URANUS (9)

9. Pe şantierul Casei Poporului

 

Ce s-a întâmplat cu cei 50.000 de oameni strămutaţi din Uranus? Unii au murit la scurt timp, alţii n-au mai fost buni de nimic,  cei mai mulţi se chinuiau să se adapteze. Ca să exemplific, o să vă povestesc cazul familiei mele.

După cum ştiţi, Catinca Popescu, bunica mea, a murit în momentul în care i s-a comunicat că am primit ordinul de demolare. Avea doar 77 de ani, iar până a plana deasupra noastră pericolul iminent al demolării, era un om sănătos, activ, întreg la minte. Şi ce minte nemaipomenită avea bunica! Cât de multe lucruri ştia şi cât de bine le spunea! Am iubit-o foarte mult.

Mama, Ruxandra Mureşan, a rămas fără loc de muncă atunci când i-a fost demolată şcoala. A fost repartizată la alta,  una de la capătul dinspre Alexandria a Căii Rahovei. Şcoala ei era departe de noi şi când locuiam în Uranus, iar după ce ne-am mutat în Drumul Taberei, a devenit şi mai departe. Condiţiile de la şcoala aceea erau mult deosebite de cele de la Romanescu: localul şcolii era vechi şi prost întreţinut, inventarul ei destul de sărac, majoritatea profesorilor veneau de la distanţe mari, unii dintre ei fuseseră mutaţi acolo disciplinar. Copiii erau mai săraci şi mai dezinteresaţi de şcoală decât cei din Uranus.  A stresat-o mutarea. A devenit nervoasă. Într-o zi, cum a ajuns acasă venind de şcoală, a început să plângă. Eram singur. Tata era la serviciu. M-am speriat.

-  Ce s-a întâmplat? De ce plângi? am întrebat-o.

A încercat să-mi răspundă, dar o îneca plânsul şi nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea. Am apropiat-o de mine, am mângâiat-o, încercând s-o liniştesc. A încetat să mai plângă şi mi-a spus următoarele:

-  Am dat o palmă unui elev şi mă mustră conştiinţa.

-  De ce-ai făcut-o?

-  A zis  să nu-i mai bat la cap  cu sifiliticul de Eminescu.

-  Bine i-ai făcut! Eu îi dădeam mai multe.

-  Ar fi trebuit să mă stăpânesc. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine!  Îmi sare ţandăra din te miri ce.

-  Asta am observat. De vină e tot ce ni s-a întâmplat în ultimul timp. O să te calmezi, până la urmă.

Nu s-a adaptat nici vieţii la bloc. Născută şi crescută „la curte”, având la dispoziţie spaţiu incomparabil mai mare, linişte deplină, curte şi grădină, în apartament se sufoca; zgomotele făcute de vecini, mai ales de cei de deasupra noastră, o enervau, iar cele venite dinspre stradă o deranjau.    Dintr-o femeie liniştită, devenise una agitată şi nervoasă.

Tata, Emil Mureşan, şi-a păstrat locul de muncă, dar trebuia să parcurgă o distanţă mai mare de acasă la serviciu. Nu era încântat de condiţiile de la bloc, dar le suporta mai bine decât mama. Mergea cât putea de des în Parcul Moghioroş, cel mai apropiat de noi, ca să se plimbe în aer curat şi să se liniştească, după o zi petrecută în zgomotul de la uzină, în înghesuiala din autobuze şi tramvaie, în spaţiul mic din apartament. Foarte rar, îl însoţea şi mama.

Eu eram deja în anul III la Energetică. A fost anul în care a trebuit să alegem între Hidroenergetică, Termoenergetică şi Electroenergetică. Eu am ales Termoenergetica, pentru că îmi dorisem cândva, nu demult,  să mă păstrez în domeniul în care lucra şi tata, sperând că o să ajung să exploatez cazanele acelea mari fabricate de el. Mi-a trebuit mai puţin timp decât părinţilor mei ca să mă obişnuiesc cu viaţa la bloc. Nici drumul până la Politehnică nu-mi lua mult mai mult timp şi eram avantajat de faptul că jumătate din el îl făceam cu metroul.

Tatăl Danei a suportat mutarea bărbăteşte, adică strângând din dinţi, iar cu Dan şi Dana lucrurile s-au petrecut oarecum ca şi în cazul meu. În    ce-o priveşte însă pe mama Danei, totul s-a întâmplat altfel. Mutarea i-a provocat o primă criză nervoasă, iar apoi a intervenit episodul cu  demolarea Spitalului Brâncovenesc şi internarea la psihiatrie. A fost externată în toamna lui 1985,  se simţea mai bine, dar ceva nu era în regulă cu ea! Majoritatea timpului se comporta normal, dar, din când în când, bătea câmpii. Din această cauză nu şi-a putut relua serviciul, iar domnul Petrescu a convins-o că ar trebui să se pensioneze medical. Faptul acesta s-a şi întâmplat, mama Danei  a rămas acasă, se ocupa de gospodărie, dar nu se descurca fără ajutorul fiicei. Toţi cei din casă erau foarte marcaţi de starea ei. Atmosfera în casa lor se întunecase, ca şi cum trăiau acolo cu storurile trase. În această situaţie, Danei a început să-i fie frică că nu mă va putea însoţi în America.

