COMOARA

De când eram copil, mă obsedează comorile, mai ales după ce am aflat că, demult, a fost ascunsă una pe un deal din satul meu natal. Am căutat-o, dar fără succes. Mult mai târziu – eram pensionar deja -, am scris un ciclu de trei romane a căror acţiune se învârte în jurul acelei comori, în speranţa că ar putea-o găsi unul din cititorii mei. Eu mă resemnasem, convins că atât cât voi mai trăi, n-o să am norocul să descopăr una. Dar n-a fost aşa: norocul a dat şi peste mine. Iată cum s-a întâmplat:

În această toamnă (2013), în timp ce săpam în grădina de la ţară, am scos la suprafaţă mai întâi o alună apoi încă una şi încă una şi din ce în ce mai multe. La un moment dat, am scos şi o nucă, după care a crescut şi numărul lor. Nucile erau amestecate cu alunele. Continuam să sap şi să scot fără întrerupere la suprafaţă alune şi nuci, nuci şi alune. Am chemat-o pe Ana să-i arăt minunea.

-   Ai dat peste depozitul de provizii al unor şoareci, mi-a spus ea.

În momentul acela, am pus cazmaua la o parte, m-am înarmat cu o mistrie, un cuţit, un făraş şi o măturică şi am început să sap după toate regulile arheologiei, preocupat să descopăr tunelul de acces al şoarecilor, dormitorul lor şi magazia de alimente. Din păcate era prea târziu: fără să-mi dau seama am distrus tunelul şi dormitorul şi ceea ce am găsit a fost ultima parte din depozit. Am umplut cu nucile şi alunele găsite, un lighenaş. Mi-am întrerupt săpatul ca să le număr. N-o să vă vină să credeţi: au fost, rotund, 100 (o sută) de nuci şi 600 (şase sute) de alune!!!!! O adevărată comoară! Un record demn de Guiness Book. Le-am încercat: erau bune, dar insuficient de coapte (uscate), la fel cu cele culese de noi din alun respectiv nuc, imediat după recoltare. Le-am spălat şi le-am lăsat să se „împlinească”. Apreciez că după circa o lună vor fi foarte bune.

După terminarea acestor operaţiuni, pe când mai eram încă la ţară, apoi pe drumul de întoarcere şi, în cele din urmă, acasă, am încercat să răspundem la câteva întrebări pe care ni le-a ridicat această descoperire:

1.      Cum au transportat şoarecii nucile şi alunele în depozit? Distanţele între depozit şi nuc, respectiv între  depozit şi alun sunt amândouă de aproximativ 10 m; atât alunele cât şi nucile sunt prea mari ca să poată fi transportate în gură, de nişte fiinţe relativ mici (5-6 cm); ca să transporte singur întreaga cantitate, un şoarece ar fi trebuit să parcurgă, dus-întors, 14 km!

2.      Cum au săpat şoarecii galeriile? Nu se vede unde au depozitat pământul scos! În timp ce cârtiţele îl scot la suprafaţă şi fac muşuroaie, pământul scos de ei nu se vede nicăieri, deşi în vara care a trecut grădina era plină de găuri!

3.      Nu se inundă aceste galerii când plouă? Nu există riscul să se înece puii? (cea găsită de mine era la o adâncime de doar 20 cm)

4.      Cum sunt organizate familiile de şoareci? Cine comandă? Cine munceşte? Cum se împart proviziile?

   Acasă, am început să ne documentăm. Ne-a mirat numărul mare de specii de şoareci care trăiesc în natură, sapă galerii şi adună provizii pentru iarnă: şoarecele de câmp sau  pământ, şoarecele de pădure, şoarecele scurmător, şoarecele pitic. După descriere şi după dimensiunile găurilor observate la suprafaţă, şi din câte mi-i amintesc, înclin să cred că, în cazul nostru, e vorba de şoarecele de câmp. Am aflat că sunt extrem de prolifici: se înmulţesc de 5-6 ori pe an, şi aduc pe lume, de fiecare dată, câte 5-6 pui. Vestea bună e că trăiesc doar un an. La 3-4 ani au loc invazii şi pot produce pagube foarte mari. Îi vânează păsările răpitoare, printre care şi ciuful de pădure. Ciufii ne vizitează în fiecare toamnă şi rămân peste zi în nucul nostru, iar după ce acesta îşi leapădă frunzele, în gutui, ultimul care-şi pierde podoaba verde. Am numărat şi 12 ciufi în acelaşi pom! Sub pomi, în ingluviile lor (resturi nedigerate pe care le regurgitează), am găsit multe rotocoale de păr de şoareci. Ei înghit şoarecii întregi, iar în guşă (sau stomac) le dizolvă carnea şi oasele, iar părul, care păstrează forma lor, îl regurgitează. Cred că numai datorită lor şoarecii nu ne-au ros tot ce avem la ţară. E adevărat că atunci când au intrat în magazie sau cămară, ne-am luptat şi noi cu ei.

         Pe cât sunt şorecii de simpatici în filmele de desene animate, pe atât sunt de antipatici în realitate.

Scormonind pământul

Alune şi nuci

Destindere

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (15)

WEEKEND-URI 18-19 ŞI 25-26.08 2012

Mai mult din obligaţie sau din simţul datoriei am continuat să mergem la Runcu şi  în weekend-urile fierbinţi din vara aceasta, cea mai fierbinte din istoria meteorologiei româneşti, cum am auzit-o spunând pe doamna Romica Jurca, la TVR1, care prin  prestaţia şi prestanţa ei sunt sigur că şi-a asigurat un loc onorabil în această istorie. Ce  mare deosebire este între ea şi fetele sau băieţii de la rubricile meteo ale celorlalte televiziuni!

