joi, 12 decembrie 2019

JUDECĂŢI DE VALOARE ÎN ROMANUL „NU TE LĂSA!*



Nu te lăsa!
1. Ia-o de la capăt! Nu te lăsa! Nu orice eşec în viaţă este o catastrofă.
2. Nu-i târziu să-ţi alegi alt drum în viaţă, dacă vei fi convins că este altul mai potrivit pentru tine decât cel pe care ai pornit iniţial. Sunt atâtea exemple de oameni mari, care au găsit succesul după ce şi-au schimbat cariera. Cehov, de exemplu, a renunţat la cariera de medic ca să scrie şi a devenit un mare scriitor.
3. Dacă vrei ceva cu tot dinadinsul şi pui şi osul la treabă, nu se poate să nu reuşeşti.
4. Anii trec repede, mai ales dacă eşti ocupat şi faci ceea ce-ţi place.
5. Mai facem şi ce ne obligă viaţa, nu numai ce vrem noi.
6. De câte ori treci peste o barieră, care foarte mult timp ţi se pare insurmontabilă, cum ar fi lăsatul de fumat,  creşti în ochii tăi, prinzi curaj şi începi să crezi că de acolo înainte vei reuşi orice.
7.  Într-o cursă de maraton, iau startul foarte mulţi, dar nu toţi ajung la linia de sosire. În viaţă lucrurile se petrec la fel, în sensul că nu toţi oamenii îşi ating scopul propus.
8. Nu-i e dat fiecăruia să ajungă foarte sus şi să realizeze lucruri extraordinare în viaţă. Totul e să le placă tuturor ceea ce fac, să se facă folositori, să fie cinstiţi cu ei însăşi şi cu ceilalţi.
9. Dacă cineva vrea cu tot dinadinsul ceva frumos şi cinstit, o mulţime de oameni îi sar în ajutor.
10. A-ţi ajuta un copil, este similar cu a sădi un pom iar apoi să ai grijă ca el să se păstreze sănătos şi să se dezvolte frumos.
11. Cine dezertează dintr-o tabără, fie că-i a ta, fie că-i a inamicului,  e un trădător.
12. Oamenii însufleţiţi de un ideal nu sunt urâţi, indiferent cum arată. Îi face frumoşi lumina care le străluceşte pe faţă, datorită flăcării din interiorul lor.
13. Fără orgoliu nu reuşeşti nimic în viaţă.  Dacă nu crezi în tine, cum o să creadă ceilalţi? Dacă nu crezi că vei realiza foarte mult, fii sigur că vei realiza puţin. Dacă nu crezi că eşti cel mai deştept, o să-şi bată joc de tine proştii, iar dacă nu eşti convins că eşti cel mai puternic, te vor învinge nevolnicii.

Literatură
1.    Sunt tot atât de sigur că voi deveni scriitor, pe cât sunt de sigur că după orice noapte, subliniez după orice noapte, urmează zi.
2.Scriu, scriu şi iarăşi scriu, experimentez tot timpul şi sper că într-o zi voi putea zice „Evrica!”, după ce voi găsi ceea ce caut.
3. Meseria de scriitor e una ca oricare alta şi se învaţă scriind.
4. Oricine dotat cu o inteligenţă medie poate deveni scriitor, cultivându-se şi exersând, dar nu oricine poate deveni scriitor mare.
5. A fi scriitor mare înseamnă, pe lângă a scrie bine, să fii şi în stare să abordezi marile teme ale umanităţii, iar pentru asta trebuie să fii inteligent şi cult. Mai e nevoie şi ca literatura s-o pui mai presus de orice, încă din fragedă pruncie, şi să ai talent.
6. Talentul unui scriitor  constă în imaginaţie şi în ştiinţa de a crea personaje şi situaţii, în arta de a povesti.
7. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplineşti ca să devii scriitor e să-ţi placă să scrii. Dar nu aşa ca o sumedenie de alte lucruri care îţi plac. Să-ţi placă mai mult decât orice. Să simţi la un moment dat că fără asta nu poţi trăi.
8. Am constatat că mulţi scriitori nu reuşesc să comunice în patru pagini cât reuşeşte Păstorel s-o facă în patru versuri.
9. Sadoveanu continuă să rămână un mare scriitor. Am putea zice: un scriitor mare, cu un caracter mic sau un scriitor mare, dar un om mic.
10. Aş continua să scriu şi în cea mai neagră mizerie dacă n-aş avea încotro, dar nu sunt făcut din stofă de martir, îmi doresc, totuşi, o viaţă decentă.
11. Marele neajuns al unora dintre criticii vremii este că nu au caracter.
12. Azi (în comunism n.n.) un scriitor la modă e unul care pupă în cur pe cine trebuie, când trebuie.
13: Marii scriitori înregistrează involuntar ce  văd şi trăiesc, iar ulterior le revarsă în operele lor.
14: E uşor să fii publicat (în comunism n.n.) dacă ai un pic de talent, îţi lipseşte şira spinării şi ai deja un nume.
15. În ceea ce priveşte amănuntele, depinde de felul lor şi de  cum le foloseşti în ceea ce scrii. Ele trebuie să facă scrisul mai interesant şi să înfrumuseţeze textul, aşa cum sumedenia de personaje, în fel de fel de atitudini, fac interesante şi frumoase tablourile celor doi Pieter Bruegel, iar comparaţiile şi alte figuri de stil îl colorează.
16. A spune ceva într-o carte nu înseamnă a şti şi a povesti tot felul de istorii şi istorioare pe carele-ai trăit sau le-ai auzit de la alţii, ci a fi în stare să-ţi dai cu părerea , adică să ai nişte puncte de vedere valabile, despre aproape tot ce e în legătură cu viaţa şi lumea care te înconjoară.
  17. Istoriile şi istorioarele le putem inventa noi, dar amănuntele de viaţă cu care trebuie să le umplem , nu le putem lua decât din experienţa noastră.
 18. Devii scriitor, în înţelesul deplin al cuvântului,  când trăieşti din scris, chiar dacă până atunci ai mai publicat ceva.
 19. Inginerii construiesc maşini şi maşinării, scriitorii, la fel ca şi Dumnezeu, creează  oameni şi lumi.
20. Un scriitor adevărat trebuie să fie cult, pentru că aşa cum talentul dă strălucire operei literare, cultura îi dă profunzime.
21. Una e să-i placă literatura  şi alta să devii scriitor.
22. Ca să devii  romancier, un romancier bun, trebuie să-ţi concentrezi toate forţele pentru asta, într-un efort fantastic, care poate dura decenii, şi să renunţi la orice te-ar împiedica s-o faci.
23. Când apariţia unei cărţi stârneşte controverse, foarte  multe persoane se grăbesc s-o citească.
24. Pe un scriitor, mai ales dacă e începător, îl poţi da oricând gata cu nişte aprecieri laudative la adresa scrierilor lui, sincere sau fabricate.
25. În timp ce citeam (Patul lui Procust” parcă mă masturbam, atât de mult mi-a plăcut.


