URANUS (7)

 

7. Inaugurarea

 

Dacă în Uranus bunica era şefa,  mă aşteptam ca în Drumul Taberei, cartierul în care ne-am mutat, tata, al doilea după ea în ierarhie, să-i ia locul. M-am înşelat: locul ei, aproape în toate privinţele, l-a luat mama. În primul rând a preluat fostele atribuţiuni ale bunicii de la bucătărie, apoi încet, încet pe celelalte. Ca să fiu mai precis, a început să ne spună, mie şi tatei,  ce şi cum să ne comportăm în casă şi în afara ei, iar, pe lângă asta, a început să-şi dea cu părerea despre ce se întâmplă peste tot, lucru pe care înainte nu-l făcea. Se pare că aşa ne-a fost dat, mie şi tatei,  să trăim în casă în matriarhat, iar în afara ei în dictatură.

Tata, cu toate că şi-a acceptat pentru a doua oară rolul de secund în familie, în afara ei a devenit, dintr-o dată, mai radical. Dacă înainte de demolarea casei noastre doar mârâia în legătură cu ce se întâmpla în ţară, acum începuse să calce pe urmele bunicului şi să dea glas nemulţumirilor lui, iar de aici până la fapte mai era doar un pas de făcut. Mamei îi era teribil de frică că el va face pasul acesta.

Şi cu mine s-a întâmplat ceva: abia mai suportam prezentul, iar viitorul îmi apărea sumbru. Am discutat sitaţia asta cu Dana şi am fost de acord, amândoi, că nu mai e trăit în ţara asta.

-  Haide să plecăm de aici, i-am zis eu.

-  Unde?

-  Unde vom vedea cu ochii.  În America, de exemplu.

-  Mi se pare complicat. Saşii  pleacă în Germania, pentru că sunt şi ei nemţi,  evreii pleacă în Israel pentru că acolo e ţara lor de baştină,  şi unii şi alţii sunt  răscumpăraţi pe bani grei, de ţările respective. Noi ce motive să invocăm şi cine o să ne răscumpere, dacă va fi cazul?

-  Niciunul. Plecăm pe şest, fără să trebuiască să dăm cuiva socoteală. Cu alte cuvinte, fugim.

-  N-am curajul s-o fac şi nu te las nici pe tine.

N-u mi-a fost uşor, dar până la urmă am convins-o că asta e ceea ce trebuia noi să facem şi, începând de atunci, am început să ne gândim serios  la plecare  şi să analizăm tot felul de variante de-a  evada din România. Mulţi români încercau să facă acelaşi lucru. Unii reuşeau, şi respirau în libertate după aceea, alţii nu, şi ajungeau după gratii, în închisorile ţării de baştină. Noi speram să facem parte din prima categorie. Dar, până atunci, să vă relatez ce s-a mai întâmplat în Uranus.

După plecarea din cartier, n-am mai fost martorul de zi cu zi a  evenimentelor de acolo, dar am mers destul de des în zonă, aşa că am mai văzut  câte ceva,  iar din discuţiile cu cei care lucrau la demolări şi în construcţii sau care fuseseră de faţă la evenimente, am  aflat amănuntele pe care le voi povesti în continuare.

În zilele care au urmat după demolarea ultimelor case din cartier, a avut loc o activitate febrilă de îndepărtare a molozului rezultat şi de nivelare a suprafeţei pe care urma să se construiască Casa Poporului.  Zona arăta  ca bombardată. Cineva o asemănase cu Hiroşima după ce a fost vizitată de Little Boy. Un cutremur, oricât de mare, n-ar fi putut provoca o asemenea distrugere! O mulţime de buldozere şi excavatoare  au mişcat din loc cantităţi impresionante de pământ pentru a nivela terenul. Ceea ce prisosea era  încărcat în basculante şi transportat nu ştiu unde. Fundaţiile fostelor clădiri au fost îngropate sau extrase precum măselele stricate, iar din beciurile şi tunelurile din zonă n-a mai rămas nimic. Înălţimea dealului a scăzut cu aproape zece metri. Practic, aproape îl desfiinţaseră!

Lucrările pentru Casa Poporului începuseră de fapt în 1983. În zonă erau macarale, depozite, barăci, closete etc. Se lucra la subsolul clădirii. Inaugurarea oficială a începerii lor a avut loc abia  în ziua de 25 iunie, 1984. Toată festivitatea am văzut-o acasă, la televizor.  Se mobilizaseră foarte mulţi oameni,  frumos aliniaţi de o parte şi alta a drumului de acces pe şantier, care îl aşteptau pe Ceauşescu şi nevasta lui, însoţiţi de cei mai importanţi oameni din conducerea partidului şi guvernului. Lumea adusă acolo trebuia să-i aclame, de câte ori se va da semnalul,  agitând steaguri, lozinci şi portretele lor.  Ar fi trebuit să fie acolo şi tata împreună cu colegii lui de la Vulcan, dar şi el şi încă câţiva dintre cei din Uranus, care lucrau la Vulcan, au refuzat să meargă.  Şi el şi noi aşteptam cu emoţie să vedem  ce urmări va avea gestul lor.