Am mers la ţară pentru că mai trebuia să ne udăm grădina ca să nu se usuce de tot, pentru a ne proteja via şi a nu o lăsa pradă graurilor, pentru a propti merii şi perii ameninţaţi să se rupă sub povara rodului şi pentru a mai recolta câte ceva, fructe în special. Nu ne-am încumetat să stăm toată ziua acolo. După prânz, nu mai era chip să rezistăm la soare şi ne-am întors la Bucureşti. De rămas şi dormit acolo nu putea fi vorba: după prânz atmosfera din casă era asemenea celei dintr-un cuptor încins. Acasă, aerul condiţionat ne permite să supravieţuim.

Anul acesta este, în toată ţara, anul strugurilor (am auzit-o şi pe asta tot la televizor). Via mea   n-a mai avut asemenea rod din primii ani de la înfiinţarea ei (1996). Ca s-o protejez de grauri, am acoperit-o cu o plasă. Plasa m-a costat 330 de lei. Cu banii ăştia aş fi putut cumpăra, de la piaţă, 55 litri de vin. Nu sunt convins că voi face atâta. De fapt, nu aspectul economic mă interesează ci plăcerea şi fala de a bea vin din via proprie.

Am avut puţine cireşe, caise şi piersici, avem foarte puţine nuci şi gutui, în schimb avem multe prune, mere şi pere. În timp ce prunii şi-au autoreglat producţia avortând jumătate din fructe, merii şi perii n-au făcut-o şi acum gem sub povara lor. Probabil că religia lor le interzice avortul!

 

 

                                                           

Ana se străduieşte să-şi ţină în viaţa florile care au rezistat vipiei.

 

 

 

Ne-a vizitat, din nou, o bufniţă mare. A refuzat s-o fotografiez: când am îndreptat spre ea obiectivul aparatului, şi-a luat zborul. Şi eu care eram convins că nu prea vede!

Ieri a fost o zi a ghinioanelor: în timp ce  Ana îşi uda florile, ni s-a ars motorul la pompă, iar în timp ce eu încercam să fac suc de mere, ni s-a ars motorul la storcător. Am ars şi eu o înjurătură.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (14)

BUFNIŢELE

Merg la Runcu doar în week-end-uri. În restul săptămânii, pe moşia noastră e linişte şi pace, ea devenind o oază de linişte şi refugiu pentru păsările din pădurea care ne înconjoară. Când ne arătăm, le speriem şi pleacă.

- Ce-i cu intruşii ăştia?!, le-am auzit, nu o singură dată.

De câteva ori, am găsit acolo, în salcia pletoasă sau în nucul de lângă lac, patru sau cinci bufniţe. Două din ele erau, cu siguranţă, părinţii, că erau mai mari, celelalte erau puii, mărişori şi învăţaţi să zboare. Cuiburile lor erau, probabil, în pădure, vânaseră în sat, pe timpul nopţii şi se hotărâseră să rămână, peste zi, în această curte „pustie”. Curios: n-au zburat la apariţia noastră!

- Nu ne văd. Au vederea foarte slabă, mi-a spus Ana

De auzit însă ne auzeau şi încă foarte bine, pentru că, de câte ori vorbeam în apropiere sau făceam cel mai mic zgomot, întorceau capul în direcţia noastră şi ciuleau urechile – două moţuri, situate deasupra capului, care seamănă a urechi - şi ne ţinteau cu doi ochi mari şi rotunzi, care le ocupau jumătate din faţă.

- Aduc numai necazuri. Goniţi-le!, mi-a spus, peste gard, ţaţa Ioana, pe când mai trăia.

N-am ascultat-o. Auzisem şi eu că dacă îţi cântă bufniţa pe casă, îţi moare cineva! „Superstiţii”, mi-am zis. Ştiam însă, de la Ana, că noaptea vânează şoareci, şobolani şi cârtiţe. Ori animale de astea aveam destule şi ne cam deranjau.

Ajuns acasă m-am documentat cu privire la aceste păsări. Iată ce spun despre ele chinezii:

 Bufnita este un simbol al înţelepciunii, cunoaşterii si ajută la dispersarea ignorantei. Ea are darul de a crea o energie a averii, atrăgând după sine un sentiment de siguranţă si confort interior.

Am mai aflat că, conform legendelor antichităţii, ouăle de bufniţă,  asigură o viaţă lungă şi o tinereţe durabilă.

Or fi şi astea tot superstiţii, dar în ele cred, pentru că aşa sunt eu: aleg totdeauna partea plină a paharului. Prin urmare, mi-am zis, dacă nu le alung,  am toate şansele să devin mai înţelept şi mai bogat, iar dacă îşi fac cumva şi cuib pe moşia mea şi am să le fur unul sau două ouă ca să le mănânc (nu ştiu dacă sub formă de ochiuri sau omletă?), o să rămân mereu tânăr şi o să trăiesc cât Matusalem. Au fost motive în plus, ca atunci când au apărut pentru a doua oară, să le spun:

- Sunteţi, oricând, bine venite!

În una din dăţi, m-am aşezat pe un scaun sub nuc, m-am străduit să nu fac zgomot şi le-am studiat îndelung. Majoritatea timpului au moţăit pe câte o creangă, cu ochii închişi. Dacă făceam cel mai mic zgomot, îi deschideau, se săltau pe picioare şi începeau să-şi mişte capul , într-o parte şi alta, în sus şi în jos, aşa cum am văzut, în filme, că fac mangustele de santinelă. La un moment dat, una din ele, tatăl sau mama,  a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi-a desfăcut aripile şi s-a întins aşa cum facem şi noi, dimineaţa, când ne-am săturat de somn. N-am auzit dacă i-or fi trosnit şi oasele, aşa cum mi se întâmplă mie! Apoi, după ce vreo cinci minute şi-a tot rotit capul,  în stânga şi dreapta, şi-a luat zborul şi a aterizat pe marginea lacului. Se vedea că vrea să bea apă, dar nu îndrăznea s-o facă. Au trecut vreo zece minute de prospecţiuni continui, până când a îndrăznit să-şi bage ciocul în apă şi încă pe atâta, până şi-a făcut, în etape, plinul, după care şi-a luat locul lângă ceilalţi membrii ai familiei. Sunt ale naibii de vigilente! Am plecat de acolo şi le-am lăsat să-şi continue somnul, gândindu-mă că, în noaptea ce va urma,  vor avea de lucru.