Religie
1.Dumnezeu e o noţiune supra raţională, care nu poate fi cuprinsă într-o formulă sau definiţie ştinţifică şi nici nu poate fi pătrunsă de o minte lipsită de har.
2. Fără credinţă, fără speranţa în viaţa de apoi, oamenii nu ştiu pentru ce trăiesc. De fapt, trăiesc degeaba.
3. Atunci când loveşte în nevinovaţi, Dumnezeu ori e rău, ori nu judecă, ori nu există.
4. Dumnezeu nu se amestecă în ce li se întâmplă oamenilor. Tot ce păţesc aceştia este potrivit cu legile pe care El le-a făcut, care acţionează implacabil, fără duşmănie sau milă şi cărora nu li se poate opune.

Comuniştii despre comunism
1. S-a dovedit că indivizii cu origine nesănătoasă nu se pot ataşa sincer de regimul comunist şi dacă azi doar ne ironizează, mâine, dacă li se va da prilejul, vor da în el. Faţă de ei trebuie luate, din timp, măsuri şi cea mai bună măsură este izolarea lor.
2. Cei care spun glume aşa zise „copilăreşti”, dar de fapt îşi bat joc de regimul de democraţie populară, sunt duşmani ai clasei muncitoare. Nu merită nicio milă!

Alţii despre comunism
1. Nu-i de şagă cu comuniştii: ai zis sau ai făcut ceva împotriva lor, te-ai ars!
2. Comuniştii o să demoleze statuile regilor şi o să radă înscrisurile cu ei, oriunde s-ar afla ele. Dacă, Doamne fereşte, s-ar instala comunismul şi în Egipt,  ar fi în stare să dărâme piramidele, ca să-i şteargă pe faraoni din memoria oamenilor.
3. Teama comuniştilor că s-ar putea strecura duşmani printre ei era atât de mare, încât luau drept duşmani şi pe cei cere nu le erau.
4.  Dacă nu studiai marxismul în Politehnică, riscai să nu fii în stare să alegi cheia fixă cu care să strângi sau să slăbeşti un şurub.
 5. Comuniştii pun mare preţ pe literatură. Au nevoie de ea ca să cucerească masele.

Revoluţie
1. Toate revoluţiile au fost  nemiloase şi nedrepte din punctul de vedere al victimelor sau a observatorului imparţial.
2. Toate revoluţiile au adus  cu ele câteva lucruri bune, dar şi teroarea. Au întemniţat, omorât şi distrus fără discernământ. La revoluţie „întâi se taie şi apoi se numără”. Dar ceea ce e şi mai urât este că , în setea lor de putere, capii revoluţiilor s-au omorât şi se omoară unii pe alţii.  

Femei, dragoste şi sex
  1. Femeile sunt pentru bărbaţi  o permanentă ispită. Aşa le-a făcut Dumnezeu. Şi dacă le-a făcut aşa, ar fi păcat ca ei  să nu răspundă la provocare.
  2. La toţi ne vine rândul să facem dragoste, dacă suntem oameni sănătoşi.
  3. Nu-i nici un păcat să te culci cu o femeie nemăritată, dacă nici tu nu eşti însurat şi dacă vrea şi ea.
  4.  Cel mai îndrăgostit cedează.
  5.  Cei care, în decursul timpului,  s-au culcat cu mai multe femei le-au uitat pe toate. Ele n-au însemnat pentru ei mai mult decât o plăcere momentană, la fel ca o mâncare bună sau un vin bun de care au avut parte. Femeia cu care ne căsătorim însă trebuie să însemne totul pentru fiecare bărbat şi mai presus de ea ei n-ar trebui să pună niciodată o alta, chiar dacă, accidental, se furişează câte una în viaţa lor.
6. Chimia dintre sexe nu ţine cont de rasă, religie sau naţionalitate
7. Gravitaţia şi atracţia între sexe nu pot fi anulate..

  Ingineri
   1. Inginerii, spre deosebire de alţi titraţi, născocesc mereu şi fac ceva pipăibil. Nu există meserie mai frumoasă, dar şi în meseria asta, sunt „muţi veniţi, puţini chemaţi”.
   2. Ingineri adevăraţi sunt doar proiectanţii, pentru că ei creează.
   3. Inginerii sunt cei cărora li se datorează toate binefacerile civilizaţiei contemporane: electricitatea, trenul, tramvaiul, automobilul, radioul,  cinematograful şi multe altele.

Corupţie
1. Bate, dinspre Balcani, de câteva secole, un vânt infestat cu microbul corupţiei. Nici Dunărea şi nici virtuţile noastre nu sunt un obstacol pentru el. Încet,  încet a trecut şi Carpaţii.
2. N-o să scăpăm niciodată de corupţie, decât dacă ne mutăm cu ţară cu tot într-un alt climat.

Bogaţi
1. Nu cred că există oameni bogaţi fericiţi. Mai ales cei care-şi fac singuri averea nu pot fi fericiţi. De cele mai multe ori se îmbolnăvesc şi trag de o boală toată viaţa.
2. Momentele  de satisfacţie ale oamenilor bogaţi, adunate  toate la un loc,  nu fac cât fericirea unui om simplu şi înţelept, care nu are pretenţii exagerate de la viaţă şi ştie să preţuiască şi să se bucure de ceea ce avem toţi la îndemână.


Vise
1.  Visele au legătură cu realitatea. Provin din ea, sunt uneori o continuare a ei, iar alteori un răspuns la o întrebare ce ne frământă, o rezolvare a unei probleme încurcate sau un avertisment, desigur totul mai mult sau mai puţin codificat.

Nobili
1. Cincizeci la sută dintre ardeleni se consideră nobili, deşi dacă strămoşii lor, cei care au fost înnobilaţi de principii sau regii unguri pentru merite militare, ar fi fost dezbrăcaţi, s-ar fi constatat că aveau izmenele rupte în cur, iar după înnobilare au reuşit cel mult să şi le cârpească.

Înjurătură
1. „Te bag în pizda mă-tii!” e o înjurătură  naţională românească, marcă înregistrată. Am supt-o toţi de la ţâţele mamelor noastre şi uzăm de ea în multe împrejurări. E o ipocrizie să te formalizezi când o auzi sau o vezi tipărită.

Fotbal
1. Meciurile de fotbal între două ţări sunt confundate de spectatori cu o confruntări armate între ele. La un meci România –Ungaria e ca şi cum miza lui ar fi Transilvania.

Ruşi
1.    Ruşii n-au fost niciodată aproape de inimile românilor, care de-a lungul Evului Mediu au stat între ei şi turc, ca între fălcile unui monstru, cu teama că ar fi putut fi înghiţiţi în orice moment de către unul din ei.
2.    Prietenia româno-sovietică? Dragoste cu sila.

Matematică
1. Ca să înveţi matematica, ai nevoie doar de o inteligenţă medie, de o memorie logică bună şi de stăruinţă. Nu există materie mai logică!

Turnătorie şi oţelărie
1. Dante s-a simţit, cu siguranţă, mai confortabil în infern decât s-ar fi simţit într-o turnătorie sau oţelărie.

