La începutul
lui mai, am primit din America cartea „Victor. Memories from the Kingdom of
Absurdities and Terror „ (Victor.
Memorii din regatul absurdităţilor şi terorii) a scrisă de consăteanul meu,
doctorul Victor Gordan şi apărută în SUA,
oraşul Manchester, statul New Hampshire, acolo unde locuieşte
autorul. Cartea e scrisă în engleză, e groasă (are 285 de pagini), aşa că, cu puţina engleză pe care o ştiu eu,
mi-au trebuit trei săptămâni ca s-o parcurg. Mai jos fac un rezumat al ei.
Victor Gordan
s-a născut în anul 1932, în Bănişor, judeţul Sălaj, din părinţii Nicolae
(Nicolae a Ioanii Florii) şi Ana, ţărani săraci. Pe când avea doar
unsprezece ani şi era elev în clasa a
patra la şcoala primară din sat, în 1943,
este remarcat de episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, cu prilejul vizitei
pastorale pe care acesta a întreprins-o
în sat. Cu sprijinul lui, ajunge elev bursier la Liceul Emanoil Gojdu din
Oradea, pe care îl absolvă în 1952, ca şef de promoţie în toţi anii. În acelaşi
an, dă examen de admitere la Facultatea de Medicină a Institutului Medico-Farmaceutic
din Bucureşti şi intră fără probleme.
Mai ales după
interzicerea în România, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice, opoziţia lui Victor împotriva regimului
comunist, autorul acestui act samavolnic, devine tot mai fermă şi, în unele
împrejurări vizibilă. El nu se împacă cu studiul la medicină a
marxism-leninismului, cu politizarea învăţământului, cu promovarea unor cadre
didactice pe criterii strict politice, cu exagerarea meritelor unor pseudo
savanţi sovietici, cu diminuarea meritelor savanţilor occidentali, cu cultul personalităţii lui Stalin şi Gheorghiu Dej. El a continuat să rămână
ataşat de religia catolică iar ca student participa în duminici şi de sărbători
la slujbele de la Catedrala Catolică Sf. Iosif din Bucureşti. A fost un student
excepţional, şef de promoţie în toţi anii de facultate.
În Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca de
altfel în toate unităţile de învăţământ
superior din România, erau infiltraţi mulţi agenţi ai Securităţii (turnători),
recrutaţi în special din rândul studenţilor proveniţi din muncitori absolvenţi
ai celebrelor şcoli de doi ani, admişi în facultăţi fără examene de admitere. Ei n-au întârziat să-şi informeze şefii de
câte ori asistau la devieri ale lui Victor de la doctrina comunistă. În 1958,
pe când el era în anul şase de studii, cu examenul de stat luat, şi doctor
intern la un spital bucureştean, la Facultatea de Medicină are loc un
miting pe tema luptei împotriva
imperialismului occidental, a deviaţionismului intern, despre duşmanii poporului şi necesitatea
ascuţirii luptei de clasă. Victor a fost dat de exemplu ca deviaţionist. El a
fost acuzat că îi desconsideră pe studenţii proveniţi din şcoala specială de
doi ani, că nu este de acord cu politizarea cercurilor ştiinţifice studenţeşti,
că la aniversarea centenarului învăţământului medical românesc a avut discuţii
cu studenţii din lagărul imperialist participanţi la eveniment, că militează
pentru legalizarea fostei Societăţi Medicale Române, al cărei fondator a fost
reacţionarul şi şovinistul Paulescu (descoperitorul insulinei n.n.) şi a
organului său de presă „Spitalul”. A mai fost acuzat că este partizanul teoriei
lui Mendel şi Morgan - considerată decadentă - că este cosmopolit, deoarece
ascultă muzică de Bach şi Verdi şi manifestă ostilitate faţă de cultura rusă şi
sovietică, că citeşte numai publicaţii
medicale occidentale, că frecventează biserica Romano Catolică din Bucureşti şi că în timpul contra revoluţiei din Ungaria
el, împreună cu un grup de studenţi, n-a respectat interdicţia de a părăsi
căminul studenţesc, iar atunci când s-a lansat primul satelit sovietic, nu a
ieşit împreună cu ceilalţi studenţi în stradă ca să-l vadă. Concluzia a fost: Gordan trebuie arestat; el este un duşman
al clasei muncitoare”.