-  Dacă ţii atât de mult să pleci, du-te singur, mi-a spus ea, cu lacrimi în ochi.

-  Nici vorbă! Nu plec fără tine. Mama ta se va face bine şi vom pleca împreună.

-  Crezi asta?

-  Sunt convins.

Ar fi fost păcat să ne abandonăm proiectul. Făcuserăm progrese mari cu engleza şi de câte ori ne întâlneam încercam să conversăm în limba ţării care ne va adopta (aşa speram noi). Am stabilit şi pe unde vom „spăla putina”: prin Iugoslavia. Dar nu trecând Dunărea înot, călare pe un tub de oxigen, sau cu ajutorul câte unei camere de cauciuc de roată de Dacia sau de tractor, cum au încercat s-o facă, sau chiar au  făcut-o, mulţi înaintea noastră, pentru că ne era teamă de curenţii fluviului şi pentru că auzisem că malul lui e foarte bine păzit de grăniceri. Hotărârăm să trecem graniţa pe uscat, din Banatul românesc în cel sârbesc. Auzisem că şansele de reuşită sunt mai mari în soluţia asta. Ne-am dat seama că nu va fi uşor şi că pentru a reuşi  vom avea nevoie de condiţie fizică pentru mers mult pe jos cu rucsacii în spinare şi pentru târât pe burtă.  În consecinţă, am început să ne antrenăm alergând aproape zilnic  unul doi sau trei kilometri - eu în Parcul Moghioaroş, ea în Parcul IOR - să facem intens gimnastică acasă şi să ridicăm greutăţi. Am realizat  şi că va trebui să învăţăm câteva cuvinte şi expresii sârbeşti în vederea întâlnirii cu grănicerii şi oficialităţile din ţara vecină şi chiar cu oamenii de rând. Am făcut rost de un dicţionar româno-sârb de conversaţie şi am început să memorăm expresiile care bănuiam că ne vor trebui.

Pe dealul nostru, redus la jumătate de buldozere, s-a construit una dintre cele mai mari clădiri din lume, Casa Poporului,  menită să atragă după sine gloria eternă a marelui conducător, cârmaci, constructor, geniu etc., secretar general al Partidului Comunist Român şi Preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu. Despre cartierul Uranus se spune că era şi inima Bucureştiului. Construcţia acolo a acestei case mamut, este ca şi cum Bucureştiului i s-ar fi implantat o inimă artificială, iar reacţia iniţială a oraşului,  patriarhal în mare măsură, cu clădiri molcome şi  multe străzi întortocheate,  a fost una de respingere.

 La edificarea ei au trudit din greu, zeci de mii de oameni, civili şi militari. În 1987, pe şantierul Casei Poporului lucrau 20.000 de militari şi 12.000 de civili. Militarii erau rezervişti mobilizaţi, dar şi în termen. Printre ei era şi vărul meu Virgil, băiatul unchiului Toader din Mireşti,  care se făcuse ofiţer de geniu şi avea gradul de locotenent. Din cauza unei boacăne pe care o făcuse în unitatea sa din Alba Iulia şi din cauza originii sale nesănătoase (trecutul politic al bunicului nostru) a fost detaşat, disciplinar  la o subunitate de muncă, iar de acolo a ajuns pe şantierul Casei Poporului. Avea funcţia de şef de pluton. De la el şi parţial din alte surse, am aflat tot ce vă relatez mai jos.

  Rezerviştii erau meseriaşi constructori (zidari, dulgheri, fierari betonişti) şi lucrau pe şantier în echipe conduse de meşteri civili, în timp ce militarii în termen asigurau paza şi alte servicii. Antreprenorul lucrării era Trustul Carpaţi („Tristul Carpaţi”, cum îi ziceau militarii)

Şantierul era înconjurat de un gard metalic şi păzit de militari de la Securitate. Tot ce intra pe şantier - oameni, sau maşini - era controlat şi înregistrat, motiv pentru care n-am reuşit să intru pe teritoriul lui, deşi am încercat asta.

Rezervişti erau concentraţi pentru o perioadă de şase luni, erau organizaţi în plutoane, companii, regimente, batalioane, exact ca militarii în termen. Erau echipaţi ca vai de capul lor, în uniforme uzate, bocanci scâlciaţi şi căşti de protecţie din plastic de toate culorile. Lucrau câte 12 ore, la diferite cote ale Casei, în meseria pe care o avea fiecare. Mâncau dimineaţa, la prânz şi seara, într-o cantină amenajată în încăperile de sub tribunele fostului Stadion al Republicii şi dormeau într-o „cazarmă” amenajată în nişte blocuri din cartierul Vitan, pe malul Dâmboviţei. Veneau şi plecau de la serviciu în autobuze şi camioane, iar uneori cu metroul sau pe jos.

