1. FAMILIA
Ursoaica brună, din fotografie,
Tânără, puternică, nurlie,
A născut într-o iarnă geroasă,
Într-o grotă, ce-i servea de casă,
Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,
Neastâmpăraţi
şi mâncăcioşi.
Unul mai mic,
negricios, delicat,
Altul cu un
guler alb, imaculat,
Şi ultimul având părul
roşcat.
După ce a
început să vadă fiecare
Şi să meargă
binişor pe picioare,
Primăvara,
într-o zi cu soare,
Ursoaica i-a
scos la plimbare.
Cu această ocazie,
ea le-a predat
O lecţie uşor
de memorat:
Le-a arătat
tot ce-i înconjoară,
Pământul şi
cerul, prima oară,
Apoi, iarba,
florile, copacii,
Fluturii,
albinele, gândacii,
O şopârlă ce
se prăjea la soare,
Un melc cu
casa în spinare,
Păsărelele
care cântau frumos,
O veveriţă
într-un copac stufos,
Un iepuraş
urechiat şi fricos
Şi, chiar un
cârd de căprioare,
Care căutau,
prin preajmă, mâncare.
Totul a
denumit răspicat,
A explicat, a
repetat şi iar a repetat,
Până când şi
ursuleţul cel roşcat,
Neatent şi foarte
neastâmpărat,
A reuşit să
recunoască toate
Plantele şi
animalele învăţate.
Într-o altă zi
frumoasă, au învăţat
Despre ce este
bun sau nu de mâncat,
Despre
ce-i gustos sau contraindicat.
Au
aflat gustul ales al ciupercilor,
A ghindei de
anul trecut şi al melcilor;
Au
mâncat fiecare şi câteva furnici,
Savurând
cu desfătare ouăle lor mici,
Apoi
şi-au îndulcit gura cu câteva flori
De
Mierea Ursului, în multe culori.
Ursuleţul
cel roşcat şi neastâmpărat,
Din
nou distrat şi neatent la explicat,
A
luat în gură, din greşeală, un bondar,
Ce
sta pe-o floare şi culegea nectar.
Vai
de el, sărmanul, ce-a păţit!
Doamne,
cât de mult a pătimit!
Bondarul
a zbârnăit ca o drâmbă,
Apoi
l-a înţepat, în limbă.
L-a
fulgerat imediat o teribilă arsură,
De
parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.
A
sărit, „ca ars”, un metru-n sus,
(O rară performanţă pentru-un urs!)
A
chelălăit şi a urlat un ceas întreg.
Doamne,
cât a putut fi de bleg!
Limba
i s-a umflat atât de tare,
Că nu s-a mai
putut atinge de mâncare,
Şi-n
două zile, ce i s-au părut nesfârşite,
N-a
mâncat altceva decât… răbdări prăjite.