Strângeri de mână.
1.    Am încredere în oamenii care-mi strâng bărbăteşte mâna şi mi se uită în ochi atunci când o fac.  N-am încredere în cei care mi-o întind moale, a lehamite, nu mi-o strâng deloc şi se uită în altă parte. Aştia nu dau doi bani pe mine.
Mahala
1.    Mahalaua e un fel de sat lipit de oraş.

* Extrase de Ana Vanca

Citeşte mai mult >>

miercuri, 27 noiembrie 2019

ROMANUL UNEI MATURITĂŢI SCRIITORICEŞTI: „NU TE LĂSA!”, recenzie** de Adrian Popa




S-a întâmplat – nu o dată – ca producţia de debut a unui scriitor să fie capodopera vieţii lui. Alţi scriitori au produs în perioadele lor de creaţie, opere tot mai valoroase de la apariţie la apariţie atingând nivelul cel mai ridicat al măiestriei literare proprii de abia la senectute sau pe aproape. Aceştia din urmă se perfecţionează prin scris şi sunt preocupaţi de formarea „profesională” în acest meşteşug, informându-se neobosit din tot ce s-a scris despre secretele acestuia, de la critici literari autohtoni până la scriitori laureaţi ai Premiului Nobel.
Din această categorie face parte şi inginerul Artemiu Vanca*, sălăjean de origine, oltean prin cea mai mare parte a vieţii active şi bucureştean în retragere (partea din urmă a vieţii profesionale şi pensionatul), care la început de octogenariat, ne-a oferit bucuria unei lecturi elevate: romanul „Nu te lăsa!”.
Structurat după regulile  literaturii epice, beneficiind de o experienţă trăită şi de exploatarea literară a conjuncturilor conexe din aceeaşi perioadă cu cea în care se desfăşoară acţiunea romanului, opera cea mai recentă  a lui Artemiu Vanca este fără îndoială dovada maturităţii scriitoriceşti a autorului. Dacă în prima sa carte - cu acelaşi erou Cornel Straja – avem de a face cu nişte amintiri din copilărie - injectate şi cu ceva ficţiune -   mai degrabă decât cu un roman, cum îndrăznea să-l definească proaspătul scriitor, în această carte, beneficiind de harul de povestitor al autorului dovedit pe tot parcursul desfăşurării formării sale scriitoriceşti şi de paşii făcuţi (alte  „romane” din saga elevului Cornel Straja, cărţi de proză scurtă sau povestiri de conservare în amintire a locurilor şi oamenilor din satul locuinţei de la ţară) s-au adăugat şi celelalte atribute ale unui scriitor nu numai „de dicţionar”.
În primele capitole ale romanului aflăm motivaţia prezenţei eroului principal Cornel în Bucureşti: eşecul la examenul de admitere la Politehnică. Descris ca o tragedie, evenimentul e într-un anume fel benefic pentru eroul nostru (în spatele căruia se află scriitorul - fără însă să se confunde cu el -  care exploatează în carte propria experienţă de viaţă), dacă ar fi să luăm în calcul doar alegerea titlului şi imboldul acţiunilor personajelor: NU TE LĂSA! Absolvent al unei şcoli medii tehnice din Cluj (a se vedea romanul anterior „Poate îngerii”) eroului nostru nu i-a fost greu să găsească serviciu într-o uzină bucureşteană, unde complexitatea relaţiilor umane, diversitatea caracterelor dintr-o colectivitate mare i-au oferit viitorului scriitor un bagaj documentar generos, iar viitorului inginer (mai ales în studenţie) un plus de experienţă, de afinitate cognitivă faţă de tehnică.
Demonstrată şi în romanele anterioare, arta de a crea personaje veridice, caractere bine conturate este prezentă permanent  în construcţia  operei. Papa (alias subinginerul Ionescu), Nicolae, Flavia, Ioana şi ceilalţi eroi sunt atât de vii, iar situaţiile în care sunt puşi îi valorifică precum subiecte de reportaj. Neştiind cât şi unde este experienţă de viaţă sau ficţiunea scriitorului te laşi furat de naraţiune, confundând-o cu o ştire din ziar. Personal, când – la prima lectură – am aflat de moartea Ioanei, am considerat-o ucidere  cu premeditare” şi l-am urât efectiv pe autor. La fel, când Papa îi povestea lui Cornel despre fostul patron al uzinei, m-am trezit intervenind în conversaţie, reproşându-i şefului de serviciu că exagerează atributele pozitive, omiţând total pe cele negative. precum colaborarea cu Carol al II-lea în afaceri de stat („procesul Skoda) ceea ce denotă cât de tare te prinde autorul în acţiunea romanului.
Bine înţeles că portretul cel mai studiat, cel mai „întors pe toate feţele” este cel al lui Nicolae Dragu, absolvent de liceu, angajat ca strungar în uzină, un tânăr cu personalitate, care impresionase prin ambiţia declarată de a deveni scriitor şi care se lupta pentru asta. Pe parcursul derulării acţiunii romanului au loc mai multe întâlniri între Cornel şi Nicolae, tot atâtea prilejuri de schimbat păreri, de confruntare de idei, pornite din obsedanta dorinţă a primului (de fapt a amândurora la acea dată) de a deveni scriitor: la Sculărie (unde s-au cunoscut), la căminul de nefamilişti, la Spitalul Brâncovenesc, la cenaclul literar ad-hoc de la restaurantul „Rogogina”, la locuinţa popii (tatăl lui Nicolae) din strada Mărţişor.
Cu ştiinţă sau instinctual, autorul foloseşte în redarea discuţiilor dintre ei o anume fenomenologie narativă în dialog, pe care am întâlnit-o şi la alţi scriitori „cu state vechi de serviciu”. Exprimarea mai mult sau mai puţin filozofică, a unor păreri ale competitorilor, oferă concepte de viaţă, despre artă în general şi despre literatură în special, proprii eroilor romanului.
Subscriem la aprecierile distinsului profesor Eugen Velican cum că în roman „faptele sunt preferate psihologiei, epicul domină analiza”, dar ne abţinem în a-l susţine în privinţa încadrării într-un anumit tip de roman: „doric” (de care, grecesc sau roman?) sau „ionic”, neputând încă îţelege profunzimea  definiţiilor „marelui critic”, precum şi aceea de „scriitor de dicţionar” care-i aparţine tot acestuia.
În această prefaţă, domnul profesor Velican face un superb rezumat  al romanului, ceace ne-a scutit de o trebă la care e obligat orice recenzor,  lăsându-ne  mai multă largheţe pentru unele aprecieri privind modalităţi scriitoriceşti – unele poate chiar inovatoare – folosite de autor în construcţia romanului. Spre exemplu, în alegerea numelor personajelor, pe directorul uzinei îl numeşte Putină în loc de Putinică, care era numele său în viaţa reală,  neadmiţând – conform unui concept propriu de etică – ca hidoşeniile umane să capete diminutive.
Este evidentă intenţia programatică a autorului de a plasa acţiunea romanului în perioada istorică respectivă, punând amprenta evenimentelor sociale, culturale, politice pe episoade din viaţa eroilor. Îi reuşeşte aceasta prin înserări de „ştiri” culese din presa vremii, deşi se vor găsi voci critice care să compare aceste „aduceri în memorie” cu nişte colaje de articole din ziare. Practic vorbind, o rememorare a evenimentelor din deceniul în care se desfăşoară acţiunea ajută cititorul să recreeze atmosfera epocii, să înţeleagă sensul acţiunilor eroilor. Mărturisesc  că – deşi mă număr printre contemporanii „obsedantului deceniu” (n-or mai fi fost şi altele la fel de obsedante?!) – nu făceam legătura cu evenimentele circumscrise şi descoperirea acestor conexiuni mi-a făcut plăcere.
Poate că – în buna sa intenţie – autorul trebuia să insiste pe includerea acestor inserturi în acţiunea romanului, în preocupările personajelor,  să le integreze literar operei. O conexiune de genul „Deşi student la Politehnică, pe Cornel continua să-l intereseze....” pare o cusătură facilă, forţată (capitolul LI)
Fragmentarea cărţii în „capitole”, pe criterii asemănătoare celor din  operele dramatice, deşi face lectura mai facilă,  pare exagerată. Multe dintre aceste părţi componente ar fi putut fi comasate (spre exemplu cele referitoare la vizita mamei lui Cornel la Bucureşti) sau integrate (cele mici în cele de mai multe pagini).
Lăudabilă strădania autorului de a căuta şi găsi citate inspirate, potrivite capitolului  respectiv. Aceste moto-uri n-ar fi trebuit să oblige însă la renunţarea la titluri concise şi evocatoare pentru conţinutul „poveştii” care urma. Ar fi fost comod şi pentru cititorul care voia să revadă un anume fragment şi ar fi dat o ală faţă cuprinsului, sporindu-i „valoarea de întrebuinţare”.
Romanul „Nu te lăsa!”, în întregul său, este o operă literară valoroasă, o frescă a societăţii româneşti (mai ales bucureştene) din deceniul şase al al ultimului secol al mileniului doi, el  putând fi socotit romanul unei tinereţi frustate.
 Creşterea măiestriei scriitoriceşti  a inginerului Artemiu Vanca, de la primul său roman, „Comoara din Dealul Magiarului”, din 2009, prin cei zece paşi: şase romane, trei cărţi de proză scurtă şi un volum de „legenede”, inclusiv prezenta apariţie editorială, excelent îngrijită de „Caiete Silvane”, bazându-se pe această „acumulare cantitativă” (zece cărţi în zece ani), i-a permis „saltul calitativ”.
De menţionat şi îmbunătăţirea atitudinii autorului faţă de propria-i operă în elaborare, observat prin comparea manuscrisului cu cartea: o mai mare atenţie privind părţi ale romanului deja scrise, cu revenire asupra unor pasaje, chiar unor capitole, intervenţia în final cu unele adăugiri (completări), un mare respect  acordat corecturii.
Rezultatul a fost pe măsura investiţiei: un roman care îmbogăţeşte zestrea literaturii epice româneşti contemporane şi care recreează atmosfera societăţii noastre dintr-o perioadă mai puţin tratată.  Aceasta ne dă garanţia unor viitoare izbânzi literare  ale inginerului octogenar  Artemiu Vanca, având în vedere şi vigoarea sa creativă manifestată în preocupările sale sălăjene având ca  menire promovarea şi cinstirea valorilor locale.
Elogiind încă odată meritele Editurii „Caiete Silvane” din Zalău, precum şi ale prefaţatorului gorjean, profesorul şi exigetul Eugen Velican, prevestim o bună primire a cărţii de marele public (semne de bun augur au apărut pe  Internet, la primele lansări de carte care au avut loc).
Sperăm că - pe linia atitudinii profesionale faţă de propria-i producţie – scriitorul se gândeşte deja la o nouă ediţie  a romanului „Nu te lăsa!”, precum şi la altele noi. De ce nu la o continuare a sagăi  tânărului Cornel Straja?
În ceeace-l priveşte pe scriitorul Artemiu Vanca, dă-i Doamne sănătate şi ţine-i bunele obiceiuri!
*Artemiu Vanca s-a născut în anul 1936, în satul Bănişor, judeţul Sălaj. Este de profesie inginer şi locuieşte în Bucureşti. A scris şi publicat versuri, eseuri, impresii de călătorie, cronică dramatică, cronică literară, proză scurtă şi romane.
       De acelaşi autor: Comoara din Dealul Magiarului (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 2009); Secretul comorii (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 20109; Comorile de sub Meseş (roman, Editura Contrast, Bucureşti, 2011); Iubirile băieţilor din Valea Banului (roman, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012); Nobilul proprietar (povestiri, Editura Afereana, Bucureşti, 2012); Zori întunecate (roman, Editura Arefeana, Bucureşti, 2013); Poate îngerii (roman, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015); Caleidoscop nostalgic. Oameni şi întâmplări (povestiri, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017); Legendele Bănişorului (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017).