Dealul Arsenalului, fost Dealul Spirei, devenise pentru ei Dealul Plângerii. Pe şantier, măsurile de securitate nu erau suficiente, având loc numeroase accidente dintre care unele mortale. Iarna lucrau în încăperi neîncălzite, indiferent de temperatura de afară. Primăvara şi toamna, frământau noroaiele şantierului ca să meargă şi să se reîntoarcă de la masă, iar vara suportau temperaturile mari de afară şi înghiţeau praful stârnit de maşinile care circulau pe şantier  sau de ei înşişi când mărşăluiau pe drumurile pline de praf, din incintă. Mâncarea de la cantină era foarte slabă.

 Şi condiţiile de cazare erau mizerabile. Dormeau câte zece  în paturi suprapuse, cu plase şi saltele rupte, vizitaţi de ţânţari, păduchi şi ploşniţe.  Aerul era greu şi mirosea a urină şi igrasie. Ca să intri în grupurile sanitare aveai  uneori nevoie de cizme.

Ca şi Valentin, ceilalţi şefi de plutoane  făceau parte dintre cei care au avut dificultăţi de acomodare cu realităţile socialiste - persoane care au crâcntit împotriva ordinii  din ţară sau armată - şi drept pedeapsă au fost transferaţi la unităţi (lagăre) de muncă. Se confundau cu soldaţii, deoarece purtau echipament asemănător, fără epoleţi şi steluţe care să le ateste calitatea de ofiţeri, mâncau şi dormeau împreună cu ei. Programul lor zilnic era de 18 ore. Erau răspunzători în faţa şefilor de îndeplinirea planului, de accidentele de muncă, de sănătatea soldaţilor şi de  disciplină. Erau certaţi, înjuraţi şi chiar pălmuiţi de către superiori în faţa trupei. Trăiau zilnic cu ameninţarea reducerii salariilor,  a  trimiterii în faţa comisiilor de disciplină, cu degradarea şi tribunalul militar. Ei tăceau şi răbdau. Cine avea  acolo simţul onoarei era pierdut. Nici şefii civili nu erau mai omenoşi.

Nu mi-am imaginat că nişte persoane cu studii superioare, ofiţeri, ingineri, arhitecţi, pot fi atât brutali şi neomenoşi în raport cu subalternii lor! Totuşi, în uzina unde lucra tata, lucrurile nu se prezentau aşa! De unde apucăturile acestea pe şantier?!  Probabil că cei care lucrează pentru un dictator, devin şi ei duri, îşi însuşesc  comportamentul  discreţionar al acestuia,  îl copiază.

-  Cum puteţi suporta toate astea? l-am întrebat.

-  Nu cu plăcere, bineînţeles, pentru că nu suntem masochişti. O facem de frica carcerei şi de frica Curţii Marţiale. Putem fi daţi afară din armată şi obligaţi să returnăm statului toate cheltuielile făcute cu noi.

-  Ai făcut cunoştinţă cu carcera?

-  De câteva ori.

-  Cum e acolo?

-  Destul de nasol, dar iarna-i mai bine decât pe şantier.

La trei ani de la începerea lucrărilor clădirea era aproape ridicată, cu încăperile fără uşi şi ferestre şi pereţii netencuiţi. Cărămida din care erau făcuţi pereţii  era roşie şi de bună calitate. Zidarii îi spuneau „cărămidă boierească”.

Pe şantier au murit mai mulţi militari,  căzuţi de pe schele, striviţi de ziduri, electrocutaţi sau răpuşi de bolile de care sufereau.

Militarii concentraţi erau retribuiţi pentru munca prestată pe şantier, cu salarii în jur de 3000 de lei, la care se adăugau sporurile de vechime. Un locotenent, şef de pluton, primea 2400 de lei din care se scădeau penalizările. În acelaşi timp, pe acelaşi şantier şi pentru acelaşi gen de lucrări,  un maistru civil încasa 8000 de lei pe lună, iar unii muncitori 15.000 şi chiar 18.000 lei pe lună. Se câştiga mult mai bine decât pe  alte şantiere. Se lucra în acord, iar civilii erau acuzaţi că îşi însuşesc munca militarilor.

Pe întreg şantierul erau doar două closete: unul la 15.000 de oameni! În condiţiile acestea, bănuiesc că militarii, dar nu numai ei, îşi făceau treburile prin cotloanele clădirii.  Casa Poporului era plină de rahaţi, iar  mirosul preponderent era cel de urină. Probabil că Ceauşescu nu ştia că cei de pe şantier se pişă pe casa lui.