Un personaj din filmul serial Twin Peaks a pus în circulaţie replica devenită aforism: „Bufniţele nu sunt ce par a fi”. L-am întâlnit ţinând locul a numeroase titluri de articole în care se încearcă să se demonstreze că, în multe situaţii, adevărul este altul, nu cel care "pare a fi". Eu, care nu-mi mai amintesc în ce context a făcut această observaţie personajul din film, m-am străduit să înţeleg, ce par să fie bufniţele şi nu sunt în realitate? Cred că prin înfăţişarea şi atitudinea lor gânditoare, atunci când nu le deranjează nimeni, par a fi nişte călugăriţe sobre sau nişte babe cucernice. Ei bine, mai sunt şi altceva. Dacă căutaţi pe Internet o să aflaţi titluri de genul: „Bufniţa care râde cu ciocul până la urechi”; „Bufniţa vorbitoare”; „Bufniţa iubăreaţă”; „Bufniţa fericită” etc.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (13)

NUCUL

Ana a venit acasă, acum vreo cinci ani, cu două nuci.

- Uite ce nuci mari!, s-a lăudat ea.

Am luat una în mână şi am examinat-o. Da, era neobişnuit de mare! „O fi având ceva în interior?, m-am întrebat şi, fără să stau pe gânduri am spart-o, pe masă, cu pumnul. Nici n-a trebuit să dau prea tare: avea o coajă foarte subţire  şi, surpriză, un miez mare cu multe circumvoluţiuni! Ana voia să facă acelaşi lucru cu nuca ei.

- N-o sparge!, am sărit eu, ca ars.

- De ce?

- Vreau s-o prăsim.

- Cum?

- O pun în pământ, într-un ghiveci, iar după ce răsare nucul, îl transplantez la Runcu.

Aşa am făcut, după care am aşteptat şi tot aşteptat, nu mai ştiu exact cât şi minunea s-a înfăptuit: din ghiveci şi-a scos capul un lujer mititel, plăpând. Nu semăna a nuc! „O fi vreo buruiană!”, mi-am zis. Am avut inspiraţia să-l miros. Din nou, surpriză: plăpânda arătare mirosea a nuc.

- A răsărit nucul!, am transmis, imediat, vestea.

Începând de atunci, l-am vegheat şi oblojit până s-a făcut primăvară şi el se înălţase de o palmă. L-am dus, cu ghiveci cu tot, la Runcu, acolo l-am scos împreună cu pământul şi l-am plantat în fundul grădini, în faţa barăcii devenită hangar pentru sculele şi maşinile mele agricole.

A început o nouă perioadă de observaţie, de oblojeală de bucurii şi decepţii referitoare la puiul de nuc. De câteva ori i-au căzut frunzele şi ne era teamă că l-am pierdut. Tot de atâtea ori însă, i-au ieşit altele şi apoi, parcă dintr-o dată, nucul a ţâşnit pe verticală şi , până toamna era înalt de o jumătate de stat de om. „ O fi rezistând iernii?”, m-am întrebat. A rezistat, iar în următorul an a început să crească ca Făt Frumos din poveste. La sfârşitul anului era mai înalt decât mine! După încă un an, era mai ănalt decât baraca. La sfârşitul celui de al treilea an, era cât casa. De rodit însă, nici vorbă!

- La anul o să rodească, am declarat eu, cu toată convingerea.

A venit şi următorul an şi, pentru a treia oară, surpriză: nucul făcuse…… trei nuci. Pe două le-au golit de miez coţofenele, una, printr-o minune , a rămas întreagă! Era la fel de mare ca şi mama nucului nostru şi cu un miez la fel de mare şi de deştept.

- La anul o să fie plin, m-am consolat eu.

Aiurea! În anul care a urmat a făcut doar vre-o zece nuci, care, mai mult de jumătate au fost dijmuite de păsările acelea colorate în  alb-negru cu cozi lungi. A făcut, în schimb, un car de frunze pe care le-am evacuat de sub el, cu roaba, în toamna trecută.

nul acesta nu se vede în el nici o nucă.

- Taie-l!, s-a enervat Ana.

Ar merita, dar nu mă îndur.

- Ce-ai de gând l-am întrebat?

- Cândva, o să te răsplătesc pentru răbdarea ta, mi-a răspuns el.

Când va fi acel „cândva”, numai Dumnezeu ştie!

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (12)

FLORICĂ

Florică era numele unui câine care s-a pripăşit la Runcu venind nu se ştie de unde sau adus aici nu se ştie de cine, la aproximativ un an de la moartea lui Burcuş.  Nu-i cunoşteam numele de botez! I-am zis Florică noi, ca să aibă şi el un nume. L-a acceptat şi foarte repede a început să răspundă la el.