** Recenzia a apărut în revista "Mecanicii 61"/ Anul 15, nr.157, noiembrie 2019




Citeşte mai mult >>

marți, 3 septembrie 2019

SAPIENS. SCURTĂ ISTORIE A OMENIRII (I)* De Yuval Noah Harari



Auzisem despre cartea devenită bestseller şi tradusă deja în peste patruzeci de limbi. La puţin timp după asta, am primit-o prin e-mail de la cineva, în format PDF, şi am răsfoit-o. Mi s-a părut interesantă, ceea ce m-a determinat ca văzând-o la o gheretă din Obor să o cumpăr la preţ redus. Tocmai îmi făcusem un test ADN şi aflasem ceva despre moştenirea mea genetică şi eram curios  să aflu mai multe despre strămoşii meu primordiali. Ei bine, am aflat destul de multe despre ei, adică despre Homo sapiens (omul înţelept)), dar nu numai cum au apărut, acum 200.000 de ani, ci şi cum evoluat de atunci până azi şi chiar ce i/ni s-ar putea întâmpla în viitor.
Lectura cărţii m-a prins repede şi a sfârşit prin a mă fascina. Autorul ei, Yuval Noah Harari, este evreu,  profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, nu are decât 43 de ani (avea doar 38 când a scris cartea). M-a impresionat enciclopedismul lui şi modul cursiv şi legat în care povesteşte, de parcă ar fi avut totul în minte, şi l-a aşternut pe hârtie dintr-o suflare, fără să simtă nevoia să-şi consulte fişele, dacă o fi avut (precis a avut). În plus, în textul lui am descoperit şi un anume fel de umor, care-l face , pe alocuri, pe lângă foarte interesant şi plăcut.
 Redau, foarte pe scurt,  ce am aflat despre originile mele. Mă trag din maimuţă (posibil din cimpanzeu, gorilă sau urangutan). Din ele a evoluat, genul  Homo (om), acum 2,5 milioane de ani, în Africa de Est, din care au evoluat, după aceea, în timp îndelungat, mai multe specii printre care Homo neanderthalensis şi, mult mai târziu,  Homo sapiens. Acum 70.000 de ani Homo sapiens s-a răspândit în Peninsula Arabică, iar de acolo în Europa. Peste tot în drumul lor au  dat peste neanderthalieni ajunşi acolo cu  430.000 de ani mai înaintea lor, pe care în parte  îi suprimă iar în parte se încrucişează cu ei.
 ADN-ul europenilor este între 1şi 4%  de provenienţă neanderthaliană. În ADN-ul meu, 1,5% este de provenienţă Orientul Mijlociu şi s-ar putea să fie neanderthalian.  Deci, până aici, eu îi am strămoşi atât pe sapiens cât şi pe neanderthalieni.  