Eu  am văzut Casa Poporului, în perioada când ea era în construcţie, doar de la distanţă. Aşa cum am mai spus,  am încercat să mă apropii de ea, dar nu mi s-a dat voie. Vedeam cum creşte ca un buboi pe corpul fostului meu cartier. O uram atât pe ea cât şi  celelalte clădiri care se construiau în preajma ei sau pe bulevardul Victoria Socialismului. Le priveam ca pe nişte intruşi nedoriţi, care ne-au alungat din locurile unde ne-am născut şi ne-au stricat viaţa.

La începutul anului 1989, Casa Poporului era ridicată deja, faţada dinspre Bulevardul Victoria Socialismului era acoperită cu marmură. O dată pe săptămână, sâmbăta, iar uneori chiar de două sau trei ori pe săptămână,  şantierul era vizitat de Nicolae Ceauşescu. Fără aceste vizite construcţia Casei n-ar fi ajuns în stadiul în care se afla. El îi împingea efectiv de la spate pe constructori, bântuit de teama că nu va apuca  să-şi vadă dus la îndeplinire visul. Cei care câştigau foarte bine pe şantier, civilii,  n-aveau nici un interes ca ea să se termine prea repede şi trăgeau de timp. Efectul salariilor mari era invers decât cel pe care s-a scontat.

-  L-ai văzut de aproape pe Ceauşescu? l-am întrebat pe vărul meu.

-  L-am văzut, pe furiş, pentru că atunci când venea pe şantier, întreaga activitate înceta, iar militarii trebuia să ne ascundem ca să nu-l decepţionăm pe comandantul nostru suprem, cu felul în care arătăm.

-  El cum arăta?

-  În ultimul an se zbârcise rău şi îi apăruseră nişte pete pe faţă. Cu şapcă pe cap, arăta ca un docher. Când vorbea, dădea din mâini, iar când se oprea ca să examineze un desen sau o machetă îşi punea mâinile în şold. Când se deplasa pe şantier, mergea destul de repede, încât cei din suită alergau după el.

-  A vorbit vreodată cu vreun militar simplu de pe şantier, a dat mâna cu el?

-  Niciodată.

-  Ea arăta mai bine?

-  Pe dracu! Arăta ca Muma Pădurii. I se citea răutatea pe faţă.

Toată lumea ştia cât de afurisită este Elena Ceauşescu şi că ei i se datorau multe dintre deciziile nefaste pe care le lua soţul ei. Virgil mi-a povestit că la vizitele pe şantier erau multe lucruri care nu i-au plăcut, iar constructorii      s-au văzut obligaţi să le refacă, pe gustul ei, în alte variante. Cineva inventase în legătură cu ea şi o legendă, conform căreia în timp ce cei doi vizitau subsolul Casei, Ceauşescu, exasperat de cârcotelile Lenei, exclamă: „Ce să fac ca să nu mă mai baţi la cap?” S-a auzit  o voce puternică: „Zideşte-o în pereţii Casei!” „Cine eşti tu?” a întrebat, scandalizat, preşedintele. „Meşterul Manole”, i-a răspuns vocea.

Mânaţi de la spate, ţinuţi tot timpul sub presiune,  civili şi militari lucrau, iar construcţia Casei avansa.  În clădire au început să se blocheze anumite treceri şi să se închidă unele uşi, ceea ce denota că în zonele acelea lucrările se apropiau de sfârşit. Numărul acestora creştea cu fiecare zi ce trecea. Ceauşescu îşi propusese să inaugureze Casa în prima parte a anului 1990 .

Şi bulevardul Victoria Socialismului, care se voia un Champs Élysées bucureştean, era într-un stadiu foarte avansat. Porţiunea de la Casa Poporului la Piaţa Unirii se terminase,  în mijlocul bulevardului se amenajaseră o mulţime de fântâni, iar blocurile noi erau deja locuite. La parterele lor se amenajaseră magazine elegante. Şi în Piaţa Unirii se amenajaseră câteva fântâni mari. Pe porţiunea dintre această piaţă şi cea a Muncii, mai erau blocuri în lucru.

 

Citeşte mai mult >>

URANUS (8)

 

 

8. Adio, Uranus!

 

La puţin timp după ce eu şi Dana hotărâserăm să ne luăm lumea în cap, între noi a avut loc o discuţie lămuritoare:

-  Când plecăm? m-a întrebat ea.

-  După ce ieşim, eu inginer, tu doctoriţă, ca să nu mergem acolo ca nişte amărâţi care nu ştiu să facă nimic şi să  trebuiască să ne câştigăm existenţa eu spălând vase prin restaurante, tu ştergând nişte bătrâni la fund.

-  Unde, „acolo”?

-  În America, că-i ţara tuturor posibilităţilor. Aşa se zice, nu?

