: De fapt, într-un anumit sens,  omul nu există: „Homo sapiens”, născut în creierele mumificate ale savanţilor, a sucombat ex cathedra, ţintuit prin taxinomii cu miros de naftalină, condamnat la moarte şi executat prin…didacticism. A mai rămas să-i expedieze pe savanţii care susţin asta în matricea lor biologică, cum înjură pretenţios autorul, adică în pizda mamii lor, pe limbajul oamenilor simpli. Teoriile pe care  le susţine dumnealui sunt, de fapt,  cele cu miros mai puternic de naftalină şi complet lipsite de verosimilitate, prin urmare nu-i de mirare că tot mai mulţi oameni încetează să mai creadă în ele.

Autorul mai zice: Creştinismul mă atrage enorm, pentru că este singura doctrină, cred eu, ce implică fără rest participarea persoanei umane la ceea ce o transcende, adică la Divinitate şi, fireşte, la toate celelalte planuri de realităţi. Acelaşi lucru cred miliardele de oameni de alte credinţe despre religiile lor. Pe cine să credem? Pe nici unul, zic eu. Toate religiile sunt la fel, s-au născut toate din frica de necunoscut, din nevoia de protecţie şi din nevoia de a găsi un refugiu al omului după moarte. Toate sunt, în aceeaşi măsură, folositoare sau nefolositoare.

Autorul îi califică pe cei care nu cred în Dumnezeu ca fiind nedemni, sub-oameni, ticăloşi, meschini, anelizi cu faţă umană, excrescenţe întâmplătoare ale pulberii,  găinaţuri efemere ale Cosmosului, nimic dialectic şi istoric, rod găunos al hazardului.  „De ce îi urâţi pe necredincioşi, domnule Hoblea?  Nu sunteţi un bun creştin! Ar trebui să fiţi mai puţin huligan şi  mai indulgent cu această categorie de oameni, având în vedere faptul că  înainte de a deveni un creştin militant, v-aţi numărat printre ei. Străduiţi-vă să-i convingeţi să revină pe calea pe care dumneavoastră o consideraţi dreaptă. Nu-i mai jigniţi! Nu conştientizaţi că unii dintre ei sunt mai inteligenţi şi mai culţi decât dumneavoastră, mai scormonitori şi mai harnici şi că au motive temeinice să nu creadă? Pe doi dintre ei, Nietzsche şi Cioran, i-aţi denumit dumneavoastră, iar pe Enstein l-aţi omis.  Mai sunt şi alţii, destui de mulţi şi prodigioşi.”

Imediat după această suită de jigniri, autorul recurge în carte, temporar, la limbajul de lemn bisericesc pentru a spune lucruri arhicunoscute, neinteresante, transformându-se într-un fel de popă. Îi şede, totuşi,  mai bine decât atunci când jigneşte.

Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm, spune autorul. Îl întreb: dar atunci când acţionăm în folosul aproapelui nostru, ce suntem?  

Iată şi o afirmaţie fără acoperire: În vremuri precum cea care trăim (confuză, descentrată, hipnotizată de ne-esenţial), proliferează cu predilecţie o faună teratomorfă compusă din : hoţi, sectari, demagogi, dezaxaţi, chiromanţi, escroci, proxeneţi, perverşi, prostituate, cabotini, mitomani,astrologi, drogaţi, revoluţionari(improvizaţi sau „de profesie”), proroci, profetese, paranormali, delicvenţi, spiritişti, ocultişti etc. Toţi aceşti gândaci crepusculari, tot acest putregai uman foşnitor, şi obraznic (adevărată armie demonică!) e întreţinut cu „bună” ştiinţă de cei certaţi cu Hristos, ca să spulbere bruma de dumnezeire ce ne-a mai rămas.  Sublinierea îmi aparţine dorind să pun în evidenţă exagerarea, mostră de teorie conspiraţionistă.  Eu ştiu că societatea se luptă, cum ştie şi cum poate, cu această categorie de oameni, iar ateii nu încearcă să-şi facă prozeliţi, aşa cum fac cei prea religioşi.  Pe acei gândaci înfieraţi de autor, Dumnezeu îi iubeşte, pentru că El iubeşte pe toată lumea,  lucru pe care ar trebui s-o facă şi autorul, numindu-i nu gândaci crepusculari,  ci sărmani, rătăciţi sau chiar căzuţi (un termen predilect al autorului) M-am convins încă  odată că nu este un bun creştin!