Străbunicii noştri (ultimii doi din dreapta: Homo neanderthalensis, Homo sapiens)

Mă abat  puţin de la carte ca să vă comunic că etnicitatea mea arată astfel: 54% balcanică, 21,6% est-europeană, 20,4 % italiană, 2,5 % nord şi vest-europeană.  Românii au, în medie, următoarele etnicităţi: 86,1% balcanică, 33% est-europeană, 7,9% italiană, 15,5% nord şi vest-europeană, 5,6%  Orientul Mijlociu. Nu-mi explic de ce etnicitatea mea italiană e  de aproape trei ori mai mare decât cea pe ţară! Prin urmare, suntem toţi un mare amestec de etnii. Concluzia mea este că etnicitatea balcanică ni se trage de la faptul că trăim în Balcani, cea est europeană din faptul că suntem situaţi în Estul Europei, cea italiană de la romani,  cea nord şi    vest-europeană de la năvălirile barbare,  cea din Orientul Mijlociu de la neanderthalieni până la 4% şi de la evrei de la 4 la 5,6%.  Am aflat şi că am  posibile neamuri pe tot globul pământesc, adică am părţi comune de ADN co aproape 1000 de oameni răspândiţi prin aproape toate ţările de pe glob. Am aflat şi cum le cheamă pe „neamurile” mele şi alte amănunte despre ele.    
O curiozitate: ungurii, care se bat în piept cu originea lor sud-asiatică, sunt doar 1,3% sud-asiatici. În rest sunt, ca şi noi,  balcanici, est europeni, nord-vest europeni, italieni etc.  Nimeni nu mai e ce a fost la începuturi.                                                                                                                                                                                                                                                               
Revin la carte. Cert este  că neanderthalieni dispar în urmă cu 30.000 de ani iar Homo sapiens a continuat să cucerească lumea iar  începând cu 13.000 de ani în urmă, n-a mai existat o altă specie umană în afara lor. Nu e de mirare că în decursul a zeci de mii de ani ei au reuşit să străbată  distanţe imense. Autorul dă următorul exemplu: „Dacă o ceată de vânători culegători se scinda odată la fiecare 40 de ani, iar grupul care se forma migra pe un teritoriu aflat la 100 de kilometri spre est, distanţa dintre Africa de Est şi China putea fi acoperită în circa 10.000 de ani.”

Revoluţia Cognitivă
O dată cu plecarea lui Homo sapiens din Afica, începe aşa zisa Revoluţie Cognitivă (a cunoaşterii). Sapiens cunoşteau deja focul.  Între 70.000 şi 30.000 de ani în urmă, ei inventează ambarcaţiunile, lămpile cu ulei (grăsime), arcurile, săgeţile şi acul (esenţial pentru a coase haine călduroase). Din această perioadă datează şi primele obiecte de artă şi bijuteriile, religiile, comerţul şi stratificarea socială. Autorul consideră că Revoluţia Cognitivă a  avut loc ca urmare a unor mutaţii genetice întâmplătoare, care au modificat structura creierului sapiens-ilor şi  le-a conferit acestora mai multe capacitaţi,  care i-au ridicat deasupra celorlalte specii umane. În primul rând, le-a conferit o vorbire mult evoluată faţă de stadiul anterior şi faţă de alte specii, care le-a permis planificarea şi executarea unor acţiuni complexe şi constituirea lor în grupuri până la 150 de indivizi, cu legături mai puternice între ei, cooperarea cu străinii şi inovaţii rapide în privinţa comportamentului social. Astfel de  mutaţii genetice n-au mai avut loc de atunci până în prezent. Evoluţia sapiens-ilor se pare că s-a terminat şi că istoria şi-a declarat independenţa faţă de biologie.
Cu 12000 de ani în urmă,a avut loc Revoluţia Agricolă.  Înaintea acesteia, sapiens a dresat câinele şi a continuat să trăiască ca vânător-culegător, iar numărul lor de pe întreaga planetă se apreciază că nu depăşea populaţia oraşului Cairo de azi (9,5 milioane locuitori). Ei erau mai puţin supuşi la înfometare şi malnutriţie decât ţăranii de mai târziu şi erau mai înalţi şi mai sănătoşi decât aceştia. Sufereau mai puţin din cauza bolilor infecţioase (variola, rujeola, tuberculoza) de care s-au molipsit mai târziu, de la animalele domestice. Aveau obiceiul să-i abandoneze şi chiar să-i ucidă uneori pe bătrânii sau infirmii care nu puteau ţine pasul cu ceata. Înseamnă că nu aveau principii morale, sau chiar dacă avea, nu semănau cu ale noastre de azi. Atât bărbaţii cât şi femeile puteau să-şi schimbe partenerii după voie.  Să nu fi existat atunci masculi alfa care să deţină monopolul fecundării femelelor? Nu-mi vine să cred. Credeau că plantele şi animalele au conştiinţă şi sentimente şi pot comunica direct cu oamenii (animism). Sunt tentat să cred şi eu asta, mai ales referitor la animale. Erau violenţi şi se războiau între ei. Trăind cu fructe şi vânat  şi călătorind de ici acolo continuu au modelat lumea din jurul lor. „Au fost forţa cea mai importantă  şi mai distructivă pe care a produs-o vreodată regnul animal”, e de părere autorul. Asta, după părerea mea, continuă el să fie şi azi, adică un fel de criminal, având în vedere câte animale sacrifică pentru a se hrăni şi câte păduri distruge pentru a se încălzi sau a face din lemnul lor case, mobilă şi hârtie. Se dă următorul exemplu: Maorii au colonizat Noua Zelandă acum 8000 de ani şi  în câteva secole au făcut să dispară majoritatea megafaunei locale şi 60% din toate speciile de păsări. Homo sapiens e considerat a fi fost un ucigaş ecologic în serie. Ei sunt într-o măsură mult mai mare responsabili de dispariţia unui mare număr de specii de animale decât condiţiile climatice care s-au schimbat şi ele. În cursul ultimului milion de ani, a existat o glaciaţiune la fiecare 100.000 de ani. Ultima dintre ele s-a întins de  acum 75.000 de ani până acum 15.000 de ani. Glaciaţiunile au făcut iniţial să scadă nivelul oceanului planetar  apoi să crească din nou. Aceasta a determinat ca între continentele şi insulele actuale să existe la un moment dat fâşii mari de uscat care au putut fi parcurse de cetele de vânători-culegători.