-  Aşa se zice, numai că nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. De exemplu, eu nu o să am posibilitatea să-mi practic imediat meseria.

-  De ce?

-  Pentru că va trebui să dau nişte diferenţe, ca să mi se echivaleze studiile.

-  Nici o problemă. O să le dai.

-  De dat,  o să le dau,  problema este dacă o  să le şi iau?

-  O să le iei, că eşti o fată harnică şi deşteaptă, iar pe deasupra şi drăguţă. O să te placă ăia, iar eu o să-ţi ţin pumnii.

-  Dacă o să-mi ţii tu pumnii, problema e ca şi rezolvată. Cu tine cum se va întâmpla?

-  Posibil să trebuiască să dau şi eu nişte diferenţe, dacă la ei nu acţionează aceleaşi legi ale fizicii şi matematicii, ca şi la noi. Am auzit însă că americanii nu ţin să ai neapărat o diplomă de inginer ci să ştii să faci  ce au ei nevoie.

-  Şi tu ce ştii să faci?

-  Ce dracu să ştiu? Ştiu ce ştie toată lumea. În afară de spălat vase,  mai ştiu să văcsuiesc ghete, să car bagaje, să deschid portierele la maşini, să mătur strada şi alte câteva de genul ăsta. Altceva ar fi dacă,  înainte de a pleca, aş lucra un an sau doi într-o centrală electrică, ca, ajuns acolo, să le  pot spune la ce mă pricep şi să le dau un motiv ca  să fiu angajat de probă, iar după ce o să  le demonstrez că le pot fi de folos, să fiu  angajat definitiv. Aşa am auzit că se procedează în America.

-  După ce termini tu, va trebui oricum să mai  aştepţi  un an, ca să termin şi eu. În anul acela, vei lucra şi vei acumula suficientă experienţă, ca odată ajuns peste ocean să „aplici” - aşa se zice acolo - pentru o funcţie de director de centrală electrică.

-  Râzi de mine. Cu toată diploma mea de inginer, o să mă angajeze cel mult ca operator într-o cameră de comandă şi abia după ce se vor convinge că pot mai mult, mă vor promova într-o funcţie de conducere: şef de tură sau şef de secţie, pentru început.

-  Dar între timp o să ne şi căsătorim, nu-i aşa?

-  Desigur. O vom face imediat ce  absolvim şcolile pe care le urmăm, aşa cum am mai discutat. Doamne, ce mult e până atunci! Nu strică însă  să începem imediat pregătirile şi anume să ne punem cu burţile pe engleză. Cunoaşterea limbii va fi o condiţie pentru amândoi.

-  Părinţilor le spunem ceva?

-  Nu le spunem deocamdată nimic. Nici lui Dan să nu-i spui.

-  Asta va fi mai greu. Nu i-am ascuns niciodată nimic şi la fel a procedat şi el cu mine: mi-a spus totul. Aşa cred că procedează toţi gemenii.

-  De data aceasta te rog să nu-i spui.

-  O să încerc.

Acestea fiind spuse, am trecut la fapte, adică să învăţăm engleza, iar în paralel cu asta, să gândim  celelalte aspecte legate de fuga noastră din ţară: pe unde vom fugi, cum o s-o facem, cum ne vom pregăti, ce va trebui să luăm cu noi. Despre fiecare dintre aceste operaţiuni  vă voi povesti când le va veni rândul, iar, până atunci,  o să vă povestesc ce s-a mai întâmplat în cartierul nostru.

La începutul acelui an, la facultate, un coleg mi-a şoptit că s-ar fi hotărât demolarea Mănăstirii Mihai Vodă şi a Palatului Arhivelor Statului. Vestea m-a năucit! „Călăii ăştia chiar nu au nici o limită?”, mi-am zis. ”Cu ce-i deranjează acest superb complex, monument istoric, simbol al Bucureştiului?”, m-am întrebat. El era mult în afara suprafeţei pe care se dorea să se edifice noul Centru Civic. El putea foarte bine fi încadrat în proiectul acestuia, ca un element valoros de arhitectură veche românească. Ar fi adus şi o notă de pitoresc acolo.

Seara, „acasă” (la bloc), am comentat zvonul împreună cu tata şi mama.

-  Nu trebuie să-i permitem acestui cizmar (mă refeream la Ceauşescu) să-şi bată joc de vieţile şi valorile noastre, am izbucnit eu. Vedem cum ne demolează Capitala şi nu facem nimic ca să-l împiedicăm. Să ne fie ruşine!

-  Ce-ai vrea tu să facem? m-a întrebat tata. 

-  Să mergem  toţi acolo, să înconjurăm monumentul şi să nu le permitem buldozerelor dictatorului să se atingă de el.

-  N-avem curajul s-o facem, a recunoscut tata. Suntem prea laşi. Preferăm să protestăm  în surdină, grijulii să nu ne vadă sau să ne audă cineva, suportăm orice, şi ne vedem mai departe de viaţa noastră amărâtă, la care  ţinem mai mult decât la demnitatea noastră.