Acest miting
i-a arătat lui Victor pericolul în care se află, dar nu l-a descurajat.
Hotărârea li fermă a fost să nu se mintă pe sine, să fie el însuşi, să se
găsească pe sine, pentru că „cel care se
găseşte pe sine îşi pierde mizeria morală”. Era conştient că înfruntarea comunismului i-ar putea atrage consecinţe grave. Exista
riscul să fie marginalizat social, să fie arestat, închis şi chiar să-şi
sacrifice viaţa. A ales alternativa
să se găsească pe sine şi să-şi piardă mizeria morală. „Procedând astfel, am câştigat pacea mea
interioară, demnitatea mea şi dorinţa de
a comunica cu alţi studenţi pentru ai
face să înţeleagă care sunt necesităţile de bază ale omului şi, să-i fac să simtă, să gândească și să spună ceea ce
simt şi ceea ce cred”, mărturiseşte Victor.
La două luni
după acest miting, Victor a fost arestat pentru activităţi subversive şi
anticomuniste. Primul loc de încarcerare a fost la sediul de pe Uranus al Securităţii din Bucureşti, unde a fost supus
la câteva interogatorii dure şi chiar torturat. Prima acuzaţie care i s-a adus
a fost că ar fi capul unei organizaţii care şi-a propus să răstoarne regimul
comunist. A negat-o cu vehemenţă. Aici a aflat că la percheziţia care s-a făcut
în camera sa de la spitalul unde funcţiona ca intern, s-au găsit nişte note
personale ale lui în care şi-a notat câteva gânduri referitoare la ocupaţia
sovietică în România, şi interzicerea Bisericii Greco-Catolice, Biserică în care el s-a născut şi a fost
botezat. Aceste documente aveau să atârne greu în condamnarea sa de mai târziu.
A mai aflat că în toţi anii de studenţie a fost atent supravegheat de
securitate, aceasta fiind la curent cu aproape toate mişcările lui din afara
căminului studenţesc: Ştiau, de exemplu, de câte ori a fost la biserică. A mai
fost acuzat că ar fi citit cartea lui Hitler,
„Mein Kamf”, tradusă din germană în franceză, limbă pe care Victor o
stăpânea la perfecţie. Acuzaţia era
adevărată. Cartea a fost introdusă în cămin de un student provocator, unealtă a
Securităţii. În ianuarie 1959, interogatoriile încetează ca urmare a semnării
de către el a procesului verbal, deşi nu a fost
în întregime de acord cu acesta. A fost ameninţat că dacă nu-l semnează
interogatoriile şi, se subînţelege, torturile
vor continua. E mutat de la Uranus la Închisoarea Malmaison, o fostă cazarmă de
pe vremea lui A.I. Cuza.
În februarie
1959 a avut loc prima fază a procesului. Au fost aduşi, în calitate de inculpaţi,
şi câţiva foşti colegi. Li s-a adus la cunoştinţă rechizitoriul. Au fost acuzaţi ca făcând parte dintr-o
organizaţie anti comunistă şi anti
statală. Fără să fie întrebat, fără să aibă dreptul să vorbească, Victor a
negat. Asta l-a costat mai multe zile petrecute într-o celulă de izolare cu o singură felie de pâine pe zi şi
apă.