Revoluţia Agricolă
În timpul Revoluţiei Agricole, acum circa 10.000 de ani, sapiens  au început să se dedice manipulării câtorva specii de animale şi plante: grâul şi caprele au fost domesticite până  la aproximativ 9000 î.Hr.,  mazărea şi lintea în jurul anului 8000 î.Hr., măslinii până în 5000 î.Hr., caii până în 4000 î.Hr., viţa de vie până în 3500 î.Hr. Până în anul 3500 î.Hr., valul principal al domesticirii era încheiat.  O serie de domesticiri s-au produs în anumite părţi ale globului şi s-au răspândit peste tot mult mai târziu. Este cazul porumbului şi fasolei domesticite în America Centrală, a cartofului domesticit în America de Sud, orezul, meiul şi porcii domesticiţi în China. În paralel cu agricultura a apărut păstoritul şi triburile de păstori. Nu se ştie cine a domesticit prima oară găină, devenită azi, cea mai răspândită pasăre din toate timpurile. Vacile porcii şi oile domestice sunt pe locurile doi, trei şi patru dintre cele mai răspândite mamifere mari din lume. „Revoluţia Agricolă a fost o mare binecuvântare pentru găini, vaci, porci şi oi”, spune autorul. Nu este însă deloc de invidiat condiţiile barbare în care trăiesc ele azi, în combi natele de profil, pentru a le forţa să producă cât mai multe ouă, lapte sau carne. Nu la fel de binecuvântată a fost pentru om  nici această revoluţie şi nici cele care i-au urmat, susţine autorul, care, dacă i-ar sta în putinţă, credem că s-ar întoarce la condiţia de vânător-culegător a strămoşilor lui şi ai noştri. Acum, după ce a scris această carte, consider că şi-a îndeplinit misiunea principală hărăzită de nu ştiu cine şi e liber s-o facă.
Până în secolul I d.Hr., marea majoritate a oamenilor din cea mai mare parte a lumii erau agricultori. Erau expuşi capriciilor naturii. „Dacă era secetă sau avea loc o invazie de lăcuste sau dacă o ciupercă infecta specia care constituia alimentul de bază, ţăranii mureau cu miile şi milioanele.” Totuşi, sapiens n-au dispărut ci, din contră, au continuat să se înmulţească, şi să alerge după o viaţă mai uşoară. „Goana după o viaţă mai uşoară a dus la o viaţă plină de greutăţi, şi asta nu s-a întâmplat pentru ultima oară. Ni se întâmplă nouă astăzi…. Progresul ne-a accelerat de zece ori ritmul vieţii şi ne-am făcut zilele mai stresate şi mai agitate…Goana umanităţii după o viaţă mai uşoară a eliberat forţe uriaşe de schimbare care au transformat lumea în moduri pe care nimeni nu le-a anticipat sau dorit”, spune autorul
Societăţile de agricultori preistorice, în paralel cu agricultura, au construit, nu ştim exact cum şi în ce scop, structuri monumentale cum este Stonehenge din Marea Britanie, datând din anul 2500 î.Ch, pe care am avut prilejul să-l văd în anul acesta, fără să reuşesc să rezolv enigmele legate de el. Poate data viitoare. Vânătorii –culegători, au construit şi ei, în anul 9500 î.Ch, structurile de la Göbekli Tepe din Turcia, constând din stâlpi monumentali de piatră decoraţi cu gravuri spectaculoase. „Doar un sistem religios sau ideologic sofisticat putea susţine asemenea eforturi”, e de părere autorul
Admir foarte mult sculptura oamenilor primitivi! Ei ştiau să surprindă trăsăturile esenţiale a unei fiinţe şi să o reducă la nivel de simbol, ceea ce se străduiesc din răsputeri să facă azi, cu şanse  mici sau mai mari, artiştii plastici de azi.   (în poză Coloana de la  Göbekli Tepe)             
A apărut şi proprietatea privată şi stratificarea în clase sociale. Pretutindeni au apărut conducători şi elite care trăiau din surplusul de hrană al ţăranilor şi le lăsau doar atât cât să poată subzista. Până în epoca modernă târzie, mai mult de 90% din   oameni erau ţărani care se trezeau în fiecare dimineaţă ca să are pământul cu sudoarea frunţii lor. Surplusul pe care îl produceau hrănea minoritatea minusculă a elitelor – regi, funcţionari guvernamentali, soldaţi, preoţi, artişti şi gânditori –  căpuşe care umplu cărţile de istorie. „Istoria e ceva ce au făcut foarte puţini oameni în timp ce toţi ceilalţi arau câmpurile şi cărau găleţi cu apă”, afirmă autorul.
Ca să-şi păstreze aceste privilegii şi ca să ţină unită prostimea exploatată, clasele privilegiate au creat mituri şi legi,  despre care au spus că reprezintă voinţa  zeului în care masele credeau şi erau convinşi că, aşa cum li s-a spus, au fost scrise la dictarea acestuia. Culmea este că, în cele din urmă,  proştii au crezut în ele sau s-au prefăcut că cred  şi cei care le-au creat. „Creştinismul nu ar fi dăinuit 2000 de ani dacă majoritatea episcopilor şi preoţilor nu ar fi crezut în Hristos. Democraţia americană  nu ar fi durat 250 de ani dacă majoritatea preşedinţilor şi congresmenilor nu ar fi crezut în drepturile omului. Sistemul economic modern nu ar fi rezistat o singură zi dacă majoritatea investitorilor şi bancherilor  nu ar fi crezut în capitalism”, spune autorul.  Voltaire spunea că „nu există Dumnezeu, dar nu-i spune asta servitorului meu, ca nu cumva să mă omoare la noapte.” Sub aspectul moralizator şi coagulator, religiile au fost şi sunt utile. Capacitatea lui sapiens de a crede în mituri şi convenţii abstracte (ficţiuni) a fost una dintre calităţile lui fundamentale, care i-a permis să progreseze.
  Evoluţia societăţii umane a dus, pe de o parte,  la creşterea volumului de cunoştinţe şi legi care trebuiau memorate, iar pe de altă parte la necesitatea de a putea dovedi înţelegerile de tot felul. Oamenii au simţit nevoia unui sistem artificial de memorare. Această nevoie a dus la apariţia scrisului, a numerelor şi a operaţiile cu ele. Scrisul a apărut în Mesopotamia (scrierea între anii 3500 şi 3000 î.Ch, şi cam în aceiaşi perioadă,  în Egipt, scrierea hieroglifică, iar oamenii de azi sau chinuit rău ca să reuşească să le descifreze. Mai târziu, romanii inventează alfabetul latin. În secolul al IX-lea d.Ch. apar cifrele arabe. Destul de recent a apărut scrierea binară computerizată, compusă din doar două semne: 0 şi 1.