Coloana de maşini negre şi-a făcut apariţia în uralele celor instruiţi să aclame şi s-a oprit la în apropierea locului unde urma să aibă loc festivitatea de inaugurare. La coborârea din maşini, şefii cei mari au fost întâmpinaţi de primarul Bucureştiului, şefa de proiect şi persoane din  conducerea şantierului. Au mers toţi până în apropierea unei   fundaţii pregătită pentru turnarea betonului, unde, pe o masă, era expus un plan mare al clădirii, bănuiesc, pe care şefa de proiect, Anca Petrescu, i-a arătat  ceva   lui Ceauşescu. După asta, Genialul  a introdus prin armătura fundaţiei, într-un loc special amenajat, un tub de inox care conţinea un mesaj special al lui, pentru viitorime, cu următorul text:

 

Astăzi, 25 iunie1984,

În al patruzecilea an al aniversării Revoluţiei de Eliberare Socială şi Naţională, de dezvoltare liberă şi independentă a României, am inaugurat lucrările de construcţie la „Casa Republicii” şi la Bulevardul Victoria Socialismului, măreţe şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adânci transformări înnoitoare, construcţii monumentale ce vor dăinui peste veacuri ca o impresionantă mărturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a întregului popor român, de a conferi demnitate şi măreţie capitalei ţării, patriei noastre socialiste.

Nicolae Ceauşescu

Elena Ceauşescu

 

-Textul conţine două minciuni gogonate, a exclamat tata. Prima: n-a existat nici o „Revoluţie de Eliberare Socială şi Naţională”; cu patruzeci de ani în urmă, ţara noastră a fost practic ocupată de sovietici care i-au impus  un regim comunist. A doua: nici vorbă ca „Locuitorii Bucureştiului şi întreg poporul român...” să fi vrut să se demoleze o cincime din Capitală pentru a face loc unor construcţii megalomanice, ale căror costuri enorme vor  trebui să le suporte tot ei, în dauna nivelului lor de trai.  Până când o să ne tot oblige să ne strângem cureaua? Nu mai avem nici găuri şi nici loc pentru altele.

După amplasarea tubului de inox,  Ceauşescu a turnat peste el, în aplauzele şi uralele asistenţei, două canciocuri  de beton subţire. Acelaşi lucru l-a făcut apoi şi geniala lui soţie, gest însoţit de aceleaşi aplauze şi urale. Ce nu s-a făcut? Nu s-au tras clopotele bisericilor  din cartier, atâtea câte mai rămăseseră.

Cât timp a durat această ceremonie, şi un timp după aceea, Marele Constructor, care arăta mai slab decât îl ştiam şi  începuse să încărunţească şi să chelească, a  zâmbit fericit, conştient de însemnătatea şi măreţia evenimentului în care se punea piatra de temelie la baza celui mai măreţ edificiu ctitorit de el, dar şi la baza nemuririi lui.

După asta, în zilele, săptămânile şi în anii care au urmat, pe şantier      s-a făcut o mobilizare fără precedent de forţă de muncă şi utilaje. Se lucra zi şi noapte, într-un ritm infernal. Ceauşescu vizita săptămânal, sâmbăta, şantierul. Dădea  indicaţii şi îi grăbea pe constructori. Se spune că era destul de bolnav, îşi presimţea sfârşitul şi dorea cu tot dinadinsul ca lucrările la noul Centru Civic să se termine cât mai era încă în viaţă.  Doi ani de zile      s-a lucrat numai la subsolul clădirii. N-am reuşit să aflu atunci, ce naiba au construit ei sub pământ, de  au durat atât de mult lucrările  acolo?

Cu ocazia acestor vizite, însoţit uneori de consoartă şi de regulă de persoane cu responsabilităţi în executarea proiectului, Ceauşescu examina împrejurimile de pe Casa Poporului, după ce aceasta reuşise să se salte din pământ, şi arăta cu mâna  spre clădirile care i se păreau lui că nu arată bine. Ele trebuiau dărâmate sau, în cel mai fericit caz, mutate, aşa cum se procedase cu Schitul Maicilor. În săptămâna care urma, voia să se convingă singur, pe teren, dacă indicaţiile i-au fost aduse la îndeplinire. Vai de cei care ar fi îndrăznit să n-o facă! Mai ales pentru acest gen  de demolări, el nu va trebui să fie  iertat niciodată!