În aprilie
1959 a avut loc ce-a de a doua fază a procesului. În sala tribunalului a fost
prezentă şi mama lui Victor, care a plâns pe toată durata şedinţei. Acuzaţiile
aduse de procuror au fost: constituirea acuzaţilor într-o organizaţie ilegală
îndreptată împotriva societăţii comuniste, că au spus bancuri cu Hruşciov şi cu
alţi lideri comunişti, că au criticat politica partidului comunist şi că au
purtat o serie de discuţii anti-comuniste. „Aveţi în faţă o organizaţie
nazistă”, a zis procurorul, fluturând cartea Mein Kampf a lui Hitler, mai
afirmând că ea a fost citită de toţi cei din boxa acuzaţilor. A cerut pentru ei
sentinţa maximă. Victor a mai fost acuzat că am scris împotriva ocupaţiei
sovietice şi a interzicerii Bisericii Greco-Catolice. El a fost condamnat la zece ani de detenţie,
iar colegii lui între şase şi opt ani.
Imediat după
proces, a fost încarcerat la Jilava, în Fortul nr.13, într-o celulă cu alţi
aproximativ 120 de deţinuţi, dormind câte doi într-un pat. În august 1959, a
fost transferat, împreună cu alţi condamnaţi, în lagărul pentru deţinuţi politici de la Stoieneşti, situat
pe Insula Mare a Brăilei. Lagărul adăpostea aproximativ 2000 de deţinuţi , în barăci
rudimentare, fiecare pentru câte 800 de deţinuţi, mobilate cu paturi metalice cu
trei etaje, deţinuţi dormind câte doi în pat.
Condiţiile de higienă erau ca şi inexistente: nu erau băi, nu era
săpun, dejecţiile erau deversate din hârdaiele în care deţinuţii îşi făceau
necesităţile peste noapte, în gropi
deschise, acoperite doar cu crengi de salcie, aflate în curtea lagărului, în
apropierea barăcilor. Când o groapă se
umplea se făcea alta, iar când în curte nu mai aveau loc, se mutau barăcile. Deţinuţi
munceau manual, de dimineaţa până seara la ridicat de diguri şi săpat canale pe
insulă. Mâncarea era total neîndestulătoare, Disciplina era foarte strictă, iar
pedepsele foarte aspre pentru abateri sau neîndeplinirea normelor de muncă.
Gardieni erau nişte brute, iar soldaţii puşi să-i păzească pe deţinuţi nu se
dădeau nici ei în lături să-i jignească sau să-i lovească pe deţinuţi. Din
cauza subalimentaţiei şi a eforturilor fizice mari la care erau obligaţi foarte
mulţi deţinuţi au devenit distrofici, iar unii dintre ei au murit
Pentru o scurtă perioada de timp din cea în care a
fost deţinut în lagărul de la Stoeneşti, Victor a fost numit doctorul
lagărului, calitate în care deţinuţii au remarcat la el priceperea, sacrificiul
şi dragostea de oameni, calităţi care
n-au convenit conducerii lagărului şi au determinat schimbarea lui
imediat când a avut cu cine. În perioada
când el era doctorul lagărului, în 1960 , şobolanii numeroşi care roiau în jurul gropilor cu dejecţiile
deţinuţilor, au provocat în lagăr o epidemie produsă de un germen numit
leptospirrosis, manifestată prin temperaturi mari însoţite de toropeală. Sute
de deţinuţi au fost victime ale acestei epidemii. Cunoscând cauza ei, Victor a reuşit să
convingă conducerea lagărului ca dejecţiile să fie transportate zilnic în afara
lagărului.
La sfârşitul
lui 1961, lagărul de la Stoeneşti a fost desfiinţat, iar o mare parte dintre
deţinuţi, printre care şi Victor, au
fost mutaţi în lagărul de la Salcia, iar la începutul lui 1962 în lagărul de la
Strâmba, ambele aflate pe Insula Mare a
Brăilei.
În lagărele în
care a fost internat Victor, printre deţinuţi au fost mulţi alţi intelectuali,
condamnaţi din cele mai diverse motive, unele dintre ele de-a dreptul puerile
sau ridicule. Erau acolo experţi în limbi străine, literatură, istorie, filozofie etc. În barăci, între paturi, luau naştere, ad-hoc, adevărate micro
academii sau cluburi. Între paturi, preoţii aflaţi printre deţinuţi, oficiau duminicile
sau cu prilejul unor sărbători, slujbe religioase. Şi pe şantier, reuşind să înşele vigilenţa gardienilor, se
organizau aşa zisele „Academii în roabe”,
în cadrul cărora dezbăteau tot
felul de probleme mari, demne de o academie.