Fac o paranteză ca să-mi exprim nedumerirea cu privire la apariţia unor câini maturi în satul nostru. Dacă cazul căţeilor este simplu, cineva vrea să se debaraseze de ei şi-i duce undeva departe de domiciliul lui, şi-i abandonează fie pe câmp, dacă n-are pic de inimă, fie într-o altă localitate în speranţa că cineva îi va adoptata, acesta din urmă fiind  şi cazul lui Burcuş, cu menţiunea că el ne-a fost oarecum impus, fiind abandonat  direct în curtea noastră, cazul câinilor maturi abandonaţi, mi se pare complicat. Despre câini se ştie ca sunt foarte ataşaţi de persoane şi de un anumit teritoriu. Se cunosc cazurile unor câini care n-au supravieţuit mult morţii stăpânului lor, au refuzat mâncarea şi au murit culcaţi pe mormântul acestuia, sau a altora care s-au întors de la zeci de kilometri distanţă la casa lor pe un drum ne mai parcurs anterior, complet necunoscut. Un exemplu la îndemâna tuturor este cel al  câinilor vagabonzi care se păstrează  într-un anumit teritoriu şi pe care îl păzesc straşnic de pătrunderea unor câini din afara lui. Este deci, cu atât mai de mirare: cum a acceptat un câine ca Florică, educat, aşa cum veţi vedea, să se despartă de stăpânul  şi de  teritoriul lui! O mulţime  de scenarii îmi trec prin cap. Cel mai plauzibil mi se pare cel conform căruia  stăpânul lui s-a mutat la oraş şi n-a putut să-l ia cu el pe Florică şi atunci acesta a hoinărit până când a ajuns la Runcu şi s-a aciuit aici  cucerit de aerul patriarhal a cătunului (!). Chiar dacă a fost aşa, mă întreb cu de-a fost în stare omul acela să se despartă, definitiv, de un câine ca Florică? Cum de n-a găsit el posibilitatea să-l lase în grija cuiva, ca să-l mai poată vedea din când în când?

Florică era un câine  mare şi frumos, bălţat în alb şi negru. A fost imediat acceptat de ceilalţi câini  „vagabonzi” din centrul satului, care, în curând, l-au recunoscut de nene (de şef). Era un câine manierat, care îşi cunoştea lungul nasului. N-a agresat niciodată pe nimeni, n-a cerşit niciodată. S-a împrietenit cu toată lumea. Toţi îl mângâiam, toţi îi dădeam de mâncare. Cu excepţia lui nea Gheorghe, nu lătra pe nimeni. Pe nea Gheorghe îl lătrau şi ceilalţi câini! De ce  le era atât de antipatic, n-am reuşit să-mi dau seama?! De altfel, când trecea pe lângă noi, şi nu numai pe lângă noi, se făcea că nu ne vede şi nu ne saluta, încât, uneori, îmi venea şi mie să-l latru. Florică se apropia de oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, dând din coadă ceea ce era  echivalent cu a veni la ei cu o năframă albă în vârf de băţ,  semn că avea cele mai bune intenţii şi că era adept al păcii.  Legat de acest comportament al lui, unii s-au grăbit să-l considere  oportunist. Vă asigur că nu era. Era sincer, avea prietenia în sânge.

De câte ori veneam cu maşina la Runcu, îmi ieşea înainte, împreună cu ceilalţi câini. Am mai spus: îmi cunoşteau maşina după număr! El însă, era singurul care, după ce opream, se posta în faţa portierei din dreptul meu şi, după ce-o deschideam, îmi sărea pe genunchi aşteptând să-l mângâi. Dacă n-o făceam nu se mişca  de acolo şi nu mă lăsa să ies afară din maşină. Îi luam botul între mâini, îi îndreptam capul înspre mine, mă uitam în ochii lui şi începeam să-i vorbesc:

-          Good morning, Florică! How are you!

-          Very well, îmi răspundea el , din privire.

Abia după asta puteam coborî din maşină. Ne însoţea până la intrarea în curte, dar, fiindcă i-am spus, la începutul cunoştinţei noastre, că nu are voie să intre, nu l-am putut convinge, ulterior, s-o facă. Pe semne, l-am jignit atunci şi nu voia să mă ierte. În rest, nu-mi purta nici un fel de ranchiună. De câte ori mergeam undeva, se lua după noi. Dacă intram într-o curte, ne aştepta la poartă indiferent cât stăteam înăuntru, iar la întoarcere ne însoţea până acasă. Îi plăcea, mai ales, să ne însoţească la plimbările noastre prin pădure.

S-au ataşat de Florică şi toţi musafirii mei, dar nici unul ca şi Kety, prietena noastră din Ierusalim. De câte ori vorbeam cu ea, nu uita să ne întrebe ce face Florică şi să ne roage să-i trimitem salutări din partea ei. O făceam, bineînţeles, iar Florică era extrem de măgulit.

Convieţuirea noastră cu Florică a durat aproape doi ani. Într-o zi, venind la Runcu, Florică nu ne-a mai ieşit în cale. Ne-am uitat după el, dar nu l-am văzut. L-am aşteptat să vină, dar n-a venit. Impacientaţi, ne-am întrebat vecinii dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva? Am aflat că a fost accidentat mortal de o maşină şi că a fost îngropat lângă drum, în dreptul locului unde a fost ucis. N-o să mă credeţi poate, dar am  lăcrimat la aflarea veştii.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (11)

BURCUŞ

Era la puţin timp după ce cumpărasem ternul de la Runcu. Apucasem doar să-l împrejmuim, să săpăm un puţ şi să ne ducem acolo o baracă metalică în care ne ţineam sculele.

Într-o sâmbătă, abia veniţi la Runcu, am auzit un schelălăit sub baracă. Am căutat să văd despre ce este vorba şi am descoperit acolo un căţel! L-am scos afară. Era o mogâldeaţă flocoasă, gri, cu nişte  urechi mari şi clăpăuge.

-   Ce-ai de gând să faci cu el?, m-a întrebat soţia.

-   Să-l păstrez, i-am răspuns eu, fără să mă gândesc prea mult.

Voiam de mult să am un câine. Regret foarte mult că n-am avut unul când erau copiii noştri mici, ca să se joace cu el.

- Nu vezi cât e de urât? Aruncă-l peste gard, să şi-l ia al cui e.

- N-o să-l ia nimeni. Cineva ni l-a aruncat peste gard ca să scape de el.

Şi l-am păstrat. L-am botezat Burcuş, pentru că aşa îl chema pe câinele bunicului meu cu care m-am jucat când eram copil. Câteva luni de zile au avut grijă de el, în perioada în care noi nu eram acolo, muncitorii care ne construiau casa, apoi, a stat cu chirie la nea Nelu, la ţaţa Ioana, la nea Nae Cioarec sau la nea Ion, vecinii noştri. Crescuse între timp. Dacă la început era doar cât un pisic, se făcuse cât doi pisioi. N-avea să crească mai mult şi nici să se facă mai frumos decât la început. Era un câine de talie mică. 