Ceauşescu, un temperament coleric, obişnuia să gesticuleze în timp ce vorbea, ceea ce-i deruta cumplit pe cei din suita sa: nu ştiau dacă a dat din mână  din obişnuinţă sau a indicat o clădire care trebuia demolată! Nu îndrăzneau să-i ceară lămuriri. În astfel de situaţii, decât s-o păţească că nu i-au adus la îndeplinire indicaţiile, căcăcioşii din suita lui  au demolat şi clădiri pe care el nu le indicase. O glumă sinistră din perioada aceea, spunea că dacă, Doamne fereşte, l-ar fi atacat vreo viespe şi-ar fi început să dea des  disperat din mâini ca să se apere, am fi rămas fără Bucureşti. 

În luna august, 1984, a fost demolată biserica Izvorul Tămăduirii de pe strada Izvorul cu Apă Rece, monument religios din secolul al XVIII-lea, numai pentru motivul că era biserică şi zgâria ochii  conducătorilor atei de atunci. Pentru mama lui, care fusese foarte credincioasă, Ceauşescu a construit în satul lui natal o biserică, iar  la înmormântarea ei, făcută cu preot, s-a văzut obligat să pupe icoana din sicriul ei şi  să-şi facă cruce. De mama lui i-a păsat, dar de milioanele de români credincioşi, deloc! Nu s-a sfiit      să-i rănească lovindu-i în tot ce aveau ei  mai sfânt pe lumea aceasta, dărâmându-le bisericile. Ori ce ar spune unii şi alţii, nu şi-a iubit poporul!

Într-o zi din octombrie,  din acelaşi an, m-am întâlnit cu Dana, ca de obicei, la ceasul de la Universitate. Acolo ne întâlneam  după ce am fost alungaţi din Uranus. Ea venea de la Spitalul Brâncovenesc, unde lucrau mama şi tatăl ei.

-  Ştii că se astupă cu pământ Stadionul Republicii? m-a întrebat.

-  Nu se poate! Nu te cred! i-am răspuns eu.

-  Am văzut cu ochii mei. Eram la mama în cabinet când cineva  ne-a dat vestea. Tot personalul spitalului aflase şi era în fierbere. Mulţi au pornit într-acolo. M-am luat şi eu după ei. Veneau basculate cu pământ din zona Casei Poporului şi-l vărsau peste stadion. Acoperişul  de la tribuna unu nu mai era. Au fost demolate şi clădirile ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică)

-  Nu se poate! am exclamat eu. Vreau să mă conving. Hai acolo!

N-a avut încotro şi m-a urmat. Ajuns la faţa locului m-am convins că situaţia era exact cum mi-o descrisese Dana. Se strânseseră acolo  foarte mulţi oameni, care huiduiau. Miliţieni şi militari de la Securitate se străduiau să-i împrăştie.

Mama, pe când era pionieră, participase, ca spectatoare,  la mai multe evenimente, culturale şi  sportive, care au avut loc  pe acest stadion. Îmi povestise că asistase chiar la doborârea de către Iolanda Balaş a unui record mondial la săritura în înălţime. Tata, pe când era student, văzuse meciuri de fotbal pe stadion şi asistase, în 1960, la demonstraţia pe care au făcut-o acolo baschetbaliştii americani de la Harlem Globettroters. Elevii de la Şcoala Romanescu ne-am dat pe pistele acestui stadion probele la FGMA (Fii Gata pentru Muncă şi Apărare!).

Stadionul data din 1926, avea 40.000 de locuri, teren de fotbal cu cel mai bun gazon din ţară şi pistă de atletism. A fost opera arhitectului Horia Creangă, nepotul scriitorului Ioan Creangă. Găzduise mai multe meciuri cu alte ţări  ale echipei de fotbal  României, câteva ediţii ale Campionatelor Internaţionale de Atletism ale României şi, tot aici, în 1962, echipa de handbal feminin a ţării noastre a devenit campioană mondială. Era un stadion frumos, foarte îndrăgit de bucureşteni. Lui Ceauşescu i se năzărise să facă deasupra lui un heliport!

Am aflat, mai târziu, că deasupra stadionului s-a turnat o placă de beton, şi pământul s-a depus peste aceasta. Spaţiului de sub placă urma să i se dea o  destinaţie, despre care n-am reuşit să aflu nimic. Mai rămăseseră în picioare şi construcţiile care susţineau  tribuna a II-a şi peluzele, sub care era, de asemenea, mult spaţiu care putea fi folosit în vreun fel.