-  Părerea mea este că tu nu te încadrezi în această categorie, l-a corectat mama.

-  Cu o floare nu se face primăvară, i-a răspuns el. Dar, după ce am fost schimbat din funcţia de şef de secţie  ca urmare a faptului că am refuzat să particip la  inaugurarea  lucrărilor  la Casa Poporului, dacă aş face ceva insuficient chibzuit, m-ar costa libertatea, ori faptul acesta v-ar dăuna mai mult vouă decât mie, motiv pentru care mă abţin.

-  Bunica ar fi zis că nu noi contăm, ci istoria acestei ţări, de care îşi bat joc nişte nemernici, i-am replicat eu.

-  Ba contăm, m-a pus la punct mama.

-  Acum şansele de a obţine ceva  sunt mici. Când ele vor creşte seminificativ, şi sper că o să se întâmple asta, n-o să stau cu mâinele în sân, a precizat tata.

Auzisem,  totuşi, că vreo câţiva oameni de ştiinţă şi cultură au îndrăznit şi în condiţiile  de atunci  să-i trimită o scrisoare de protest lui Ceauşescu. Degeaba! „Stimabilul” nici nu s-a obosit barem să le răspundă şi în zilele următoare a început demolarea.

Am fost de două ori la faţa locului. Prima dată când toate clădirile complexului rămăseseră fără acoperişuri, uşi şi ferestre şi arătau exact ca un craniu mare cu orbitele goale. A doua oară, când din întreg complexul mai rămăseseră decât clopotniţa şi biserica. Din chiliile  mănăstirii, casele domneşti şi palatul arhivelor nu mai rămăsese nimic. Ce-a fost în ele s-a încărcat, claie peste grămadă, în camioane şi s-a transportat, nu ştiu unde. Parcursul lor a fost presărat cu dosare şi  documente. Am recuperat de pe jos un rest de document vechi, scris cu litere cirilice,  cu o pecete mare de ceară roşie pe el, având imprimată pe ea vulturul cu crucea în cioc, stema Ţării Româneşti  din Evul Mediu.

-  Imbecililor! am rostit eu, cu voce tare, adresându-mă celor care s-au făcut vinovaţi de această negligenţă criminală.

În incinta complexului exista şi un sit arheologic neexploatat complet. Se descoperiseră urmele unei locuiri, veche de 3000 de ani. Praful s-a ales de el!

Întrebarea pe care şi-o punea lumea adunată acolo, când a început demolarea, era ce vor face cu biserica şi clopotniţa? Unii se temeau că vor fi demolate şi ele, alţii bănuiau că ar putea rămâne pe loc, alţii sperau să fie mutate undeva, după modelul Bisericii Maicilor.

La faţa locului s-au adunat , zi de zi, câţiva  intelectuali şi studenţi, dar şi oameni de rând, care au comentat între ei evenimentul:

-  Ce păcat! se tânguiau intelectualii.

-  Ce ticăloşie! exclamau studenţii.

-  Lua-i-ar dracu’! îi blestemau oamenii de rând.

-  O să vă iasă pe nas! îndrăzneau să-i ameninţe cei mai cuajoşi dintre ei.

 I-am dat dreptate tatei. Nu mai credeam că, în momentul acela,  cineva i-ar putea trage la răspundere şi pedepsi pe ticăloşi. Toţi ne limitam doar la vorbe, spuse cu grijă, după ce ne uitam cu atenţie în jur  ca să ne asigurăm că  nu trage cu urechea vreo persoană suspectă.

 Îi acuzam degeaba pe ceilalţi de laşitate dar, realizam pentru prima dată asta, că nici eu nu eram mai breaz. Intenţia mea de a fugi din ţară în loc să stau aici şi să mă iau de piept cu regimul, nu era altceva decât  tot laşitate.   M-a pus serios pe gânduri această constatare, dar nu m-a făcut să mă răzgândesc.  Mă amăgisem mult timp cu nădejdea că, se va găsi cineva în ţara asta să ne adune pe toţi nemulţumiţii şi  să formeze cu noi  o armată care să se ia la trântă cu cei ce-şi bat joc de valorile noastre. Lucrul acesta nu se întâmplase însă, până atunci.

Biserica şi clopotniţa au fot mutate. Acelaşi inginer, Eugeniu Iordăchescu, şi-a asumat sarcina s-o facă. Cele două construcţii au fost translatate pe un teren în pantă, ceea ce a reprezentat o premieră pentru astfel de operaţiuni,  pe o distanţă de 290 m, pe strada Sapienţei, aproape de Splai. După asta, inginerul Iordăchescu a translatat şi alte biserici şi şi-a atras supranumele de Inginerul Raiului.