Îl apreciez, totuşi, pentru că îşi pune şi întrebări în legătură cu unele teme creştine şi nu ia chiar totul de bun. L-a preocupat, de exemplu, problema origini răului. N-a putut fi de acord că originea lui este Lucifer, îngerul izgonit de Dumnezeu din Rai şi devenit căpetenia diavolilor. Dumnezeu nu putea crea pe cineva care avea răul înscris în făptura sa, pentru  că astfel, pe bună dreptate, la originea răului ar sta însuşi El. Nici alţi teologi nu pot fi de acord cu asta şi încearcă tot felul de mişmaşuri să-l absolve pe Creator de această „greşeală”. Părerea mea este că Lucifer, Iadul, Raiul, îngerii, diavolul, destinul  etc., nu există şi că Dumnezeu a creat doar Universul iniţial şi nişte legi după care acesta se conduce, legi înscrie în fibrele a tot ce a luat naştere în el, fiinţe sau nefiinţe. Parte din aceste legi au fost descifrate de oameni (una dintre ele este cea a evoluţiei, vehement contestată de autor),  cele care nu sunt cunoscute încă, vor fi şi ele descoperite. Mai cred că Dumnezeu nu se amestecă în viaţa oamenilor, deci nu este răspunzător de binele sau răul cu care aceştia se confruntă.

Ce altceva te poate învăţa un manual decât cum să-ţi speli creierul de propria gândire? ne întreabă autorul. Îi răspund eu: „Dacă n-aţi fi buchisit din manuale tot ce ştiţi azi, probabil că în loc să scrieţi aţi fi bun de dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii, cum ziceţi undeva în carte referindu-vă la scris.

N-aş putea crede într-un Dumnezeu demonstrabil, zice autorul. Spune aşa. pentru că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. El este o „noţiune” (n-am găsit un cuvânt mai potrivit)  „supra-raţională” ca să folosesc o sintagmă des întâlnită în această carte, fiind singura dată de acord cu ea. În această situaţie  unii au ales să creadă în el, iar alţii să nu creadă. Dintre cei care cred, unii o fac orbeşte, alţii cu discernământ.  Unii cred în tot ce spune Biblia, fiind convinşi că scrierea ei a fost inspirată în întregime de Dumnezeu (ce părere proastă au despre El aceştia!), alţii o judecă. Ea trebuie neapărat curăţată de poveştile absurde  nereale  sau exagerate pe care le conţine. Ştiinţa ne ajută să facem asta. A nu vrea să accepţi adevărurile ştiinţifice, e o dovadă ori de obtuzitate ori de rea credinţă. Autorul acestei cărţi n-ar trebui să se situeze nici în una dintre aceste două ipostaze, mai ales pentru că are la bază o  formare ştiinţifică. Religiile nu pot şi nu vor rămâne la nivelul epocilor  în care au fost înfiinţate, epoci cufundate în obscurantism şi superstiţii.

Autorul ne povesteşte şi câteva vise ale sale şi ne lasă să credem că ele i-ar fi fost induse de Dumnezeu sau de cineva în numele lui.  Părerea mea este că visele ni le inducem singuri, continuând să gândim şi noaptea la ceea ce ne-a preocupat peste zi.  În vis ne vedem semenii, animalele, obiectele şi locurile pe care le cunoaştem în cele mai mici amănunte. E o dovadă că imaginile lor sunt înregistrate în memoria noastră şi că în vis, numai în vis, suntem în stare să le redăm aidoma. Tot în vis, suntem în stare să creăm şi imagini totalmente noi ceea ce înseamnă   că avem şi o imaginaţie foarte bogată. Din păcate, atunci când suntem treji, nu putem să ne mobilizăm la acelaşi nivel cele două însuşiri. Poate vom reuşi cândva.  De ce, în somn, mintea noastră o ia uneori razna şi creează şi imagini şi întâmplări neverosimile sau fantastice? e o ciudăţenie care se  cere explicată ştiinţific.