- E un câine ţigănesc, mi-a spus ţaţa Ioana. De unde îl aveţi?

- Dumnezeu mi l-a trimis, i-am răspuns eu.

De atunci câinelui i s-a mai zis: „Burcuş, trimisul lui Dumnezeu”. I-am făcut o cuşcă, iar când s-a făcut mai mare a trebuit legat, pentru că dispărea de la domiciliul gazdelor, venea la casa noastră unde nu era nimeni şi ne aştepta. Mi-a fost milă de el să-l văd legat, dar n-am avut încotro. Era condiţia pe care toate gazdele au pus-o ca să aibă grijă de el. Suferea şi el, sufeream şi eu.

- Îmi cer iertare, îi spuneam când îl vedeam că suferă.

Se uita la mine cu privirea încărcată de reproşuri şi nu-mi zicea nimic.

Aştepta cu nerăbdare să venim şi să-l eliberăm. Gazdele  lui ne-au spus că ne simţea de cum ne apropiam de sat. Începea să schelălăie  şi să se agite cu câtva timp înainte de-a ne face apariţia. Când ne vedea, ţopăia sau făcea tumbe de bucurie. După ce-l dezlegam alerga ca un iepure până la casa noastră.

Cu toate astea, nu era un câine foarte prietenos. Îţi acorda foarte rar câte un favor: venea foarte rar să se frece de tine sau, şi mai rar, te lingea pe faţă când îl luai în braţe. Dar şi când ne răsfăţa în felul acesta, eram de multe ori mai fericiţi decât dacă ar fi făcu-o tot timpul.

Din când în când, Burcuş se mai şi scărpina.

- Are purici!, se alarma Ana.

Imediat, începeau preparativele pentru baie. Într-un lighean mare, cu apă călduţă,  eu îl ţineam, Ana îl spăla. Bietul căţel nu se opunea. Ne făcea impresia că-i place. Nu l-am stors niciodată după baie! Îl expuneam la soare şi ţineam de el până era complet uscat. De vreo două ori l-am scăpat. S-a tăvălit în ţărână şi a trebuit să repetăm baia. Odată, s-a întâmplat ca, imediat după o baie, să se scarpine din nou.

- Ce Dumnezeu are? Abia l-am spălat!, exclama, nedumerită, Ana.

- Cântă la chitară, a încercat s-o liniştească Haralabie, care de dincolo de gard vedea şi auzea tot ce se întâmplă în curte la noi, cum, de altfel, vedeam şi auzeam şi noi ce se întâmplă în curte la el.

L-am examinat atent. Am descoperit nişte băşicuţe pe pielea lui.

- Sunt de urticarie!, a constatat Ana.

Aşa a fost. Burcuş făcea alergie la ceva! La ce? Am descoperit anevoie, că făcea alergie la unele mâncăruri. De atunci în colo, de câte ori se scărpina îl controlam atenţi să vedem dacă sunt de vină puricii sau băşicuţele.

Când Burcuş avea nouă ani, Haralabie ne-a convins să-l lăsăm pe în curte. S-a angajat ca, în lipsa noastră, să-l supravegheze şi să-i dea de mâncare. A funcţionat acest aranjament câteva săptămâni, până când, în stradă, a avut loc o „nuntă” canină, la care Burcuş a dorit cu tot dinadinsul să participe. A vrut să iasă pe sub gard. O sârmă i-a străpuns buza şi, practic, l-a legat de gard. A stat acolo, nu se ştie exact cât, până când Haralambie i-a auzit schelălăielile  şi l-a eliberat tăind cu un patent sârma de care se agăţase. Un capăt din sârmă i-a rămas atârnat de buză, iar aceasta sângera.

Fac o paranteză ca să înţelegeţi de ce, bietul câine a încercat să străpungă un gard de sârmă. A făcut-o pentru a se bucura şi el de graţiile unei căţele în călduri. Burcuş era virgin. În toate încercările lui de a se apropia de o căţea, a fost dat la o parte de câinii mai mari decât el. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Leuţu, câinele în trei picioare al Bunicului. Cei doi câini se consolau călărindu-se reciproc şi simulând împerecherea. Cine i-ar fi văzut prima oară, fără să ştie despre ce-i vorba, şi-ar fi închipuit că cei doi câini suferă de deviaţii sexuale.!

La o zi distanţa, am reuşit să-i  înlătur sârma care-i atârna de buză. L-am dus la veterinar, a fost operat de două ori, dar a făcut septicemie şi a murit. Am suferit la fel de mult ca şi cum ar fi dispărut un membru al familiei.

Dacă nu-l ascultam pe Haralabie, Burcuş ar mai fi trăit vreun an sau doi. Mi-am amintit de următoarea anecdotă:

Un şoarece, umblând de colo printr-un grajd, a ajuns în dreptul cozii unei vaci, când aceasta tocmai se pregătea să se balege. Urmarea: l-a acoperit cu balega ei. La puţin timp după asta, în grajd a intrat o pisică. Văzând că sub balegă mişcă ceva, s-a apropiat. A zărit codiţa şoricelului, rămasă afară, l-a apucat de ea, l-a scos din balegă şi l-a mâncat. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îţi vrea răul, precum nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele!

Eu nu i-am vrut răul lui Burcuş ţinându-l legat, iar, cu siguranţă,  Haralambie i-a vrut binele. Dar, ştiţi cum se zice: Mai binele este, uneori, duşmanul binelui!

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (10)

TOTEMUL

După totemul dedicat coţofenei, au urmat şi alte sculpturi, la început mici, apoi mari. Sculptura a fost una din pasiunile care m-au acaparat, ca să nu zic devorat, într-o anumită perioadă. Ştiţi cum e când ai o astfel de pasiune? N-ai face nimic altceva în afara ei. Te gândeşti tot timpul la obiectul acestei pasiuni, profiţi de ori ce ocazie prielnică pentru a te refugia în ea.