-  Omul acesta ar merita sanctificat cât mai e încă în viaţă, a exagerat cineva.

 Un istoric a zis despre bisericile strămutate, că sufletul lor a rămas acolo unde ele au fost construite. Eu cred că şi l-au luat cu ele. Ar fi ciudat să dăinuie acolo unde, ulterior, a apărut câte un edificiu comunist sau nu mai e nimic.

Movila pe care a fost construită Mănăstirea Mihai Vodă a fot rasă de pe suprafaţa pământului. Pe locul ei, Ceauşescu intenţiona să amenajeze un lac artificial, pe care „să se plimbe cu bărcuţa, nenea Nicu şi Lenuţa”, cum zicea un banc,  legat de Canalul Dunărea Marea Neagră. Mi se pare foarte ciudat că în bancurile de atunci cu Ceauşescu, în loc să i se zică  „Diavolul” sau „Antichrist”, era alintat cu diminutivul „nenea Nicu”! Ciudat popor suntem noi, românii!

O altă veste, la fel de şocantă, venită după câteva luni, în acelaşi an, mi-a dat-o Dana:

-Tata mi-a spus că li s-a pus în vedere ca în decurs de trei zile să golească spitalul, pentru că acesta va fi demolat.

Aşa cum am mai spus, tatăl şi mama Danei erau medici şi lucrau împreună  la Spitalul Brâncovenesc.

-  Asta-i prea de tot! am exclamat eu. Casa Poporului e departe de spital. De ce i-o fi  căşunat nemernicului pe el?

-  Se zice că Bulevardul Victoria Socialismului, care se  va întinde de la Casa Poporului până Piaţa Unirii, se loveşte de o aripă a spitalului vechi. Se mai zice şi că, pur şi simplu, nu-i place. Ar face notă discordantă cu clădirile pe care intenţionează să le construiască de o parte şi alta a bulevardului.

-  Ăsta ar fi în stare să demoleze şi Ateneul Român. Nu se găseşte nimeni să-l potolească? am exclamat eu, indignat la culme.

 Spitalul Brâncovenesc era o ctitorie din secolul XIX a domniţei Safta Brâncoveanu. De la inaugurarea lui şi până în anul în care am ajuns cu povestirea mea, a fost de câteva ori renovat şi mărit, construindu-se o aripă nouă foarte frumoasă. Era spital universitar,  unul dintre cele mai mari şi mai bine utilate spitale din Bucureşti. În el au lucrat doctori vestiţi, unii dintre ei profesori universitari şi academicieni. Pe lângă tratarea bolnavilor, acolo se făcea şi cercetare, iar clădirile lui găzduiau câteva societăţi ştiinţifice.

Am fost o dată în clădire, împreună cu Dana, care trebuia să-i ducă ceva mamei ei.  Clădirea spitalului nou avea o cupolă mare sub care era un hol imens, decorat  cu busturi , printre care şi cele a Saftei Brâncoveanu şi a soţului ei, Grigore Basarab. Safta fusese o femeie foarte frumoasă, deşteaptă şi pricepută.  Lăsase în urma ei un testament interesant, un adevărat regulament de ordine interioară a spitalului.  Din hol se urca la etaj pe o scară monumentală din marmură. La etajul I erau sălile de operaţii, utilate modern,  cu pardoselile tot  din marmură. La etajul doi şi trei erau saloanele pentru bolnavi şi  cabinetele medicilor. La parter erau birourile administraţiei spitalului.

Au fost proteste, fără nici un rezultat, ale medicilor şi oamenilor de ştiinţă. În trei zile au fost distribuiţi bolnavii la alte spitale şi au fost evacuate aparatura medicală şi  mobilierul. După aceasta, frumoasele clădiri ale spitalului au devenit prada escavatoarelor, buldozerelor şi a muncitorilor însărcinaţi cu demolarea. În două luni, încă un monument istoric şi de arhitectură, a dispărut de pe harta Bucureştiului!

Mai târziu, am aflat că pe un perete din holul spitalului a existat următoarea pisanie:

Se face acest spital pentru săraci şi de moarte năpraznică, în zi de Crăciun, să moară cel ce se va atinge de el!

Domnul şi doamna Petrescu au fost repartizaţi la două spitale diferite, din Bucureşti. Tatăl Danei a suportat mai bine evenimentul, în sensul că n-a căzut din picioare şi nu i s-a tulburat judecata. Mama ei însă a căzut psihic complet. N-a putut suporta ca după ce i s-a  demolat o casă să-i fie demolată şi cealaltă, pentru că asta însemna pentru ea  acest spital, şi nici să fie despărţită cu serviciul de soţul ei. Bătaia de joc era prea mare, iar criza pe care a      făcut-o a fost atât de profundă şi stăruitoare încât a trebuit internată la Spitalul  nr 9, de boli psihice, din Capitală. A stat acolo toată vara.