Cu această ocazie am remarcat şi că dispăruseră, fără să aibă vreo vină,  toate străzile situate între Uranus şi Izvor, împreună  cu casele de pe ele, de la cheiul Dâmboviţei până la stadion.

-  A dispărut şi şcoala noastră! i-am sus Danei, cu vocea gâtuită de emoţie, abia stăpânindu-mi  plânsul.

Nici Dana nu şi l-a putut stăpâni pe al ei. Ne-am îmbrăţişat şi am vărsat câteva lacrimi împreună. Ştiam că şcoala va avea soarta aceasta. Anul şcolar 1982-1983 a fost ultimul pentru ea. Elevii şi profesorii ei au fost redistribuiţi. Mama fost redistribuită, temporar, la o şcoală generală de pe Rahovei. După „deportarea” noastră în Drumul Taberei, spera să primească un post la o şcoală din acest cartier.

 Sufeream şi pentru că nu voi mai vedea niciodată Scăricica, sau strada Pelerinilor, cum i se mai zicea. Era una scurtă şi făcea legătura între străzile Puţul cu Apă Rece şi Maior Ene. Pentru că era foarte abruptă, era interzisă circulaţiei vehiculelor (avea o barieră fixă, la partea de jos a ei). Trotuarele erau sub formă de trepte iar pe unele clădiri erau montate ţevi, de care te ţineai când urcai  sau coborai. Clădirile de pe ea, nu prea arătoase,  îi întorseseră spatele. Se intra în ele de pe străzile vecine.  Eu văzusem într-o revistă o stradă asemănătoare dintr-un oraş din altă ţară, cu nişte case foarte frumoase pe ea. Împreună, strada şi casele  formau un peisaj pitoresc. Mi-o imaginam  şi pe Scăricică arătând, cândva, la fel.

-  Ce-ar fi să dăm o fugă până pe Cazărmii, să vedem ce a mai rămas din casele noastre, i-am propus eu Danei.

-  Haidem, a fost de acord ea.

Am ajuns la intersecţia Cazărmii cu Uranus, sau mai bine zis acolo unde presupuneam că fusese cândva această intersecţie, făcând un ocol mare pe străzile Izvor şi 13 Septembrie. Nu mai exista nici intersecţia, nici strada Cazărmii şi nici o urmă din fostele noastre case. Am fost şocaţi! Cât vedeai cu ochi era teren plat, semănând cu un ogor proaspăt arat. Praful se alesese de derdeluşurile noastre! Dinspre  şantierul Casei Poporului veneau tot felul zgomote, iar deasupra lui plutea un nor de praf.

 La un moment dat, am văzut un câine costeliv, culcat pe burtă, cu capul pe labele din faţă şi ochii închişi. Am crezut că-i mort, dar, când ne-am apropiat de el  şi-a săltat capul şi a deschis ochii. L-am recunoscut: era câinele vecinului nostru de peste drum de noi.

-  E Suru, i-am spus Danei.

-  E chiar el! a exclamat ea, după ce s-a uitat mai bine la el.

S-a scotocit în sacul de  umăr în care-şi ţine caietele de şcoală şi a scos de acolo un sandvici  cu care l-a îmbiat pe câine. Acesta, fără să-i dea nici o atenţie sandviciului, s-a uitat la ea, apoi la noi, după care şi-a pus capul pe labe şi a închis ochii din nou. Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul, preţ de câteva clipe, după care Dana a spus în şoaptă:

-  Câinele ăsta, părăsit de stăpânii lui  când aceştia au fost obligaţi să se mute, a venit aici ca să moară.

L-am mângăiat amândoi  pe creştet, după care am plecat,  tăcuţi, lăsându-l pe Suru să-şi trăiască ultimele zile, acolo unde a fost casa stăpânilor lui.

Mi-a mai atras atenţia un stol de porumbei care se rotea necontenit deasupra unui punct fix. I l-am arătat Danei şi i-am spus:

-  Şi porumbeii ăştia îşi caută casa.