Eram deja pensionar şi căutam îndeletniciri care să-mi ocupe timpul. Mi-a plăcut întotdeauna sculptura. Am locuit timp de 20 de ani lângă sculpturile celebre ale lui Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu şi lângă monumentul dedicat Ecaterinei Teodoroiu al Miliţei Pătraşcu. Am avut prilejul să admir operele sculptorilor români de la Muzeul Naţional de Arta şi alte sculpturi, împrăştiate prin Bucureşti. Am vizitat câteva tabere de sculptură, printre care cea de la Hobiţa şi cea de la Măgura. Am avut chiar prilejul să admir pe Venus din Milo la Luvru sau Pieta şi Moise ale lui Michel Angelo, în bisericile din Roma. Doream de mult să sculptez şi eu şi iată că mi s-a ivit prilejul.

Acasă, aveam un album cu sculpturile în lemn ale lui Vida Gheza. Îmi place foarte mult sculptura lui. Lemnul fiind şi materialul cel mai la îndemână era normal să încep prin a sculpta în el. Am citit ceva despre ea, după care mi-am cumpărat un ferestrău coadă de vulpe, vreo patru dălţi, un ciocan de lemn, un raşpel şi şmirghel, mi-am făcut rost de un trunchi subţire de ulm rezultat din operaţiile de curăţire a arboretului din Parcul Naţional, aflat lângă mine, şi, aşa cum am mai spus, am sculptat totemul dedicat coţofenei. Din acelaşi lemn am mai sculptat un nud, inspirat dintr-o poză a fotomodelului de culoare Naomi Campbell, un Buddha, şi un Christ răstignit.  Începusem să-mi dau aere de sculptor! Am făcut apoi rost, la Runcu, de lemn de nuc şi am sculptat patru cariatide, menite să-mi susţină policioara cu cărţi de deasupra biroului meu. De-acuma eram sculptor! Îmi lipsea doar atestarea oficială. N-am pus mare preţ pe asta.

Toate sculpturile de mai sus le-am făcut în camera mea, în bucătărie sau pe balcon. Măsurile de protecţie pe care le-am luat ca să nu fac prea mare mizerie, nu s-au dovedit suficiente şi aşchiile şi talaşul de lemn s-au răspândit în toată casa, spre disperarea Anei. Nu mai vorbesc că ciocăniturile mele în lemn i-or fi deranjat pe vecinii mei! Era iarnă şi nu puteam sculpta altundeva.

A venit primăvara. Eram hotărât ca, odată ajuns la Runcu, să atac sculptura mare. Voiam să sculptez tot un totem, pe care să-l instalez în curtea de acolo. Am decis să fac o copie al unuia  descoperit într-un  album canadian. Reprezenta un urs care ţinea în braţe un om, iar pe creştetul ursului stătea un vultur uriaş cu aripile deschise.

- N-o să reuşeşti să-l faci, a fost de părere Ana.

- Încercarea moarte n-are!, i-am spus eu, făcând pe înţeleptul şi hotărât să încerc.

De la nea Marin pădurarul, care locuia într-un canton aflat în mijlocul pădurii (între timp şi-a făcut o casă mare şi s-a mutat în ea), am cumpărat un trunchi gros de tei, lung de vreo trei metri. Aflasem că teiul, fiind o esenţă moale, se ciopleşte foarte uşor. De la Mihai, fiul meu cel mare, am primit cadou o trusă de vreo douăzeci de dălţi. M-am apucat de lucru. Ciopleam şi, din când în când, discutam cu lemnul. Am rămas surprins când l-am auzit vorbind prima oară!

- Ce vrei să faci cu mine?, m-a întrebat el când începusem să-l decojesc.

- Ceva ce n-a văzut până acuma acest sat şi ceva care o să-ţi placă şi ţie.

- Mie mi-ar fi plăcut mai mult să fi rămas acolo în pădure, să înfloresc în fiecare an şi să hrănesc cu nectarul florilor mele albinele.

- Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost un anonim. Nimenea nu te-ar fi remarcat între sumedenia de alţi tei, la fel cu tine. Eu o să te fac celebru.

- Mai bine viu şi anonim, decât mort şi celebru!

M-a uimit înţelepciunea lui! Pe lângă faptul că nu mă aşteptam să vorbească, se dovedea a fi şi filozof.

- Te doare când te cioplesc?, l-am întrebat eu.

- Nu mă doare. Nu simt nimic, că doar sunt mort.

- Atunci cum se face că vorbeşti?

- Sufletul meu vorbeşte.

- Tu ai suflet?! Eu ştiam că numai noi, oamenii, avem.

- Te înşeli. Toate animalele toţi copacii şi toate plantele au, iar sufletul lor, ca şi al vostru, dăinuieşte şi după moartea lor.

Mai întâlnisem teoria asta la Bogdan Petriceicu Haşdeu, iar el o ştia, probabil, de la Democrit. M-am îndoit de ea. Trunchiul acela de tei mi-a confirmat-o, însă! Din acel moment, am început să privesc cu alţi ochi tot ce era în prejma mea, fie animal, fie plantă sau obiect şi, nu o singură dată, am încercat să intru în dialog cu ele. Uneori am reuşit alte ori nu. Nici cu trunchiul de tei nu mi-a reuşit asta, totdeauna.

- De ce nu-mi răspunzi totdeauna la întrebări?, l-am întrebat eu când, după foarte multe încercări, am reuşit să-l fac să-mi vorbească din nou.

- Pentru că nu sunt totdeauna aici, mi-a răspuns el.

- Dar unde eşti?

- În pădure.

- Ce faci acolo?

         – Acolo e Raiul nostru.

Cu răspunsul ăsta, chiar că m-a dat gata!

- Cum? Aveţi şi voi Rai?!

- Sigur că avem.

- Aveţi şi iad?