Din carte rezultă că Învierea morţilor la a doua venire a lui Iisus pe Pământ (o utopie după părerea mea) se va face în trup şi suflet, numai că trupul va avea alte caracteristici. Va fi, probabil, foarte,  foarte mic, ca să încăpem pe planetă. Ceea ce n-am aflat de nicăieri şi nici de la autorul prezentei cărţi, e dacă vom învia la vârsta la care am murit, cu defectele, calităţile şi bolile de atunci şi în ce epocă de civilizaţie o vom face.  Cum vom trăi? Cum ne vom înţelege între noi? Şi altceva: Judecata care va avea loc atunci, ce rost are? Nu suntem judecaţi imediat după moarte şi trimişi unii în Iad alţii în Rai? Există o altă instanţă decât cea care ne-a judecat prima oară?

Ştiinţele nu fac decât să zgârie, copilăreşte. coaja lucrurilor. Respingând Tradiţia, aşadar cunoaşterea supra-umană, ele l-au închis pe om , ca într-o cuşcă, în caverna cosmică….. Eu cred că ceea ce le pune autorul în cârcă ştiinţelor au făcut şi fac, de fapt,  religiile, iar cuşca se numeşte a ignoranţei şi superstiţiilor.

Am să reproduc din carte câteva pasaje care mi-au plăcut, referitoare la scriitori şi cărţi. Ar fi fost bine dacă autorul s-ar fi limitat doar ala acest domeniu, pe care-l cunoaşte bine, din care  redă ceea ce a trăit şi nu se vede obligat să şi  născocească ceva ci doar să exagereze pe ici, colo.

·        Ce voluptate dureroasă îşi procură uneori actul scrisului! Un cuvânt, două cuvinte… şi iată-te la un pas de extaz. Nu te mişti, nu contempli, nu cauţi, ci doar te laşi în voia cuvintelor, care te vor purta spre zări neştiute, beatifice, spre zări de nezărit! Atunci fiecare cuvânt ţi se pare o arcă în care pluteşti pe deasupra potopului simţurilor, o cheie prin care ţi se deschid lumi vaste, lumi de splendori din care n-ai mai vrea să revii. De aceea, la ori ce  întoarcere dintre cuvinte resimt o tristeţe neegalată, poate, decât de bucuria de a fi fost printre ele.

·        A scrie înseamnă a face curte morţii, aşadar, conştient sau nu, a încerca s-o îndupleci, s-o cucereşti, s-o învingi pe marea necunoscută. De aceea, după rugăciune, scrisul e cel mai donchijotesc  dintre toate actele omului, deci cel mai apropiat de esenţa noastră. Într-adevăr, nu poate să existe nebunie mai mare decât aceea de a debita deşertăciuni despre alte deşertăciuni. Însă fără această „nebunie” (şi fără acea a rugăciunii) am fi dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii. Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm. .. Orice alte criterii pentru vădirea condiţiei de om şi le-ar putea revendica, cu egală îndreptăţire, şi ploşniţa sau orice altă lighioană.

·        Scrisul este forma cea mai rafinată de autoflagelare.

·        Indiferent de calitatea lui, orice text, odată început, te trage parcă de mânecă, te somează să te ocupi de el, să-i dai atenţie. Întocmai unei fiinţe vii căreia i-ar fi frică să n-o abandonezi.

·        Ce poate fi o carte care-şi merită numele? O picătură de adevăr într-un ocean de indiferenţă. Dar una ce nu şi-l merită? O mlaştină în care cad capetele pătrate.

·        Despre vanitatea scrisului…. Mi-a fost dat să-mi văd pagina cu primul text publicat într-o revistă aruncată pe jos, într-un closet infect, după ce fusese folosită în scopuri specifice respectivei „locaţii”. Şocul priveliştii a fost destul de puternic, dar nu suficient pentru a mă vindeca de pomenita vanitate. În schimb, de-atunci economisesc când scriu mai multă hârtie, spre dezamăgirea unor „cititori” mai nonconformişti.

·        Cred că e mai important să scrii o carte decât să guvernezi un imperiu. Dar şi mai greu. Nu ştiu la ce cărţi se gândea autorul ”Omului fără însuşiri”(Musil)  când scria acest rând măgulitor pentru (unii) scriitori…Oricum, astăzi, el nu mai este valabil. Şi nu neapărat pentru că nu mai există imperii.