 

Citeşte mai mult >>

URANUS (6)

 

6. Demolarea sălbatică a cartierului. Dramele demolaţilor. Moartea bunicii.

 

În 1984, eram student în anul II la Energetică, învăţam, mă distram, sufeream. Învăţam cu plăcere. Totdeauna mi-a făcut plăcere să învăţ, adică să descopăr mereu lucruri noi, să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. Bineînţeles, nu o făceam numai din plăcere, pentru că erau şi materii care nu mă atrăgeau deloc. Îmbrăţişasem această specialitate la început din dorinţa de a le cunoaşte mai bine şi de a ajunge în situaţia  de a porni şi opri cazanele uriaşe pe care le construia tatăl meu, apoi impresionat de cum arată o centrală electrică, după ce am făcut o vizită  cu şcoala, pe când eram lăzărist, la Termocentrala Bucureşti Sud, care pe lângă faptul că producea energie electrică, alimenta cu căldură o parte din Bucureşti. Am văzut acolo o mulţime de maşini de o sumedenie de feluri, care se învârteau, zumzăiau sau pufăiau, iar cazanele, turbinele şi generatoarele mi s-au părut a fi nişte uriaşi. Toate erau conduse de la distanţă, din camerele de comandă, de nişte oameni relaxaţi,  care nu păreau deloc conştienţi  că au în puterea lor nişte maşini atât de mari şi de scumpe şi că răspund de funcţionarea şi integritatea lor. Când eram mic îmi doream să ajung să pornesc un motor. Dorinţa mi-a fost satisfăcută când tata m-a lăsat, cu el lângă mine,  să pornesc motorul Daciei noastre 1100.  „Cum e să porneşti un cazan ca ăsta?” mi-am zis în apropierea unuia din centrala bucureşteană, uitându-mă printr-un vizor la focul ce ardea în pântecul lui.

Distracţiile şi bucuriile n-au lipsit oamenilor nici atunci când traversau perioade foarte grele. Erau mai puţine decât în vremurile normale, dar erau. Noi traversam o astfel de perioadă. Eu mă distram, atât cât îmi permitea sistemul de atunci, timpul liber şi buzunarul. Lozinca sistemului socialist era: „Mai întâi munca şi apoi distracţia !”, iar munca nu se termina niciodată. Timpul îmi era ocupat dimineaţa cu şcoala, iar după amiaza  cu referate, proiecte şi învăţat pentru seminare şi examene. La ele se mai adăugau lecturile, pe care până la terminarea liceului mi le programa mama, iar după liceu mi le program singur.  Îmi  rămânea destul de puţin timp pentru distracţii, dar, oricum, îmi rămânea ceva, iar uneori mai forţam  nota ca să-l prelungesc. Bani aveam atâţia câţi îmi dădeau „babacii”, grijulii să nu mă răsfeţe, adică nu prea mulţi.  Distracţiile preferate ale mele şi ale Danei, Dan şi Rodica,  cu care formam o „gaşcă” de nedespărţit, erau, din când în când, destul de rar,  spectacolele de film, teatru, operă şi operetă, dansul, jocul de tenis, fotbalul, schiul, excursiile la munte.

Eram nevoiţi să ne căutăm astfel de distracţii şi prilejuri de culturalizare, pentru că la televizoarele de acasă nu mai puteam vedea mare lucru. În anul acela, din motive de economii, dar şi din alte motive, programul televiziunii  române se redusese la doar două ore pe zi şi ni se ofereau doar relatări filmate despre isprăvile cuplului prezidenţial, care era ridicat în slăvi -  mai sus decât pe unde zburau sateliţii - şi tămâiaţi mai abitir decât moaştele sfinţilor. La radio auzeam doar discursurile lungi şi plicticoase ale Geniului Carpaţilor. Ne acrisem de ele! Dacă porneai televizorul sau radioul îl vedeai sau ascultai numai pe el dând din mâini în timp ce vorbea. Se spunea că dădea din mâini „ca să şteargă televizorul de praf”.  Începuse să ne fie  frică că dacă băgam  în priză fierul de călcat sau porneam maşina de spălat să nu-l auzim pe Ceauşescu ţinând un discurs de două sau trei ore.

 Dacă la cinematograf şi teatru mergeam de unii singuri,  mai des, la operă şi operetă mergeam mai rar, atunci când ne „căra” cu ea mama, mare amatoare de spectacole muzicale.  Opereta era la un pas de noi şi nici Opera nu era prea departe. Împreună cu prietenii mei mergeam la dans la reuniunile studenţeşti. Tenis jucam pe terenurile de la Facultatea de Drept, iar fotbal  mai mult vedeam decât jucam. La schi mergeam în vacanţele de iarnă. În excursii am fost de câteva ori, în Bucegi, la început cu şcoala, apoi doar noi patru.

După cum aţi putut vedea, am rămas nedespărţit de Dan şi Dana, prietenii mei din copilărie, deşi învăţam fiecare în altă parte. Lor li s-a adăugat Rodica, fostă colegă cu noi la Lazăr, atunci studentă la Biologie. Pe Dana o iubeam şi mă iubea şi ea. Ne-am certat de câteva ori pentru nişte fleacuri, dar ne-am împăcat după o zi, două, maximum o săptămână. Împăcările erau atât de dulci, încât îmi venea să mă mai cert cu ea în vederea lor. Discutasem deja că ne vom căsători când ne vom termina studiile universitare. Am fost cuminţi cât timp am fost prieteni, dar eram nerăbdători să ne unim destinele şi să nu mai existe pentru noi piedicile morale care nu ne permiteau atunci să ne dăruim complet unul altuia. Ne deranja şi pe unul şi pe celălalt faptul că după ce voi termina eu Politehnica,  va trebui să mai aşteptăm un an, ca să termine şi ea Medicina. Cei din familiile noastre  remarcaseră apropierea noastră şi cu excepţia bunicii, o acceptaseră tacit. Li se părea chiar logică. Bunica a ţinut să-şi exprime explicit punctul de vedere:

-  Copiii ăştia sunt făcuţi unul pentru altul. Să nu vă prind că le puneţi beţe în roate!

Sufeream pentru că laţul demolărilor se strângea în jurul nostru cu fiecare zi ce trecea. Ritmul lor se accelerase foarte mult, Ceauşescu fiind tot mai nerăbdător să-şi vadă visul îndeplinit. Dispăruseră străzi întregi, iar altele erau pe cale de dispariţie. Casele fără uşi şi ferestre care aşteptau să fie demolate au fost asemuite de cineva cu nişte cranii umane. Deasupra  cartierului plutea un nor gros de praf,  câini rămaşi fără stăpâni hoinăreau pe străzi, şobolanii se învârteau printre picioarele celor ce demolau sau asistau la demolare, plânsetele, gemetele, blestemele acopereau uneori huruitul buldozerelor şi excavatoarelor.

Ecoul unor scene impresionante ajunsese până la noi: un cetăţean s-a postat în faţa buldozerului venit să-i demoleze casa şi a trebuit luat cu forţa de acolo, pentru ca „unealta crimei” să-şi poată face treaba;  un altul  n-a vrut să-şi părăsească casa deşi începuseră operaţiunile de  demolare a ei, rămânând încă două zile în ea după ce i se îndepărtase acoperişul; un bărbat, care supravieţuise Stalingradului, a fost găsit spânzurat în casa ce urma să-i fie demolată; mai mulţi omeni îşi pierduseră cunoştinţa sau suferiseră atacuri de cord când casele lor începuseră a fi demolate.

Bunica se topea văzând cu ochii. Îi dispăruse vioiciunea trupului şi a minţii de altădată. Mutarea şi apoi demolarea casei noastre deveniseră inevitabile.  Tata şi mama, fără să ştie bunica, începuseră să împacheteze  lucrurile pe care le vor lua cu ei la mutare: haine, încălţăminte, lenjerie, veselă, tacâmuri  etc. Aşteptam din zi în zi să ne vină Ordinul de demolare.

În martie 1984, s-a demolat biserica Alba-Postăvari, care în forma de atunci, exista acolo de la 1857. Una mai veche, care a ars,  fusese ridicată, în acelaşi loc, în 1564.

- Ea a fost ctitoria breslei postăvarilor, de unde i se trage şi numele.  Pe vremea când a fost construită ea, toţi oamenii din cartierul nostru erau meseriaşi: postăvari, tăbăcari, zidari, fierari, tâmplari etc., mi-a explicat bunica.  Despre biserica aceasta se spunea că este, după Biserica Bucur, cea mai veche din Bucureşti. Conform unei legende,  în ea s-a rugat Mihai Banul - devenit mai târziu Mihai Vodă - în drum spre eşafod, condamnat pentru nu ştiu ce pricină, ca Dumnezeu să-i salveze viaţa, promiţând că în caz că va mai trăi, va înălţa pe acel deal o mănăstire. S-a întâmplat ca atunci când trebuia să-i taie capul, călăul a scăpat securea din mână şi pe chestia asta a fost graţiat. S-a ţinut de cuvânt şi a ridicat, puţin mai la nord de biserica aceasta, mănăstirea care i-a purtat numele.

Nu mai era nimic în jurul bisericii. Cu câteva zile înainte, i se demontaseră clopotele  din clopotniţa de lemn din curte, fuseseră încărcate într-un camion şi duse probabil la topit. Se scoseseră din biserică cărţi şi icoane - printre care cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae - obiecte de cult şi candelabrele, toate fiind duse undeva,  nu ştiu unde! În ziua demolării, la faţa locului se strânseseră mai mulţi credincioşi şi curioşi, printre care multe femei.  În momentul când cupele escavatoarelor au început a lovi zidurile bisericii, unii au aprins lumânări şi au început să se roage, unii au îngenunchiat , alţii au început să plângă. Odată cu pereţii au căzut şi s-au distrus şi valoroasele frescele ale pictorului Anton Serafim. În astfel de momente, normal ar fi fost ca cerul să se fi întunecat şi să fi fost  brăzdat de fulgere, aşa cum se zice că s-a întâmplat când a fost răstignit Isus Hristos, sau să se manifeste în vreun fel mânia lui Dumnezeu. Nu s-a întâmplat nimic!

-  Ticălosul! a spus bunica, referindu-se la Ceauşescu. Şi-a pus deasupra biroului portretul lui Mihai Viteazul, după care dă ordin să se demoleze o biserică legată de numele lui.

 O lună mai târziu, în acelaşi an, a fost demolată biserica Spirea Veche. Ca şi în cazul bisericii Alba-Postăvari, mai întâi s-au scos din biserică obiectele preţioase şi s-au coborât din turn clopotele. Oamenii strânşi în jurul ei o priveau cu durere ştiind că o văd pentru ultima oară întreagă. S-au apropiat de ea excavatoarele şi au început s-o lovească. Cădeau cărămizile cu care îi erau placaţi pereţii, dar zidurile rămâneau neclintite: erau din beton. Era una din primele biserici din ţară construite din acest material. În situaţia aceasta, comuniştii s-au hotărât s-o dinamiteze. Au făcut-o fără martori, în noaptea  zilei de 18 martie 1984. Din Sacre Coeur-ul bucureştean nu mai rămăsese decât o grămadă de moloz.

Au urmat clădirile din intersecţia Cazărmii cu Uranus şi  ce mai rămăsese pe această stradă. Monumentul Pompierilor a fost luat de la locul lui şi dus altundeva. Tramvaiele de pe Uranus au fost deviate pe strada Izvor, iar şinele şi reţeaua electrică de alimentare a lor au fost demontate.  

Lumea nu mai avea cuvinte cu care să condamne nelegiuirea celor    ce-i lăsau fără case şi biserici. Unii se resemnaseră. Ştiau că împotrivirea lor nu ducea la nimic. Ceauşescu era de neclintit în hotărârea lui de a construi pe dealul nostru ceva care să-i eternizeze numele. Nu-i păsa de nimeni şi de nimic. În sinea lui considera că face bine, iar slugoii din preajma-i îl aprobau.

Pe Cazărmii mai rămăseseră doar câteva case, printre care a noastră şi a Petreştilor. Dispăruseră şi Hrubele lui Ipsilanti.

 Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate,  ne adăposteam în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus doar că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

-  Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege  pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut  cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării  Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia, de la curte la mănăstire, pe sub pământ, nevăzut de nimeni. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti.  Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri,  s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea din strada noastră în ele.

Revin  la actualitatea anului 1984. Am primit, deodată, noi şi Petreştii,  Ordinul de demolare şi repartiţiile la bloc. Când responsabilul de stradă cu demolările, căci exista şi aşa ceva, a sunat la uşa noastră ca să ne înmâneze documentele, acasă nu erau decât mama şi bunica.  Bunica dormita în fotoliul ei, mama era la bucătărie şi auzind sunând la intrare, a coborât în curte să vadă cine e şi ce vrea.  Când a reapărut în casă, bunica, trezită de sonerie, a întrebat-o: 

-  Cine a fost?

-  Şeful de stradă.

-  Ce voia?

Mama ezita să-i răspundă. Îi era teamă că să-i dea cumplita veste bunicii.

-  Te-am întrebat ce voia, a repetat bunica.

-  Mi-a adus  Ordinul de demolare.

În momentul acela, bunica a făcut ochii mari, a spus ceva neinteligibil,   şi a încercat să se ridice. Când era aproape în picioare, a scos un ţipăt, a dus o mână la inimă, după care s-a prăbuşit în fotoliu, a mai scos un icnet, i-a căzut capul în piept şi a încetat să mai respire. Murise. 

Mama n-a avut cum să-l anunţe pe tata, la serviciu. Liniile telefonice din cartier fuseseră demontate. Şi el şi eu am aflat vestea dureroasă când am ajuns acasă. Printre hohote de plâns, mama ne-a spus că bunica nu mai este. Pentru mine, care eram foarte ataşat de ea, vestea a fost cumplită. Mama, ajutată de doamna Petrescu, reuşise s-o îmbrace în hainele pe care şi le pregătise ea, cu mult înainte, special pentru acest eveniment şi să o pună pe masa din camera mare, transformată în catafalc. Mama nu contenea să plângă. Am plâns şi eu, deşi credeam că uitasem s-o mai fac.

În ziua următoare, tata a procurat sicriul, s-a ocupat de celelalte formalităţi necesare pentru înmormântare şi i-a anunţat decesul în ziarul România Liberă. A fost înmormântată, cu preot, la Bellu Ortodox, în cavoul familiei. Am fost impresionaţi cât de mulţi oameni au aflat de moartea ei şi au ţinut s-o petreacă pe ultimul drum: rude, foşti colegi de catedră la Liceul Eminescu, foşti elevi, prieteni şi cunoscuţi. O fostă elevă a ei, acum o doamnă respectabilă, i-a spus mamei:

-  A fost persoana cea mai cinstită şi curajoasă pe care am cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Ordinul de demolare ne punea în vedere să părăsim locuinţa în curs de o săptămână. Repartiţia pe care o primisem era la etajul şase al unui bloc din strada Valea Ialomiţei, cartierul Drumul Taberei. Familia Petrescu primise repartiţie în cartierul Balta Albă dintr-o altă parte a oraşului. În zadar au făcut intervenţii tata şi domnul Petrescu pentru a fi repartizaţi în acelaşi bloc sau barem pe aceeaşi stradă. Li s-a spus că nu se  poate. Au fost în cartier şi alte cazuri asemănătoare. De la ei am  aflat  că „nu se poate”, pentru că se urmărea să se „spargă găştile”. Ce porcărie! Ca urmare, eu şi Dana nu ne-am mai putut vedea în fiecare zi, iar părinţii noştri au avut de parcurs distanţe mult mai mari ca să ajungă la serviciu.

Ne-am despărţit de casă, la fel cum ne-am despărţit de bunica, la cimitir, când i s-a pus capacul pe sicriu şi-am văzut-o pentru ultima oară. Au fost momente sfâşietoare atât pentru mama cât şi pentru mine şi atunci şi acum.  Ştiam şi că n-o să ne mai vedem niciodată casa.  N-am fi putut suferi s-o privim căzând sub loviturile excavatoarelor. Amândoi i-am mângâiat pereţii şi am plecat de acolo plângând cu sughiţuri.

-  Lua-v-ar dracu de comunişti! l-am auzit spunând pe tata, cuprins de ură, impresionat de suferinţa noastră.

Nici mama, nici eu şi nici marea majoritate a celor demolaţi  nu aveam sentimente mai bune faţă de cei care conduceau atunci statul şi ne-au lăsat fără casele părinteşti. Îl uram mai ales pe cel din fruntea ţării, iniţiatorul acestui măcel, cel care privea nepăsător la dramele noastre. Demolaţii, câteva zeci de mii proveniţi numai din acest cartier şi alte zeci de mii proveniţi din toată ţara,  am fi vrut ca el să crape. Alcătuiam împreună o categorie socială de care comuniştii ar fi trebuit să se teamă, în viitor, la fel cum se temeau de cei din clasele sociale avute, din trecut, sau de cei care făcuseră altă politică decât cea comunistă înainte de 1944, pe care au dorit să-i extermine, şi de  urmaşii lor pe care se străduiau să-i ţină la distanţă.  Eram convins că atunci când va sosi momentul, noi vom fi printre primii care vor pune umărul la dărâmarea acestui regim criminal.

 Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, având în vedere că eram  o familie compusă din patru persoane. Fusese luată în calcul şi bunica. Camera din apartament care urma să fie a ei, mi-a revenit mie. Am fost un norocos, deşi dacă aş fi fost pus să aleg între cameră şi bunica, aş fi  ales-o, bineînţeles, pe ea.  Petreştii au primit unul la fel, pentru că erau şi ei  patru. În trei zile de după înmormântarea bunicii, am transportat şi înghesuit în apartamentul primit cât mai multe obiecte dintre cele care ni s-au aprobat să le luăm cu noi din casa de pe Cazărmii. Bufetul cel mare, masa şi scaunele din sufragerie, inclusiv „jilţul prezidenţial”, panoplia şi câteva tablouri,  ne-au fost confiscate, în contul despăgubirii pe care urma s-o primim. Spuneau  despre ele că sunt obiecte de patrimoniu.  Nu le-am văzut niciodată însă, mai târziu, în vreun muzeu sau expoziţie.  Cine ştie în casele cui au ajuns!          Ne-am bucurat că am putut lua fotoliul bunicii, ca să ne amintească zilnic de ea. Pentru familiile de trei persoane, care au locuit din totdeauna la bloc, un apartament cu trei camere însemna confort. Pentru noi, veniţi de la curte, dintr-o casă mare, apartamentul ni s-a părut, înainte de-a ne obişnui cu el, o celulă de închisoare.

*

 

Citeşte mai mult >>