Bine v-am
reîntâlnit, dragi prieteni. Nu mai ştiu al câtelea an e acesta de când onorăm
împreună acest hotel şi pe proprietarii lui. Sunt mulţi, oricum. Îmi dau seama
de asta după cât ne-am modificat fiecare în răstimpul de la prima vizită aici.
Eram tineri şi frumoşi la prima venire
aici, iar acum, iată-ne nişte moşi. Numai soaţele noastre au rămas la fel de
tinere şi frumoase.
O să vă povestesc ce s-a întâmplat cu mine în
acest răstimp fie ca să-mi luaţi exemplul, fie ca să râdeţi de mine.
Cu trei ani în urmă, pe când aveam doar 79 de ani, am scris un eseu
intitulat „Nu ştiu şi nu vreau să fiu bătrân”. De ştiut, adică să dau sfaturi,
să-mi dau importanţă îndrugând verzi şi uscate, să spun tot felul de snoave, nu
mi se întâmplă nici acum, deoarece, ca şi atunci, când deschid gura ca să spun
ceva, mi-o închid unii care vorbesc mai repede şi mai tare decât mine.
În ceea ce priveşte bătrâneţea,
am constatat că, vrei nu vrei, ea vine. În eseul pomenit mă lăudam că merg încă
iute, că mă caţăr în pomi, că-mi merge mintea ca în tinereţe. Aflaţi că nu mai
sunt în stare să fac toate astea! O gonartroză m-a obligat să îmi cumpăr un
baston, care m-a însoţit câtva timp în
toate plimbările mele şi care mă tempera când,
fără să-mi dau seama, luam viteză. Cu ajutorul lui, m-am căţărat, în 2018, cu
prilejul unei excursii, pe Zidul
Chinezesc, urcând 360 de trepte, fără oxigen şi fără ajutorul
şerpaşilor, la fel cum a escaladat Everestul, anul trecut, Horia Colibăşanu. Acum
mă descurc şi fără el, dar nu ştiu până când, pentru că m-am tratat la doamna
doctor Matei, pe care am cunoscut-o aici, am luat nişte hapuri chinezeşti pe
care le-a adus din China şi mai iau o pilulă miraculoasă, odată pe săptămână,
care se numeşte Diclotard. V-aţi notat? Continui să mă plimb şi îmi fac încă
zilnic cei trei kilometri în parcul din apropierea casei mele. Nu mă mai sui în pomi, pentru
că ne-am vândut „moşia” de la ţară şi nu mai am unde.
Mi s-au mai întâmplat şi alte lucruri. Primul: am început să iau proporţii?!
Am făcut şi burtă de nu mă mai încap pantalonii vechi! Ana îmi zice că e pentru
că mănânc pre mult. Când însă încerc să mănânc mai puţin, tot ea e aceea care
mă tentează cu tot felul de bunătăţi. În China nu m-am putut abţine să nu gust
din toate cele 10-15 feluri de mâncare care ni se puneau pe masă şi m-am întors
de acolo cu câteva kilograme în plus. Când mă duc la vreo nuntă, botez sau
chiar înmormântare, nu mă pot abţine să nu mănânc mai mult ca de obicei. N-o să
mă pot abţine nici aici să gust din toate bunătăţile pe care ni le-a pregătit
gazda noastră. Ce-i de făcut, în
situaţia asta? Păi, am ajuns la concluzia că nu-i nimic de făcut sau că nu
merită să ne opunem mersului natural al lucrurilor. Şi ce-i cu asta dacă ne
îngrăşăm? Un fund sau o burtă mai mare ne dau mai multă prestanţă, nu-i aşa? Şi
Moş Crăciun e gras şi toţi suntem de acord că e un bătrân frumos. Cu toate
astea, trebuie să recunosc, mai fericiţi decât noi graşii, sunt cei care-şi pot
păstra silueta şi sprinteneala. Nu-mi dau însă seama dacă asta este meritul lor sau a lui Dumnezeu,
care i-a făcut altfel decât pe noi.
În al doilea rând, am început să-îmi amintesc greu unele lucruri şi să
le uit foarte repede pe altele. Mi-e teamă că în curând n-o să-mi amintesc cum
mă cheamă! La început, asta m-a deprimat, mai târziu însă, mi-am zis : „şi ce
dacă?”. Haideţi să vedem partea bună a lucrurilor. Sunt atâtea chestii neplăcute care mi s-au
întâmplat în viaţă încât sunt fericit că nu-mi aduc aminte de ele şi sunt
altele, neplăcute, care mi se întâmplă acum, pe care sunt fericit să le uit
imediat. Deci, tot răul spre bine! Că mai uităm şi lucruri de care am vrea să ne aducem aminte, este
adevărat. Eu le trec pe astea la capitolul „pierderi colaterale” şi vă
sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel.
Mai sunt şi tot felul de dureri care ne încercă. Nu trebuie băgate în
seamă! Eu mă conduc după zicerea aceea răsuflată, conform căreia „ După 60 de
ani, dacă dimineaţa când te scoli nu te doare nimic, înseamnă că ai murit.”
Prin urmare, să fim fericiţi că suntem încă în viaţă şi să ne bucurăm de ea!
Ana, când o doare ceva, se tratează cu autosugestie. Zice: „Nu mă doare! Nu mă
doare!” şi durerea , ruşinată că nu e băgată în seamă, îşi bagă coada între
picioare şi dispare. Eu am încredere în doctori şi mă tratez cu pilule şi
unsori, pentru că am în vedere şi
bunăstarea şi fericirea bieţilor farmacişti.