De la
Strâmba Victor a fost transferat la
Svitstofka, un lagăr dintr-o localitate de lipoveni din Delta Dunării, iar de
aici în lagărul de la Grindu, situat ,
de asemenea, în Deltă, iar de acolo la
Galaţi, unde au fost îmbarcaţi în tren cu destinaţia Gherla, unde au ajuns în
preajma Crăciunului din anul 1962.
La Gherla a
fost încarcerat într-o celulă împreună cu alţi 50 de deţinuţi, majoritatea în
vârstă de peste 60 de ani. Câţiva dintre
ei se constituiseră într-un guvern al României în exil. După ce l-au cunoscut
bine pe Victor, i-au oferit postul de ministru al sănătăţii în acest guvern.
Deţinuţii de aici lucrau în fabrica de mobilă a închisorii. Închisoarea avea şi
un spital cu 200 de paturi. Victor a fost numit doctor la acest spital, însărcinat
să se ocupe de tuberculoşi, a fost mutat într-o altă celulă şi şi-a pierdut
funcţia de ministru în guvernul din exil. S-a achitat de sarcinile lui de
doctor cu mult devotament şi s-a făcut stimat de deţinuţi.
În 1963, în
închisoarea de la Gherla, şi probabil şi în alte închisori, a început un amplu proces de reeducare al deţinuţilor,
diferit de cel, criminal, experimentat la Piteşti, dar nu mai puţin infam.
Deţinuţilor li s-au distribuit ziare în fiecare dimineaţă şi li s-a creat acces
la librăria închisorii. Dintre deţinuţi
au fost recrutaţi câţiva instructori.
Vor fi consideraţi ca reeducaţi cei care vor fi în stare să demaşte
duşmanii clasei muncitoare din rândul cunoscuţilor şi chiar a propriilor
familii. Acestora li se vor reduce
pedepsele. Din păcate, mai mulţi deţinuţi au cuplat la această mârşăvie.
Majoritatea însă a refuzat să o facă. După câteva luni, experimentul a eşuat.
La 24 iunie,
1964, după ce a efectuat cinci ani şi opt luni din pedeapsă, Victor a fost
eliberat. La eliberare i s-a cerut să devină informator al securităţii, dar a
refuzat. A ajuns la Bucureşti, a
încercat să intre în posesia diplomei de medic. A fost refuzat pe motivul că
are o restanţă la examenul de marxism-leninism, inclus în examenul de stat. S-a
declarat de acord să dea acel examen. I
s-a spus că va trebui să repete întregul
examen de stat. A fost de acord şi cu asta, dar nu i s-a aprobat, drept
pedeapsă pentru refuzul lui de
colaborare după eliberarea din
închisoare. I s-a oferit un post de asistent medical la un dispensar într-un
sat departe de Bucureşti, pe care, ne având încotro, l-a acceptat.
În 1964, după eliberare, îşi vizitează familia
din Bănişor. Este primit cu ostilitate de preotul ortodox din sat şi de către
miliţie. Este acuzat că instigă la activităţi catolice.
În august
1968, Victor îi face o vizită cardinalului Iuliu Hossu, care avea domiciliu
forţat la Mănăstirea Căldăruşani, situată la 40-45 km de Bucureşti, în semn de
recunoştinţă pentru cel căruia îi datora
ieşirea lui în lume şi începutul instruirii.
După trei ani
de la eliberarea din puşcărie, Victor obţine aprobarea să-şi dea din nou examenul de stat. Îl dă şi intră în
posesia mult râvnitei diplome de medic.
Devine medic de circumscripţie la ţară. E tot ce i s-a oferit. Populaţia locală l-a iubit pentru
devotamentul de care a dat dovadă în profesia de medic. El a continuat să fie
supravegheat şi suspectat de activităţi anticomuniste şi anti statale. Asta l-a
determinat să se hotărască să fugă din ţară, în Occident. Face două încercări,
ambele prin Iugoslavia, pe uscat, pe jos. Prima eşuează cea de a doua reuşeşte.