                                                    Scrierea cuneiformă                                         


                                                              Scriere hieroglifică

„Nu există dreptate în istorie” spune autorul şi mai spune că „este un fapt dovedit că majoritatea oamenilor bogaţi sunt bogaţi pentru simplul motiv că s-au născut într-o familie bogată, în timp ce majoritatea oamenilor săraci vor rămâne săraci pe tot parcursul vieţii pur şi simplu pentru că s-au născut într-o familie săracă.”  Pe lângă inegalitatea dintre bogaţi şi săraci au apărut, din păcate şi inegalităţi legate rasă,  religie şi etnie care au creat tot felul de discriminări. Aceste inegalităţi erau justificate în fel şi chip, justificări care de care mai gogonată şi mai puţin credibilă. Astfel, referitor la negrii, autorul menţionează: „teologii au argumentat că africanii se trăgeau din Ham, fiul lui Noe, blestemat de tatăl său ca urmaşii lui să fie sclavi, biologii au susţinut că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii, iar sistemul lor moral mai puţin dezvoltat, doctorii au afirmat că negrii trăiesc în mizerie şi răspândesc boli.” În SUA, înainte de abolirea sclaviei, dar şi după aceea în unele state rasiste, negrilor le era interzis să se amestece cu albii. Iată ce povesteşte autorul, legat de asta: „Clennon King, un elev care a candidat la un loc la University of Mississippi în 1958, a fost internat forţat într-un azil de boli mintale. Preşedintele completului de judecată a hotărât că un negru trebuie să fie cu siguranţă nebun ca să creadă că  poate fi admis la University of Mississippi.”
Femeile au fost discriminate şi ele şi mai sunt încă în unele societăţi. „Oamenii de pretutindeni s-au împărţit în bărbaţi şi femei. Şi aproape pretutindeni bărbaţii au ieşit în câştig, cel puţin de la Revoluţia Agricolă încoace”. Femeile erau pur şi simplu proprietatea bărbaţilor. Dacă o femeie era violată, victima era considerată  bărbatul al cărui proprietar era ea. Siluirea unei femei care nu aparţinea niciunui bărbat nu era considerată defel o crimă. Patriarhatul a fost norma în aproape toate societăţile agrare şi industriale. Din diferite motive, bărbaţii au fost consideraţi ca fiind superiori femeilor. În realitate a fi mai puternic şi mai violent nu înseamnă că eşti superior celui mai slab şi mai blând. Superioritatea o dă inteligenţa, cultura şi priceperea şi, nu în ultimul rând, bunătatea.
Autorul cărţii, care e homosexual,  pledează pentru admiterea celor care fac parte din aceeaşi categorie sexuală cu el. Spune că „un număr însemnat de culturi umane au considerat relaţiile homosexuale nu doar legitime ci chiar constructive din punct de vedere social, Grecia antică fiind cel mai notabil exemplu” şi nu uită să menţioneze că şi Alexandru cel Mare a fost homosexual. El adaugă: „Cultura tinde să susţină că interzice numai ce este nenatural. Însă, dintr-o perspectivă biologică, nimic nu este nenatural. Orice este posibil este prin definiţie şi natural.”
Multitudinea de societăţi şi clase sociale care au apărut de-a lungul istoriei se deosebeau între ele prin prim miturile în care credeau, prin felul în care judecau şi se comportau, prin regulile pe care le respectau. Toate acestea luate la un loc se numesc cultură. Culturile au fost şi sunt în continuă schimbare şi încearcă să  se reconcilieze una cu alta. Autorul dă câteva exemple de caracteristici ale diverselor culturi  şi de contradicţii între ele. În Europa medievală nobilimea credea în creştinism şi în cavalerism, dar între timp ce creştinismul te îndemna să oferi şi celalalt obraz dacă primeai o palmă, cavalerismul considera palma primită o ruşine şi că e mai bine să mori decât să trăieşti cu ea. De la Revoluţia Franceză încoace, oamenii din întreaga lume au ajuns să  considere egalitatea şi libertatea ca valori fundamentale deşi ele nu s-au realizat complet nicăieri până acum. Comunismul a crezut în egalitate dar a produs tiranii care au încercat să controleze orice aspect al vieţii zilnice. „Lumea modernă nu reuşeşte să pună în acord libertatea cu egalitatea” susţine autorul, dar consideră acest lucru normal şi benefic: „ ele sunt motorul culturii, fiind responsabile pentru creativitatea şi dinamismul speciei noastre”, spune el.
Autorul se întreabă: „Are istoria o direcţie?” întrebare la care răspunde tot el: „Istoria avansează neîncetat către unitate”, şi demonstrează că de la începuturile lumii şi până azi a existat un proces de coagulare a sumedeniei de lumi umane izolate. Fenomenul se numeşte globalizar
„Cel mai mare cuceritor din istorie, care a transformat oamenii în discipoli înflăcăraţi ai lui, sunt banii” afirmă autorul. Ei au apărut în jurul anului 3000 î.Ch. La început, rolul banilor l-au jucat diferite obiecte cum ar fi boabele de cereale rare, scoicile mai deosebite,  minerale şi metalele rare. În anul 640 î.Ch., s-au bătut primele monede. Mut timp, plăţile se făceau doar cheş, iar după ce au apărut băncile şi prin virament. Au apărut astfel banii virtuali. Azi mai bine  de 90% din toţi banii  există doar pe servere. Dacă clienţii unei bănci s-ar hotărî într-o zi să-şi retragă economiile, banca nu ar avea suficient cheş şi ar da faliment.
De-a lungul istoriei au existat mai multe imperii: atenian, macedonean, roman, chinez, persan, arab, spaniol, otoman, habsburgic, rusesc, britanic, francez, belgian,  olandez, american, în Europa şi Asia şi aztec şi  incaş în cele două  Americi. Deşi cuceritorii în primul rând au prădat şi exploatat ţările cucerite, ei susţineau că le-au cucerit în interesul acestora. Adevărul este că

Primele monede

imperiile au fost atât distructive cât şi benefice pentru naţiile pe care le-au încorporat în ele. Destrămarea imperiilor a dat naştere la o mulţime de state independente. Multe din statele dintre ele pe lângă faptul că au împrumutat o mulţime de elemente civilizatoare de la foştii stăpânii, le vorbesc azi limba lor sau una derivată din aceasta.  Ca urmare a stăpânirii romane , de exemplu, „limba latină s-a răspândit în centrul şi vestul Europei, apoi s-a fărâmiţat în dialecte locale care au devenit ele însele în cele din urmă, limbi naţionale”, spune autorul. Acesta este şi cazul nostru, al românilor.  În viitor, susţine autorul e de presupus că întreaga omenire va trăi într-un imperiu global.