În vară, am fost la înmormântarea lui Şoşo, fostul nostru coleg şi
prieten. Dumnezeu să-l ierte!. În predica sa, preotul, printre altele, ne-a fericit pe cei bătrâni pentru că am
ajuns în pragul vieţii de apoi şi în curând vom fi acolo unde nu este „nici
întristare, nici durere şi nici suspin”.
Eu sunt de părere să nu dăm pasărea din mână pe cea de pe gard şi să
încercăm să fim fericiţi aici, pe Pământ. Sunt o mulţime de lucruri de care ne
putem bucura. Să le luăm pe rând:
Să ne bucurăm de familia noastră şi în special de nepoţi şi strănepoţi.
Noi, eu şi Ana, avem doi nepoţi mari şi
o nepoată de trei ani şi zece luni, înfiată de băiatul nostru cel mic,
pentru că soţia lui nu putea face copii. Fetiţa asta ne-a căzut cu tronc de cum
am văzut-o şi se pare că şi noi ei. O iubim şi ne iubeşte. Sunt fericit de câte
ori se lipeşte de mine, de câte ori mă pupă, sau când ne jucăm împreună şi mă
mustră cu vorbele „Bunicule fii cuminte!”, dacă depăşesc măsura.
Să ne bucurăm de natură! Împreună cu fiul nostru cel mic şi cu nepoţica
de care v–am vorbit, am făcut, în vara asta, o plimbare printr-o pădure de lângă
Târgu Jiu, acolo unde locuieşte el. E o pădure în care mergeam şi noi când
locuiam acolo, şi de care ni se făcuse dor.
Nu cred că în raiul acela din ceruri e mai verde, că aerul de acolo e
mai curat, că păsărele de acolo cântă
mai frumos, iar florile de pe pajişti sunt mai gingaşe! Când a făcut natura, Dumnezeu şi-a dat din
plin măsura talentului şi gustului său pentru frumos. Prin urmare, să ne
bucurăm de ea că ne este tuturor la îndemână.
Să iubim muzica, teatrul, dansul, literatura şi artele plastice. Sunt
frumuseţile pe care s-au străduit să le creeze oamenii şi au reuşit în cele mai
multe dintre cazuri. Să vă dau tot exemplu nostru, pentru că altele nu le am la
îndemână. Aşa cum ştiţi muţi dintre voi,
Ana este îndrăgostită de spectacolele de operă şi balet. Nu se satură de ele. A
văzut de mai mult de zece ori unele spectacole şi nu se dă în lături să le mai vadă, de câte ori are
prilejul. Uneori reuşeşte să mă care şi pe mine la câte unul. Eu iubesc
literatura şi mă străduiesc să scriu, aşa ca să mă aflu în treabă, iar când reuşesc s-o fac sunt cel mai fericit
om. Sunt fericit şi de câte ori îmi pică în mână o carte bună. Păcat că a doua
zi nu-mi mai aduc aminte ce-am citit.
Avem la îndemână şi sportul pe care dacă nu-l mai putem practica îl
putem vedea pe stadioane sau la televizoare. Nu-i aşa că v-a fericit pe toate
victoria Simonei Halep la Roland Garos? Mie mi-a stors lacrimi de bucurie. Mă
bucur şi pătimesc de mult alături de ea. În vara anului acesta, m-am uitat la meciurile de fotbal de la campionatul
mondial din Rusia. În absenţa de acolo a României, care după cum se ştie a
boicotat campionatul mondial, am ţinut cu Croaţia. Din păcate n-a reuşit
să-i bată, în finală, pe cocoşii galici. Îl aştept cu nerăbdare pe cel
european. După cum ştiţi, noi o să-l boicotăm
şi pe acesta!
Şi, în sfârşit, să ne bucurăm unul de altul şi să ne simţim bine
împreună. Să povestim, să spunem bancuri, să dansăm şi să ne abţinem să
discutăm politică. Aşa cum mi se întâmplă mie, cred că vi se
întâmplă şi vouă, adică să nu-i putem suferi pe cei care n-au aceleaşi
simpatii politice cu noi şi să-i credităm ca fiind
naivi şi neinformaţi sau informaţi dintr-o singură sursă. Să vă spun câteva
cugetări, personale sau auzite de la alţii, despre politică şi politicieni ca
să ne facem mai puţin sânge rău atunci când îi vedem ce prostii sau ticăloşii
sunt în stare să facă.
Politica este o femeie de moravuri uşoare, iar politicienii sunt copiii
ei. Prin urmare, sunt nişte bastarzi,
adică n-au tată. Din păcate, unii dintre
ei se poartă ca şi cum n-ar avea nici mamă.
Politicienii sunt de două feluri: la putere şi în opoziţie. Noi îi
plătim ca să se certe între ei. Ne plac sau nu ne plac, ei sunt, din
nefericire, un rău necesar. Unii se
străduiesc să rămână în istorie, alţii să se căpătuiască. Se zice că fiecare
naţie îşi are politicienii pe care îi
merită, sau, cu alte cuvinte: „Cum îi turcul îi şi pistolul!”. Dacă vrem ca ei
să fie ei mai buni, să ne străduim să
fim şi noi, românii, mai buni decât suntem.
Acum, fiindcă v-am convins în legătură cu tot ce mi-am propus, nu-mi
rămâne decât vă urez un an bun din toate punctele de vedere! La mulţi ani!
*Rostit cu prilejul Revelionului 2019, la Eforie Nord
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu