URANUS (4)

 

4. Iubire juvenilă. Începutul  demolărilor.

 

Trecuseră trei ani de la cutremur. Ne aflam, prin urmare, în anul 1980, un an de cotitură urâtă în istoria României: începea perioada de mari lipsuri pe care noi românii a trebuit să le îndurăm. Să le luăm pe rând şi să  vedem ce s-a întâmplat de la cutremur şi până atunci, în familia Mureşan, în cartierul Uranus, în ţară.

Eu absolvisem  şcoala generală şi, în anul acela, eram  elev în clasa a X-a liceului de matematică-fizică „Gh. Lazăr”, din Bucureşti, coleg cu Dan şi Dana Petrescu. Eu şi Dan visam să devenim ingineri, iar Dana voia să se facă doctoriţă. Lui Dan i se trăgea hotărârea asta de la vizita aceea la Arsenalul Armatei, despre care am povestit, iar mie de la o vizită la Uzinele Vulcan, dus acolo de tata.  Dana căzuse în admiraţia profesiei părinţilor ei,  medici amândoi, şi dorea să le  îmbrăţişeze meseria. În familii, părinţii se laudă cu profesiile lor şi aşa se face că, de cele mai multe ori, copiii îi copiază.

Relaţia mea cu Dana, era din ce în ce mai strânsă, dar principială şi sănătoasă, pe placul părinţilor şi bunicilor noştri. De la strângerea aceea de mână, când am vizitat Arsenalul, au urmat altele, dar nimic mai mult. Eram prieten cu ea la fel cum eram şi cu Dan, cu deosebirea că pe el nu-l luam niciodată  de mână şi nu i-o strângeam semnificativ, atunci când mi-o întindea, în semn de salut, aşa cum făceam cu Dana. În anul care a urmat, am strâns-o şi în braţe. S-a întâmplat la Ştrandul Izvor, care, înainte de 1944, s-a numit  „Bragadiru”, ca şi fabrica de bere din cartierul nostru, ambele aparţinând familiei cu acelaşi nume. Avea un bazin mare pentru adulţi, cu apă adâncă şi trambulină, şi unul mai mic, mai puţin adânc, pentru copii. Înconjurat de verdeaţă şi destul de aerisit, era unul dintre cele mai atractive ştranduri din Bucureşti.

Dana era o fată frumoasă. Bănuiesc că aţi bănuit asta, pentru că dacă n-ar fi fost aşa nu m-aş fi îndrăgostit de ea. În costum de baie  era perfectă: înaltă, zveltă, cu ochi mari şi nas mititel, cu părul împletit într-o coadă groasă pe spate, cu sânii în creştere, cu picioarele drepte. Şi Dan era un băiat bine, iar în ce mă priveşte, bunica zicea că nici eu nu sunt de lepădat.

  Din pudoare, mult timp Dana a refuzat să vină cu noi la ştrand, sau dacă venea nu se dezbrăca, stătea la umbră şi citea. În anul acela a îndrăznit pentru prima oară să îmbrace costumul de baie şi să intre în apă împreună cu noi. Se străduia să înveţe să înoate. Eu sau Dan, care deprinseserăm deja sportul acesta, o ajutam:  ea făcea pluta, iar noi, aşa cum se nimerea, înotam în preajma ei şi-i săream în ajutor când era pe cale să se scufunde. Nu ştiu cum se făcea, dar eu mă „nimeream” mai des în prejma ei decât Dan!  În una dintre dăţi, când eram „de serviciu”,  iar ea se afla într-o zonă a bazinului  cu apă nu prea adâncă, unde se zbenguiau nişte puşti, s-a întâmplat ca din cauza valurilor pe care le creau nătărăii ăia, Dana  să ia o gură din apa din bazinul în care unii îşi făceau treaba mică. Speriată şi dezgustată, s-a dezechilibrat, iar  în momentul în care am întins mâna  ca să o salt de spate,  ea m-a luat de după gât şi s-a lipit de mine. Instinctiv, am cuprins-o în braţe şi am strâns-o puternic la piept, de „teamă” să n-o ia vreun val. Am stat aşa preţ de câteva clipe. Nu vă pot descrie ce senzaţii am trăit atunci! A fost ceva care semăna cu beţia, adică începi să te clatini şi ţi se împăiejenează  privirea. Încet şi parcă cu regret, ea s-a desprins de mine.

-  Iartă-mă, mi-a spus.

-  A fost minunat, i-am răspuns eu. Aş vrea să se mai întâmple.

A zâmbit şi mi-a întors spatele. Bineînţeles că în decursul celor doi ani care au urmat, au mai avut loc „întâmplări” asemănătoare, pe care eu le-am căutat cu lumânarea, dar pe care le-aş putea număra pe degetele de la o singură mână.  Trei dintre ele mi-au fost prilejuite de  reuniunile  de la aniversările a trei colegi, iar a patra de aniversarea celor doi gemeni. Cu astfel de prilejuri dansam şi beam şampanie, dar nu mai mult de un pahar de persoană.

Vă informez pe cei care n-aţi trăit vremurile acelea, că atunci era mai uşor să găseşti şampanie decât orice altă băutură sau aliment. Se întâmpla ca în unele magazine alimentare să nici nu găseşti altceva decât conserve de peşte oceanic şi şampanie.  Intrasem în Epoca de Aur!

Revin la  reuniunile aniversare. Eu dansam mai ales cu Dana şi, de fiecare dată, o lipeam  de mine mai mult decât ar fi fost absolut necesar. La aniversarea gemenilor băusem două pahare de şampanie, pentru că  Dana, care de regulă i-o dădea pe a ei lui Dan, iar el o împărţea cu mine, de data asta mi-a dat-o mie, pentru că el primise un pahar de la Rodica, colega noastră, căreia Dan  începuse să-i dea târcoale. Eram puţin ameţit. O strângeam pe Dana în braţe mai mult ca de obicei, iar, într-un moment în care nu ne vedea nimenea, pentru că ne „nimerisem” în holul casei lor, am sărutat-o. Nu s-a împotrivit şi atunci am mai sărutat-o de câteva ori, într-un elan de nestăvilit,  pe gură, pe nas, pe obraz sau frunte, până când ea, vădit tulburată, a spus „Ajunge!” şi m-a îndepărtat cu blândeţe.

După asta nu ne mai sfiam ca atunci când ne întâlneam şi nu ne vedea nimeni, să ne strângem în braţe şi să ne sărutăm. Acesta era stadiul relaţiei noastre în acel an, 1980. Dan era la curent că eram îndrăgostiţi unul de altul şi a încuviinţat fără să comenteze relaţia noastră.

Ar mai fi trebuit să vă spun că m-a învăţat să dansez mama, iar când la ultimul Revelion bunica m-a invitat la un vals, pe care nu ştiu să-l dansez nici acum, mi-a spus, la sfârşit,  că dansez ca un măturoi. Asta m-a descumpănit pentru că, sincer vă spun, n-am văzut niciodată un măturoi dansând!

În cartierul nostru se instalase neliniştea, însoţită de teamă. Lui Ceauşescu i s-a spus că Dealul Arsenalului ar fi, din punct de vedere seismic, cel mai potrivit pentru noul centru civic şi că dealul va da o mai mare vizibilitate construcţiilor monumentale care se vor ridica pe el, aşa că marele conducător a hotărât să-l amplaseze acolo. El chiar intenţiona să construiască ceva măreţ, asemănător cu ce văzuse în Phenian, capitala Coreei de Nord, într-o vizită pe care o efectuase acolo.  N-a stat mult timp pe gânduri şi nu la mult timp după cutremur, a organizat un concurs de proiecte, la care s-au înscris câteva  colective de arhitecţi.

Cei din cartier se întrebau în ce va consta acest centru civic, unde anume pe deal va fi amplasat şi cât va fi el de mare. Fiecare se temea că va cădea peste casa lui, care-i va fi demolată, iar el obligat să se mute undeva, la mama dracului, aşa cum se întâmpla cu demolaţii din alte cartiere din Bucureşti, unde se construiau blocuri. Oamenilor din cartier nu li se mai dădeau autorizaţii de construcţii, ceea ce a fost de natură să îi îngrijoreze şi mai mult.

Noi, a căror casă era aproape de vârful dealului, ne temeam mai mult decât cei aflaţi la poalele lui.

-  N-o s-o construiască aici, căci pentru asta ar trebui să demoleze biserica Spirea Veche şi nu cred că ar avea curajul s-o facă, încerca să ne liniştească tata.

-  Au avut ei curajul să demoleze, în 1977,  Biserica Enei, cea din centrul oraşului, de lângă Arhitectură, cu toate că nu fusese afectată de cutremur. Au demolat o mulţime de case, unele valoroase, ca să construiască blocurile din noile cartiere sau metroul. Părerea mea este că ar putea demola aproape orice  pentru a-şi pune în aplicare planurile, a spus bunica.

Primul concurs, unul de sistematizare a zonei, a avut loc între 1977 şi 1979 şi stabilea amplasarea  a aşa zisei Casa Poporului şi a sediilor unor ministere şi organisme ale administraţiei statului.  Al doilea, referitor la cum va arăta Casa Poporului, clădirea care va adăposti sediiile Comitetului Central al Partidului Comunist Român,  a Preşedinţiei Ţării şi ale altor câteva organisme centrale de partid şi de stat, s-a organizat între 1981 şi 1982 şi a  fost câştigat de o necunoscută: arhitecta Anca Petrescu, de numai 28 de ani. Lumea se întreba: „Cine-o fi asta? De pe ce planetă a coborât pe Pământ? O fi, cu adevărat, o arhitectă extraordinară  sau e omul de paie  a lui Ceauşescu?” Dan m-a asigurat că nu e rudă cu ei, chiar dacă au acelaşi nume de familie.

Tata, şi nu numai el, a reuşit să afle unde vor fi amplasate componentele proiectului şi  ce străzi de pe dealul nostru vor fi afectate  de ele.

-  Casa Poporului cade peste o mare parte din strada Uranus, începând de la intersecţia cu 13 Septembrie şi până la intersecţia cu Fonteriei, şi acoperă părţi mai mari sau mai mici din străzile Militari, Maior Ene şi Puţul cu Apă Rece. Strada noastră rămâne în afara ei dar, din păcate,  capătul  din spre Uranus, unde locuim noi, e foarte aproape de ea. Clădirile ministerelor cad peste străzile Bateriilor, Logofăt Nestor, Apolodor  şi pe partea din spre Antim a străzii noastre.

-  Poate scăpăm nedemolaţi, a spus cu jumătate de gură, adică nu prea convinsă, mama.

-   Nu cred, a spus bunica. Ceauşescu nu va suporta să vadă în imediata lui apropiere a palatului său case şi străzi ca ale noastre şi nici într-un caz biserici. Aşa cum am putut vedea din ce a făcut până acum, lui îi plac blocurile înalte şi străzile largi şi drepte. Pe mine însă, n-o să mă mute vie de aici. Dacă vor vrea să demoleze casa noastră, vor trebui s-o facă cu mine în ea.

-  Eu, ca şi Ruxandra, sper să scăpăm, a spus tata. Multe se pot întâmpla şi schimba de aici înainte. Nu-i cazul să ne facem gânduri negre de pe acum.

În 1980 a început dezastrul. Au început, în paralel cu proiectarea, demolările clădirilor pe amplasamentul cărora urma să se construiască noile artere de circulaţie şi celelalte clădiri aferente noului Centru Civic.  S-au demolat Arsenalul Militar  şi case de pe străzile din stânga şi dreapta lui, pentru a face loc Bulevardului Naţiunilor Unite, provocând jalea şi disperarea celor demolaţi  şi frica celor în aşteptare.

-  Arsenalul făcea parte din istoria Bucureştiului şi a acestei ţări. El trebuia reconstruit şi conservat şi nu demolat, a răbufnit bunica. Acuma îmi e clar că o să dărâme, fără scrupule,  tot ce le stă în cale: monumente istorice, clădiri valorase, biserici, mănăstiri, fabrici etc.

În 1981 au început să se demoleze şi case de pe străzile din apropierea noastră, Lăzureanu şi Schitul  Maicilor, pentru a face loc noului traseu al Căii 13 Septembrie. Am asistat la scene dureroase. Bunica a început să tremure de frică că va fi demolat şi schitul.

Înainte de a fi demolaţi oamenilor li se înmâna un ordin de demolare, urmând să primească un apartament într-un bloc în unul dintre cartierele Bucureştilor în construcţie şi  o despăgubire. Dacă erau de acord să se mute în 48 de ore, puteau să ia din apartament ori ce voiau şi li se puneau la dispoziţie camioane ale armatei cu care să-şi transporte lucrurile. Dacă nu, li se făcea un inventar şi li se spunea ce pot lua şi ce nu pot lua cu ei. Apartamentele în care erau mutaţi nu erau totdeauna gata, iar despăgubirile pe care le primeau nu acopereau nici pe departe valoarea a ce lăsau ei în urmă. Puţini au fost cei care au acceptat să se mute imediat. Celor care nu voiau să plece, li se tăiau, pe rând, alimentarea cu energie electrică, cu  apă, cu gaze şi erau lăsaţi fără canalizare. Dacă tot nu plecau,   erau evacuaţi cu forţa, înainte de demolare, şi puşi în situaţia să vadă cum li se dărâmă casa. Operaţiunea o efectuau echipe de civili şi militari. Se începea cu scoaterea tocurilor de la uşi şi ferestre, apoi zidurile caselor erau lovite cu cupele excavatoarelor până când bieţii pereţi se dărâmau şi odată cu ei dispărea o casă, care a adăpostit una sau mai multe poveşti de viaţă, dispărea o parte din memoria şi istoria oraşului.  Foştii proprietari, dacă au avut curajul să asiste la acest măcel,  sufereau ca şi cum  aceste lovituri  li s-ar fi aplicat lor. Molozul provenit din dărâmări era imediat încărcat în basculante şi transportat undeva în afara oraşului. La sfârşit, terenul se nivela şi arăta ca şi cum n-ar fi fost nimic acolo.

În timpul demolării, se auzeau plânsete, strigăte, blesteme. Cei prea gălăgioşi erau imediat săltaţi de Securitate. Au fost cazuri în care unii şi-au pierdut conştiinţa, iar altora le-a cedat inima şi au închis ochii pentru totdeauna. Sufereau cumplit bătrânii, iar cei care supravieţuiau mutării şi demolării nu mai erau după aceea ce fuseseră înainte.

Cei cărora nu ne venise rândul  asistam la aceste scene sau auzeam vorbindu-se despre ele. Eram îngroziţi.

-  De ce nu facem ceva, ca să nu se întâmple toate astea? l-am întrebat pe tata, într-o seară în care, ca de obicei,  eram toţi cei din familie în sufragerie, pentru cină, pentru a vedea împreună ceva la televizor sau pentru a discuta între noi.

-  Din laşitate, s-a grăbit să răspundă bunica în locul lui.

-  Orice am încerca să facem ar fi sinucidere curată, mi-a răspuns tata.  Nu vezi cum sunt imediat luaţi pe sus de Securitate cei care doar îndrăznesc să caşte gura, după care nu-i mai vede nimeni?

-  Sigur, dacă se acţionează individual nu se face nimic, a intervenit din nou bunica. Ar trebui să se găsească cineva care să ne ridice pe toţi deodată împotriva acestor abuzuri.

-  Un fel de  Tudor Vladimirescu, Avram Iancu,  sau alt erou din cărţile dumitale de istorie? La aşa ceva te gândeşti? a întrebat-o tata.

-  De ce nu? i-a răspuns bunica.

-  Pentru că, la puţin timp după ce ar încerca să facă ceva,  ar fi anihilat sau lichidat. Noi români n-am fost nici odată prea curajoşi sau prea viteji. Dacă totuşi am îndrăzni să facem ce au făcut ungurii în 1956 sau cehii în 1968, am avea cel puţin soarta lor.

-  Da, dar am avea şi mândria că nu ne-am lăsat călcaţi în picioare fără să facem ceva, i-a replicat bunica.

-  Eu sunt convinsă, a intervenit în discuţie mama, că până la urmă ne vom răzvrăti şi noi, dar nu aşa câte unul ici colo, ci toţi deodată. Ce ni se întâmplă acum, şi nu mă refer numai la demolări, e pe cale să întreacă orice măsură.

Încă din1979, văzând că centralele electrice din ţară nu mai sunt în stare să alimenteze în totalitate industria românească, mare consumatoare de energie, s-a dispus reducerea livrărilor de energie electrică la populaţie cu 20%. Când îţi era mai dragă viaţa, te trezeai pe întunerec, îţi amuţea televizorul şi aparatul de radio, ţi se oprea maşina de spălat rufe. Iluminatul stradal devenise amintire, căldura şi apa caldă menajeră au început să se livreze după program sau să nu se livreze deloc.  Se făceau, la energie, economii....la sânge. Deşi erau necăjiţi şi înfometaţi, românii continuau să facă haz de necaz, născoceau bancuri. Unul dintre ele spunea că „printr-un decret prezidenţial, soarele urma să fie înlocuit cu un bec de 40 W.”

 Cea de a doua criză a petrolului, i-a determinat pe conducătorii ţării să restricţioneze circulaţia auto şi să circule într-o duminică maşinile cu soţ, în cealaltă cele fără de soţ. Această ultimă măsură  m-a enervat pe mine cel mai mult. Abia aşteptam duminicile ca să ieşim, întreaga familie, cu maşina în natură, în afara Bucureştiului, iar după luarea acestei măsuri, trecea câte o lună şi nu puteam scoate maşina din curte, ba pentru că nu aveam voie să circulăm, ba pentru că era vreme proastă, ba pentru că tata era chemat la serviciu. „Fir-ar a dracului!” auzeam pe mulţi  blestemând, cei mai mulţi însă înjurau de-a dreptul, aşa cum, noi românii, ştim foarte bine s-o facem.

 

 Artemiu Vanca

14.10.2020

*

Citeşte mai mult >>

URANUS (3)

4.     La ţară

Abia am aşteptat să vină vara ca să plec din Bucureştiul devenit un  şantier plin de zgomot şi praf, pentru că se lucra la înlăturarea urmărilor cutremurului. M-am dus la Mireşti,  satul în care s-a născut şi a copilărit tata şi unde mai trăiau încă bunicii mei. Mergeam la ei, împreună cu părinţii şi bunica Catinca, în fiecare an, de 1 Mai. Nicăieri altundeva nu mă simţeam atât de bine decât la Mireşti! Mi-am făcut şi alte vacanţe de vară acolo. Până în anul acela, mă ducea în sat tata, cu maşina, la începutul vacanţei şi mă lua tot el de acolo la sfârşitul ei. În vara  lui 1977 m-am dus singur, cu trenul.

Bunicii, Indrei şi Saveta Mureşan, fuseseră ţărani înstăriţi, apoi colectivişti. Erau două fiinţe de treabă, pe care le iubeam foarte mult. Bunicului i se zicea în sat, Năiaşu. Porecla venea de la cuvântul „năiaş”, care înseamnă plutaş, datorită faptului că strămoşii lui au avut o astfel de ocupaţie. Mă făleam cu această ascendenţă, mai mult decât dacă ea ar fi fost una nobiliară. Din câte mi-a povestit  bunicul, am rămas convins că plutaşii  erau nişte oameni viteji care se luptau cu capriciile vremii, cu  vârtejurile râului, cu alte obstacole care li se iveau în cale  şi ieşeau totdeauna învingători. Cei din Mireşti transportau sare, pe Mureş,  primăvara şi toamna, când apele acestuia erau mari. Au făcut asta până la mijlocul secolului al XIX-lea, când plutăritul a dispărut, pentru că  au apărut mijloace de transport mai lesnicioase.

Apropo de porecla (ciufala) bunicului. În Mireşti nu e familie care să nu aibă una, iar câteva dintre le sunt deosebit de pitoreşti. Le notez pe cele mai neobişnuite: Mâţu, Găina, Crăcita, Burtă, Beşină, Mişelu, Clopotaru, Bere, Oţăt, Zboară Vaca, Jidovelu,  etc. Deşi unele par de ocară, mireştenii le acceptă şi le poartă cu stoicism.

Bunicul era un om cinstit,  harnic şi săritor la nevoile altora, motiv pentru care era cinstit de marea majoritate a oamenilor din sat. Era  însă şi un om  dintr-o bucată:  „ce  avea în guşă, avea şi în căpuşă”. Asta înseamnă că nu ezita să spună totdeauna lucrurilor pe nume. Din pricina acestui obicei, a avut şi neplăceri. Tata îmi povestise că el nu se sfia, de exemplu,  să-l facă pe cineva, în gura mare, hoţ, dacă-l prindea că umblă cu ocaua mică,  mincinos, dacă umbla cu neadevăruri sau trântor, dacă era leneş. Şi-a făcut câţiva duşmani din pricina asta, dar nu-i păsa. „N-am nevoie să mă am bine cu leprele”, zicea el. A îndrăznit să-l facă mincinos şi pe secretarul de partid din sat, în perioada când acesta încerca   să-l convingă să intre în CAP. Pentru asta a petrecut trei zile la sediul Securităţii din Alba Iulia şi s-a întors de acolo plin de vânătăi. Era şi un bun român: „Toţi mireştenii sunt buni români”, mi-a spus odată  bunicul, după care a continuat: „În 1918, eu aveam nouă ani şi îmi amintesc că aproape tot satul a participat la Marea Adunare din Bălgrad. Pe casa fostului preot de atunci, care se pusese în fruntea mireştenilor, în 1938 s-a pus o placă care să amintească de acel eveniment. A fost de faţă şi Iuliu Maniu. Pentru că eram şi eu pe acolo, am dat mâna cu el. Aproape tot satul  am făcut parte din Partidul Ţărănesc”. Frumos, zic eu, dar mai târziu,  din această cauză, au avut mult de suferit el şi copiii lui.

Tata a făcut şcoala primară în sat, în anii ultimului război mondial. O învăţătoare, refugiată din Sălaj,  a fost cea care i-a pus condeiul în mână,      l-a învăţat alfabetul şi tabla înmulţirii şi i-a dat primele noţiuni despre istoria şi geografia ţării noastre.  A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul,  din Alba Iulia. Iniţialele L.M.V. ale acestuia se traduceau, în limbajul şmecheresc al elevilor de atunci, prin „Linge-ţi mucii voinice!” Tata ne-a asigurat că n-a făcut niciodată asta, pentru că a avut totdeauna batistă. Era bun la matematică şi îl interesau motoarele, aşa că la terminarea liceului a fost îndrumat spre Facultatea de Mecanică  a Politehnicii din Bucureşti, care avea o secţie de maşini termice. În anul patru de facultate, la unul dintre  dansurile care se organizau săptămânal, vara, în curtea Căminului 303 al Politehnicii, a cunoscut-o pe mama, pe atunci studentă la Filologie,  adusă acolo de o colegă a ei, al cărei prieten era politehnist şi locuia, ca şi tatăl meu,  în căminul acela, amenajat în fostele grajduri regale. S-au plăcut, s-au îndrăgostit unul de altul şi în anul următor s-au căsătorit. S-au grăbit s-o facă pentru ca tata să obţină buletin de Bucureşti, astfel ca la terminarea facultăţii, să poată obţine repartiţie la una dintre fabricile din oraş. Bucureştiul era pe atunci închis şi puteai intra în el numai dacă erai promovat de partid într-o funcţie înaltă, dacă te căsătoreai cu o bucureşteancă  sau, nu în ultimul rând, dacă aveai pile. Calculele lor s-au dovedit exacte, pentru că tata a fost repartizat la uzina Vulcan şi lucra pe platforma acesteia din Berceni, unde se fabricau cazanele de abur de 1035 t/h, cu care se echipaseră deja termocentralele Rovinari şi Turceni. Din cauza originii lui nesănătoase, la şaisprezece ani de la terminarea facultăţii era doar şef de secţie, deşi merita mai mult. Îl moştenise pe bunicul în multe privinţe, iar eu mă străduiam      să-i seamăn. Aşchia nu sare departe de trunchi!

Bunicul locuia în Zăvoi, un cartier al satului situat pe un teren mlăştinos, în zona  fostei albii a  Ampoiului, care prin inundaţiile sale provoca mari pagube satului, motiv pentru care râul a fost  „strămutat”, cu vreo sută de ani în urmă. Mergeam la Ampoi ca să ne scăldăm în câteva locuri unde apa era mai adâncă, căci, în rest, vara era un râuleţ pe care puteai să-l treci cu piciorul. Avea o casă din cărămidă, acoperită cu ţiglă, construită pe un teren sănătos. În apropierea lui locuia fratele tatei,  unchiul Toader, A Năiaşului, cum i se zicea în sat. Era mai mare cu trei ani decât tata, era căsătorit cu mătuşa Mărioara şi  aveau împreună un băiat, Virgil,  mai mare decât mine. Unchiul era brigadier la CAP. Casa lui era mai spaţioasă şi mai „modernă” decât a bunicilor, dar eu preferam să locuiesc la bunici,  nu numai pentru că eram foarte răsfăţat acolo, în special de bunica, dar şi pentru că ei erau tot timpul acasă, aveam cu cine vorbi, iar discuţiile cu ei erau totdeauna interesante şi plăcute. Cu bunicul discutam „politică”, iar cu bunica depănam amintiri şi poveşti (mai ales ea) şi ne „bârfeam” rudele şi cunoscuţii (mai ales ea). În anul acela, mi-au cerut să le povestesc în amănunt despre cutremur şi urmările lui în Bucureşti. Au fost, amândoi, o singură dată în Capitală, despre care, pentru că n-au reuşit s-o desluşească,  au rămas cu impresia că e  „mare şi încurcată”. Le-a părut rău de pagubele pe care i le-a provocat cutremurul şi bine pentru că noi am scăpat fără nicio stricăciune. „Cartierul ăla al vostru e binecuvântat de Dumnezeu” a spus bunicul. S-a înşelat, bietul de el! Nu avea de unde să ştie încă, ce soartă i-a fost hărăzită. Atunci nici eu nu ştiam.

În Zăvoi era un loc numit Cotuţ, plin cu ochiuri de apă, arini şi sălcii,  plopi, soc, papură, pipirig, iarbă şi tot felul de alte plante şi flori, unele mai frumoase decât altele.  Aşa îmi închipuiam eu, când eram mai mic, că arată raiul. Era, de fapt,  paradisul broaştelor, păsărilor de tot felul, fluturilor şi libelulelor.  Îmi petreceam foarte mult timp acolo culegând plante , vânând insecte sau stând cu burta la soare. În clasa a V mi-am făcut ierbar, iar  clasa a VI-a, un insectar grozav, pentru care am fost lăudat de profesoara de biologie. Dana, care iubea mult animăluţele acelea, nu m-a aprobat: „Eşti un criminal în serie!”, m-a acuzat ea.

Mireştenii erau, în principal, zarzavagii. Învăţaseră meseria asta de la bulgarii veniţi în Alba Iulia în secolul al XIX-lea. Cultivau în special varză. Lunca Mireştiului era o „varzăştină”, cât vedeai cu ochii. Există şi „Varza de Mireşti”, un soi creat de localnici, foarte apreciat în zonă. În afară de varză, cultivau foarte mulţi pepeni galbeni, roşii (părădăi), ardei, castraveţi etc. Bunicul îmi povestea că, în fiecare an, el şi mai mulţi oameni din sat mergeau că căruţele cu „coabere” (coviltire) pline de varză,  sau pepeni ca să le  vândă în localităţile din Apuseni. Când tata şi unchiul Toader deveniseră mai mari, îi lua, pe rând, cu el. Tata are nişte amintiri grozave din aceste expediţii, care durau câteva zile, iar ei dormeau în căruţe şi mâncau din traistă. „Au fost, pentru noi, prilejuri de-a ne căli şi a învăţa o mulţime de lucruri”, mi-a mărturisit tata. Tare aş fi vrut să fi avut şi eu o astfel de experienţă!

CAP-ul (Cooperativă Agricolă de Producţie) din sat, s-a născut (cu forcepsul) între anii 1959-1962. Bunicul a fost printre ultimii care a cedat presiunilor şi s-a înscris în colectivă. N-a făcut-o după bătaia încasată la Securitate, ci după ce a fost ameninţat, că dacă nu se înscrie, băiatul lui, adică tata, care era atunci în anul cinci de facultate, va fi dat afară. Înainte de a intra în CAP, bunicul avea şase hectare de pământ, căruţă,  doi cai, toate utilajele necesare pentru lucrarea pământului şi servitor, motiv pentru care era considerat chiabur. Animalele şi utilajele a trebuit să le cedeze pe toate CAP-ului. A suferit mult din cauza asta şi n-a încetat să-i blesteme pe cei care l-au jefuit. Fiind trecuţi de vârsta de pensionare, nici bunicul şi nici bunica n-au lucrat nici o zi în CAP, dar  nici n-au primit nimic de la acesta. Aveau o vacă de lapte, porc, raţe, găini şi cultivau în grădina lor toate legumele de care aveau nevoie. Mai aveau un câine mare, bătrân şi leneş, şi un motan somnoros.

Când eram mai mic, mă îndrăgostisem de vaca bunicului, pe care o ţesălam, o scărpinam între coarne şi o pupam pe bot, toată ziua. Bunica Catinca a remarcat asta şi mi-a propus să mă fac văcar în sat. Naiv cum eram, n-a lipsit mult să mă convingă.

 Pe bunici îi ajutau cu bani tata, iar cu ce le mai trebuia unchiul Toader. Nu duceau lipsă de nimic.

-  Nu-i musai să fur de la CAP, cum fac acum toţi mireştenii, ca să am din ce trăi, îmi zicea bunicul.

L-am întrebat pe unchiul:

-  E adevărat că fură toţi? 

-  E adevărat.

-  Şi nu-i vede nimeni?

-  Ba îi vedem toţi, dar închidem ochii. Dacă CAP-ul nu-i plăteşte nici în lei nici în natură, ei cu ce-or trăi?

-  De ce nu-i plăteşte?

-  Pentru că dăm totul la stat, care, la rândul lui, vinde cerealele la străini, pe valută, după care-i crapă buza. N-avem ce face!

„Aţi avea ce face, dar n-aveţi curaj” mă gândeam eu, în ton cu bunica de la Bucureşti.

 

*

Citeşte mai mult >>