Prima
încercare o efectuează solitar, în noaptea de 22 septembrie 1968., pe un teren necunoscut, pe ploaie şi
fără busolă. Bâjbâie o noapte întreagă în căutarea graniţei fără să o găsească.
Spre dimineaţă s-a ascuns într-un tufiş, hotărât să-i petreacă acolo ziua, să
se orienteze şi să reia trecere frontierei în noaptea următoare. Este
descoperit însă în ascunzişul să de un …cal, este arestat, încarcerat la
Timişoara, judecat şi condamnat la Trei ani închisoare. Face recurs şi pedeapsa
i se reduce la un an, din care execută nouă luni, în închisoarea de la Aiud.
După
eliberare, în august 1969, se reîntoarce în Bucureşti, lucrează în construcţii
până în martie 1970, după care obţine repartizarea ca doctor de circumscripţie
în satul Optaşi din judeţul Olt. Nu
renunţă la intenţia de a părăsi ţara . Se asociază cu Steve, un tânăr pe care
l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud. Fac împreună o pregătire minuţioasă,
procurându-şi tot de ce aveau nevoie,
inclusiv o busolă. Hotărăsc data plecării pentru 28 august, 1970. Au
făcut autostopul până la Râmnicu Vâlcea, au călătorit cu trenul până la
Timişoara, de unde au mers pe jos, pe câmp, până în apropierea zonei de frontieră unde au
aşteptat să vină noaptea pentru a merge mai departe. Odată cu înserarea pornesc
la drum. Urmează o descriere amănunţită
şi palpitantă a traversării frontierei care a durat două nopţi. În prima noapte
au traversat o linie de frontieră falsă,
după car nu şi-au dat seama unde e cea adevărată, Au stat în ziua următoare
ascunşi, s-au orientat, şi au atacat adevărata linie de frontieră în noaptea
următoare. Reuşesc s-o treacă. La ora 4,30 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie,
făcând primi paşi pe pământ iugoslav.
De frică că
sârbii ar putea să-i extrădeze către autorităţile româneşti de graniţă, s-au
hotărât să nu se oprească până în Italia şi
străbată toată Iugoslavia pe jos, în timpul nopţii, evitând să vină în
contact cu vreo persoană. Traversarea a durat până pe 19 septembrie, când au
pus piciorul pe pământ italian în prejma oraşului Trieste. A mers pe jos în total 20 de zile.
La Trieste,
s-au predat autorităţilor, au fost internaţi într-un lagăr pentru refugiaţi.
Victor a reuşit să obţină o viză pentru SUA şi în ziua de 2 martie, 1971, s-a
îmbarcat pe una avion Al Italia cu destinaţiaNe York City.
În America,
Victor s-a căsătorit, a învăţat engleza,
a obţinut licenţa americană în medicină
şi trei certificate de specializare
în trei ramuri ale medicinii şi , aşa cum mărturiseşte el, „mi-am
câştigat respectul social şi profesional” Pe soţia lui o cheamă Alice şi este
născută în America. Împreună au doi copii, Ana şi Patrick , şi un număr
neprecizat de nepoţi.
Printre
realizările profesionale de excepţie ale lui Victor, la loc de frunte este
descoperirea Sindromului din Golful
Persic, care a fost cauza îmbolnăvirii militarilor care au luat parte la
Războiul din Golf (1990-1991). De fapt,
el a demonstrat că îmbolnăvirea acestor militari s-a datorat mediului toxic existent acolo în timpul
conflictului militar.
Sunt mândru de
consăteanul meu Victor Gordan. Este un
exemplu de verticalitate umană, de cinste, corectitudine, demnitate, omenie, îndrăzneală, putere de sacrificiu. Îi urez, pe această
cale, ani mulţi cu sănătate şi fericire de aici înainte, lui şi familiei sale.
Cu drag,
Artemiu Vanca