- Iad nu avem. Noi copacii, atâta cât trăim,  nu facem decât fapte bune: vă purificăm aerul, vă dăm umbră, vă dăm parfum, iar cu frunzele noastre căzute vă îngrăşăm pământul.

„Este adevărat!”, mi-am zis. „Sunt mai buni decât noi!. Oamenii, nu numai că omoară copacii, dar se omoară uneori şi între ei şi câte alte rele mai fac!”

N-am reuşit să-l mai abordez înainte de a-mi termina opera. După

ce mi-am instalat totemul şi mă aflam în preajma lui, nu mai ce-l aud:

- Te felicit! Îmi place ce-ai făcut. Dar, de ce ai sculptat crucea aceea pe pieptul vulturului? Nu era în modelul pe care îl ţineai lângă tine, în timp ce lucrai.

- Ca să nu creadă oamenii din sat că eşti un monument păgân şi că te-am făcut şi pus aici ca să mă închin ţie.

- Nici aripile nu sunt ca la model.

- Este adevărat. N-am avut din ce să le fac desfăcute. Ţi le-am lăsat pe spate.

- Şi acum ce aştepţi de mine?

- Să-mi păzeşti casa şi întreaga proprietate de aici.

- O să încerc, mi-a promis el.

De atunci nu l-am mai auzit. Cert este, că de bunurile mele de la Runcu nu s-a atins nimeni în cei 15 ani de când suntem acolo, cu toate că majoritatea timpului sunt singure şi nepăzite. Desigur, au contribuit la asta totemul, coţofenele sub protecţia cărora m-am pus,  câinii din stradă şi vecinătatea cu casa locuită a lui Haralambie.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (9)

DOMN’ NELU

Pe nea Nelu, cum îi zic eu, un personaj interesant, aşa cum veţi vedea, l-am găsit la Runcu. Locuia împreună cu soţia într-o casă veche pe care un cutremur uşor, un vânt nu prea puternic sau un strănut sănătos, putea s-o dărâme in orice moment. Lângă ea, avea o casă in construcţie care avansa foarte încet. A fost nevoie de câţiva ani ca sa se poată muta în ea şi nu ştiu de câţi va mai avea nevoie ca s-o termine? Casa veche a demolat-o.

Nea Nelu, se înscrie perfect în tipologia bărbaţilor din sat: mărunt şi slab. Îl deosebeşte de ei agerimea fizică şi mustaţa. A fost, înainte de pensionare, instalator sanitar. Nu ştiu cum şi cine l-a adus aici. Soţia lui era cam bolnăvicioasă, a fost internată de mai multe ori în spital şi a murit cu doi sau trei ani în urmă. Are trei băieţi şi o fată. Când l-am cunoscut eu, băiatul cel mare era în Belgia, unde lucra ca şofer, următorul băiat era în Petroşani, unde avea o afacere, băiatul cel mic şi fata lucrau la Doraly, un parc comercial, în Afumaţi. Copiii veneau din când în când la Runcu, ocazii în care fiecare punea  una sau mai multe cărămizi la casa cea nouă, dar nici unul nu era în stare de o contribuţie decisivă, care să-i grăbească darea în folosinţă.

Nea Nelu nu excelează ca agricultor sau zootehnist. Grădina ba şi-o lucrează, ba nu şi-o lucrează, mai ales după ce i-a murit soţia. A avut vaci, a avut cal, a avut iepuri. Acum are o mulţime de câini şi pisici.

Pe un stâlp, în curte, are o giruetă, iar pe altul o barză metalică. La poartă, în loc de sonerie, are un fier de plug şi un ciocănel.

M-a ajutat  să-mi sudez estacada rezervorului de lângă fântână, bolta pentru viţa de vie de la intrarea în curte şi m-a mai ajutat la vreo două reparaţii la acoperişul casei (e scund şi subţire, aşa că nu riscam să se spargă cu el plăcile de azbociment ale acoperişului). Am aflat, în aceste ocazii, că-l pasionează maşinile de epocă, că are  şi el una cu care participă la parade - un  Ford sau Opel, fabricat înainte de 1940, dacă nu mă înşel? Mi-a arătat şi câteva fotografii. Nu mi-a venit să cred când    l-am văzut pe nea Nelu în frac, cu papion şi joben, iar pe fiica sa, Carmen, în rochie lungă şi  pălărie de epocă!

- Este ocazia în care Carmen şi-a cunoscut soţul, participant şi el la paradă, mi-a spus el.

„Uite ,domnule, l-a ce mai sunt bune aceste parade!” mi-am zis eu.

Şi-a umplut curtea de maşini vechi, abandonate - nu neapărat de epocă -, în speranţa că le va putea repara şi face ceva cu ele. L-am văzut circulând, pe ruta Runcu-Dascălu, cu tot felul de vehicule: biciclete, motorete, motocicletă cu ataş, ATV, plus mai multe autoturisme vechi. Nu erau înscrise în circulaţie, motiv pentru care nu mergea cu ele mai departe  de Dascălu. Acuma are un Matiz, care arată destul de bine!

Locuieşte majoritatea timpului singur. Vara, stau la el, o lună sau două, o soră cu soţul ei, evreu, veniţi din  Israel. I-am cunoscut şi eu. Din când în când îi ducem şi lui ziare şi reviste vechi pentru foc şi împachetat. Spre surprinderea noastră,  el le şi citeşte! De multe ori, din curtea casei  lui, situată la câteva sute de metri de casa noastră, auzim ştiri sau muzică de la radio. Nea Nelu nu se lasă rupt de lume!