Spitalul Brâncovenesc n-a fost ultimul monument făcut să dispară din  cartierul Uranus  sau de la graniţele acestuia cu alte cartiere. Mai rămăseseră Cazarma Mihai Viteazul, Muzeul Militar, Teatrul Armatei. Le-a venit şi lor rândul în a doua jumătate a anului 1985, când au fost făcute una cu pământul. S-au distrus atât de multe clădiri valoroase în Bucureşti, cu rost sau fără rost, încât ajunserăm aproape să nu ne mai mirăm când mai pica câte una.  Muzeul Militar  s-a mutat într-o fostă cazarmă  de pe strada Ştefan Furtună, în apropierea Spitalului Militar Central.

Prin urmare, la sfârşitul anului 1985, cartierului Uranus i s-a pus cruce. El nu mai exista! Dispăruse un loc special din Bucureşti, un amestec de case mici şi mari, vechi şi noi, valoroase şi mai puţin valoroase, dar, mai ales, dispăruseră biserici şi alte câteva monumente istorice şi de arhitectură de prim rang. Dispăruse o oază de linişte şi civism şi un mod de viaţă. Un ziarist, fost locuitor al cartierului, spunea că „viaţa de acolo avea conturul blând al unei icoane afumate”.

Bilanţul dezastrului care s-a abătut asupra acestui cartier a fost următorul: un cartier cu o suprafaţă de 7 km² dispărut, 10.000 de locuinţe distruse, 50.000 de oameni strămutaţi.

Majoritatea foştilor locuitori ai cartierului au suferit cumplit pentru faptul că şi-au schimbat casele şi au trebuit să-şi schimbe şi modul de viaţă. Au fost însă şi persoane, locuitori ai unor case vechi şi neînsemnate, aflate într-o stare proastă, care s-au bucurat să fie demolaţi şi mutaţi la bloc. Au mai fost nişte ticăloşi, ataşaţi regimului de atunci,  care au aprobat demolarea lui, spunând despre cartier  că ar fi fost unul mizer, care colcăia de borfaşi, hoţi şi prostituate, un cartier al lumii sărace şi interlope. Sper că aţi putut să vă daţi seama că lucrurile nu s-au prezentat nici pe departe aşa.

Şantierul noului Centru Civic nu era singurul din Bucureşti care le strica liniştea, le otrăvea aerul şi-i deranja cumplit pe bucureşteni. Bucureştiul întreg era un şantier la vremea aceea. Arăta întocmai ca o casă sau un apartament care se zugrăveşte: înghesuit, plin de mizerie şi praf.

Se demolau case de pe viitorul Bulevard Victoria Socialismului. De pe Casa Poporului, care se ridicase mult deasupra solului, lui Ceauşescu i s-a părut prea scurt acest bulevard, proiectat iniţial numai până la Piaţa Unirii şi a dispus prelungirea lui până la Piaţa Muncii.  Sute de case de pe traseul lui au fost măturate de pe suprafaţa Pământului. S-a demolat frumoasa turlă a cuhnii Mănăstirii Antim. Academicienei de renume mondial, trecând prin zonă, i s-a părut că acolo sunt prea multe turle. A arătat spre cea a cuhniei, întocmai cum făcea şi ilustrul ei soţ, şi a comandat scurt: ”Să dispară!” şi a dispărut. Clădirea masivă şi frumoasă a Sinodului Patriarhiei, care stătea în calea noului bulevard a fost translatată pe o distanţă de 28 metri. Mare noroc că n-a fost făcută una cu pământul!  Au mai fost demolate: Institutul Medico-legal „Dr. Mina Minovici” de pe Splaiul Unirii, şi Biserica Sf. Nicolae Sârbi, din cartierul Unirii-Văcăreşti. Se mai lucra la metrou,  la sistematizarea Dâmboviţei, la pasajele subterane din Piaţa Unirii şi Lujerului, la construcţia de blocuri în plin oraş sau în cartierele mărginaşe ale lui. Întreg oraşul era întors cu susul în jos!

Dând la o parte proiectele lui megalomanice, trebuie spus că metroul, sistematizarea Dâmboviţei, pasajele subterane, locuinţele pentru cei mulţi  erau lucruri bune. Dar erau prea multe făcute în acelaşi timp, erau costisitoare, iar costurile foarte mari le suportam noi, populaţia. Din cauza lor nivelul nostru de trai  ajunsese la pământ. Ca să se poată lăuda cu ce a făcut el, ne-a sacrificat pe noi. Cu ce drept?

 Ceauşescu a vrut să facă din Bucureşti un oraş socialist, aşa cum şi-l imagina el, iar din România o ţară supra industrializată. Bucureştiul l-a mutilat şi l-a umplut de clădiri uniforme, ţara a umplut-o de uzine şi fabrici neperformante. Unde nu-i cap, vai de picioare!

 

Citeşte mai mult >>