Religii
Religiilor le consacrat în carte un capitol mare. Religiile au unit în principal oamenii dar au şi fost, şi continuă să fie, o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Autorul defineşte religia ca fiind un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supremă. Mii de ani după Revoluţia Agricolă, cultul religios  a constat  în principal în faptul că oamenii aduceau miei, vin, turte ca ofrande puterilor divine, care făgăduiau în schimb recolte bogate şi turme fertile. Primele religii au fost politeiste. Imaginaţia oamenilor a creat tot felul de zei.  Aceşti zeii aveau  un „şef”, care până la urmă a rămas singur şi a dat naştere religiilor monoteiste, printre care se numără mozaismul, creştinismul şi islamismul.  Monoteiştii au încercat să se impună peste tot, exterminându-şi  în mod violent oponenţii.
Despre creştini autorul nu are păreri prea bune şi dă în ei de câte ori are prilejul. Printre altele, susţine: „În cei 300 de ani de la răstignirea lui Hristos şi până la convertirea împăratului Constantin, împăraţii romani politeişti nu au iniţiat mai mult de patru persecuţii generale împotriva creştinilor. Prin comparaţie, în cursul următorilor 1500 de ani, creştini au măcelărit creştini cu milioanele pentru a apăra interpretări uşor diferite ale iubirii şi milei” şi dă exemplul masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu, când au fost măcelăriţi de catolici între 5000 şi 10.000 de protestanţi în mai puţin de 24 de ore şi afirmă: „mai mulţi creştini au fost ucişi de fraţii lor creştini în aceste 24 de ore decât de Imperiul Roman politeist în întreaga sa existenţă”  Faptele au existat, cu siguranţă, nu ştiu însă dacă şi cifrele sunt exacte. Despre creştinism mai susţine că „şi-a creat propriul panteon de sfinţi, al căror cult diferea foarte puţin de cel al zeilor politeişti”. Asta-i adevărat. Ortodocşii noştri au făcut sfinţi pe uni care au făcut multe biserici, dar au fost păcătoşi în viaţa de zi cu zi, sau au murit ca nişte martiri deşi, la rândul lor s-au făcut vinovaţi de moartea multor oameni.  N-ar fi exclus ca Gigi Becali să fie sanctificat după moarte.
Autorul îi ironizează şi pe conaţionalii săi scriind că iudaismul susţinea că Dumnezeu era interesat mai ales de „minuscula naţiune evreiască şi pământul obscur al lui Israel”, punând pe planul doi tot restul lumii, care, în vremurile biblice, se reducea  la ţările din jurul Israelului. În multe alte privinţe, autorul se abţine să comenteze istoria şi prezentul ţării sale.
Politeişti au dat naştere şi religiilor dualiste, care susţin existenţa a două puteri opuse: binele şi răul. Mai susţin că răul este o putere independentă care nu este creată de Dumnezeu  şi nici nu-i este subordonată lui. Această teorie vine să-l absolve pe Dumnezeu de răul, nenorocirile şi calamităţile din lume. Autorul pune însă întrebarea: „Când binele şi răul se înfruntă, căror legi comune se supun ele şi cine a creat aceste legi?” El e de părere că nu se poate răspunde la această întrebare, decât astfel: „Există un singur Dumnezeu omnipotent care a creat întregul univers, dar El este rău”. În accepţiunea evreilor,  creştinilor şi musulmanilor forţa răului este Diavolul sau Satana.  Ei cred că Dumnezeu are nevoie de ajutorul oamenilor ca să lupte împotriva lui, ceea ce a inspirat între altele apelul la jihad şi cruciade. Credinţa în rai (împărăţia zeului bun) şi iad (împărăţia zeului rău) este de origine dualistă. „Nu există nici o urmă a acestei credinţe în Vechiul Testament, care în plus nu afirmă nicăieri că sufletele oamenilor continuă să trăiască după moartea trupului”, afirmă autorul şi eu îl cred.
În mileniul I î.Ch., au apărut jainismul şi budismul în India, daoismul şi confucianismul în China şi stoicismul, cinismul şi epicurismul în bazinul mediteraneean, caracterizate de indiferenţa faţă de zei. Ele susţineau că ordinea supraumană care guvernează lumea este produsul legilor naturale şi nu a voinţei şi capriciilor divine. Budismul e cea mai importantă dintre aceste religii. Ea susţine că suferinţa nu e cauzată de nenoroc, de nedreptatea socială sau de capriciile divine şi că originea ei este în mintea noastră şi provine din dorinţă. Dacă nu dorim nici să fim sănătoşi, nici să fim bogaţi şi nimic altceva, nu putem fi nefericiţi, pentru că nefericirea provine din neîndeplinirea unei dorinţe. Cine reuşeşte să scape de orice dorinţă atinge nirvana, echivalentă cu fericirea. Ea se poate atinge prin abstinenţă şi meditaţie.  Doar 1% din budişti reuşesc asta.


Statuie a lui Budha

S-a încercat ca locul religiilor de care am vorbit până aici să fie luat parţial sau total de cultul omului (umanismul). El a fost sau este practicat de liberalism, comunism, capitalism, naţionalism şi nazism.
Liberalismul acceptă existenţa lui Dumnezeu, dar sanctifică oamenii. El crede în natura liberă şi sacră a fiecărui individ, în sufletele individuale libere şi eterne şi are ca scop o libertate cât mai mare cu putinţă oamenilor individuali. Cu alte cuvinte, umanitatea este individuală şi rezidă în fiecare om individual. Oamenii de ştiinţă care se ocupă de anatomia umană n-au reuşit însă să descopere sufletul şi susţin că compartimentul uman nu este dictat, la fel ca în cazul tuturor animalelor,  de o forţă supranaturală ci de hormoni, gene şi sinapse.
Comunismul crede într-o ordine supraumană a legilor naturale şi imuabile care trebuie să călăuzească acţiunile omeneşti.  Aceste legi au fost descoperite  de Karl Marx, Friderich Enghels şi Vladimir Ilici Lenin. Ele proclamă egalitatea tuturor oamenilor, deci umanitatea este colectivă şi se referă la oameni în totalitatea lor. Comunismul a avut martiri, războaie sfinte şi erezii precum troţkismul. Comunismul sovietic era o religie fanatică şi misionară, iar cel chinez contemporan e mai pragmatic şi mai puţin închistat în vechile dogme.
Capitalismul nu este perfect, dar este cea mai de succes dintre religiile moderne. El lasă legile naturale (cum ar fi, învinge cel mai bun, mai puternic sau mai abil)  să acţioneze libere. În condiţiile acestea nu poate evita inegalitatea socială, dar  are grijă ca, pe cât posibil,  toate acţiunile membrilor societăţii să se desfăşoare cu fairplay, creând pentru asta un cadru juridic corespunzător.

  
Simbolul libertăţii capitaliste
Nazismul, o religie criminală, susţinea  că umanitatea nu este ceva universal şi etern ci mai degrabă o specie supusă schimbării care poate evolua sau degenera. Omul poate evolua în supraom sau degenera în subom. El mai susţinea că rasa ariană este cea mai avansată formă a umanităţii, motiv pentru care trebuie apărată şi stimulată, pe când tipurile degenerate, precum evreii, romii, homosexualii şi bolnavii mintali, trebuiau să fie izolate sau chiar exterminate. Naziştii combăteau umanismul liberal, drepturile omului şi comunismul. Societatea de azi nu-şi mai propune să extermine anumite rase sau oamenii inferiori, dar n-a renunţat la ideea creierii de supraoameni, cu ajutorul ingineriilor genetice.

·         Imaginile sunt luate de pe Internet

( Va urma)

Citeşte mai mult >>