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (8)

DOMN' MIHAI

Mihai este numele lui de botez. Atât Domn’ Mihai cât şi soţia lui sunt ardeleni, ca şi mine. Un motiv suficient ca să-mi devină simpatici. Are casa pe Magheru, vis a vis de mine. Şi-a ridicat-o singur, ceea ce   n-am reuşit nici eu şi nici Haralabie, deşi amândoi aveam, la început, ambiţia asta. La sosirea noastră la Runcu, el, ajutat din când în când de băiatul şi de ginerele său, făcea bolţari pentru casă. Ulterior a zidit-o şi acoperit-o, tencuit-o, zugrăvit-o şi a amenajat-o în interior. Puţine au fost operaţiunile pentru care a apelat la specialişti. Ulterior şi-a înconjurat proprietatea cu un gard des şi înalt de scânduri, astfel conceput ca să nu se vadă nimic din ce se petrece dincolo de el.

Nu locuieşte permanent la ţară. Are o afacere care-l reţine, majoritatea timpului, la Bucureşti. Uneori, în weekend-uri, vine aici cu toată familia: soţie, copii şi nepoţi. Are patru nepoţi, toţi până în şapte ani: Îi cheamă Ioana, Dragoş, Tudor şi Raluca. Sunt foarte simpatici! De câteva ori m-au vizitat şi pe mine.

- Ce este acesta, nenea Vanca?, m-a întrebat Dragoş, văzându-mi lacul.

- Un lac.

- Şi ce faci cu el?

- Cresc în el broaşte.

- Ne le arăţi şi nouă?

- Nu pot. Le este frică de voi şi s-au pitit pe fundul lacului.

- Dar noi nu le facem nimic, mi-a spus el.

- Este adevărat, dar ele n-au de unde să ştie asta, le-am răspuns eu.

A trebuit să le spun şi de ce cresc în curte guşteri, de care ei se speriau foarte tare.

- Pentru că îmi plac, le-am răspuns eu.

- Şi nu muşcă?

- Nu muşcă. Le e frică de noi.

- Şi ce mai ce mai creşteţi aici?!, m-au întrebat ei, cuprinşi de admiraţie.

- Greieri, fluturi, furnici, buburuze şi multe altele.

- Nu-i adevărat! Din astea avem şi noi. Tataie ne-a zis că sunt de la Dumnezeu.

- Tot de la El le am şi eu.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (7)

NEA NAE CIOAREC

E cumnat cu nea Nae Ciobanul şi cu nea Gheorghe. L-am întrebat de ce-i zice şi Cioarec?

- Aşa îi ziceau oamenii şi lui tata, mi-a răspuns el.

- Poate pentru că purta cioareci?

- Atunci, toată lumea purta aşa ceva.

În mod sigur, porecla aceasta era legată de o poveste cu nişte cioareci, pe care nea Nae fie că n-o ştia, fie că nu vroia să ne-o spună.

A fost fugărit şi el din Runcu de către Ceauşescu, a rămas atunci fără casă, şi s-a reîntors aici, după Revoluţie.

-  Casa cea veche, era o casă ca lumea, mi-a spus el. Asta de acum nu-i nici umbra ei, dar aşa cum îi, mă apără de vânt şi de ploaie. De casă mai mare nu aveam nevoie, acum la bătrâneţe. Pentru mine or trecut vremurile alea când ne făceam case frumoase şi ca să ne placă nouă, dar şi ca să ne fălim cu ele.

După ce-a plecat din sat, a fost muncitor necalificat, în construcţii.

-   Nu câştigam cine ştie ce acolo. Atâta cât să nu trebuiască să cerem de mâncare de la alţii. Mai luam şi de la colectiv câte ceva.

Ca orice runcean care se respectă, avea şi nea Nae Cioarec, cal şi căruţă.  I-am înţeles pe oamenii de aici: căruţa era singurul lor mijloc de locomoţie şi cu ea îşi duceau la câmp bălegarul pentru îngrăşat pământul şi îşi aduceau de acolo recolta. Erau bătrâni şi se deplasau greu pe jos, toţi erau suferinzi cu picioarele, reumatismul ne cruţându-i pe nici unul. În Runcu, nu era nici o prăvălie. Tot ce aveau nevoie îşi cumpărau de la Dascălu sau, foarte rar, de la Bucureşti. Mergeau acolo cu căruţa. În sat nu au nici biserică şi nici cimitir. Morţii şi-i îngropau tot la Dascălu. Cu ce să-i ducă acolo, dacă nu tot cu căruţa? Au fost însă şi ierni grele în care n-au putut răzbi cu căruţa prin zăpada mare şi a trebuit să-şi ţină morţii în casă până s-a încălzit cât de cât vremea şi s-a mai topit zăpada. Până de curând, nici salvarea nu putea intra în sat când ploua sau era zăpadă mare, iar asta se întâmpla la început de secol XXI, la doar 30 de kilometri de capitala ţării!!

La un moment dat, nea Nae şi-a cumpărat, la mâna a doua sau a treia, un tractor. I-a făcut un garaj special. Nu l-am văzut vreodată scoţându-l de acolo! Nu ştiu dacă ştia să-l conducă? Nu după mult timp, l-a vândut.

Avea şi două vaci. După ce i s-a furat vaca ţaţei Ioana, am început să luăm lapte de la el. Ni-l aducea acasă. De fiecare dată, beam împreună câte o sticlă de bere şi stăteam de vorbă. Făcuse armata în Sălaj, judeţul meu natal, şi asta a fost un motiv în plus ca să-l simpatizez.  Ca orice ţăran, povestea cu plăcere întâmplări din armată.  E clar că, pentru bătrâni, cătănia a fost unul din cele mai importante evenimente din viaţa lor!

- Nu-i bine că armata nu mai este obligatorie. Era o şcoală pentru noi ăştia de la ţară sau pentru amărâţii de la oraş. Când o terminai te puteai considera bărbat. Abia după asta aveai voie să te însori, mi-a spus el.

A venit şi rândul lui nea Nae să fie dus la cimitir, acum trei ani. Moartea i s-a tras de la vezica urinară. Ani de-a rândul l-a jenat şi numai când n-a mai putut răbda s-a dus la doctor. Doctorii s-au îngrozit de ce au văzut la ecografie! L-au operat şi i-au scos de acolo două pietre, una   cât un ou de gâscă! Ne-a arătat-o şi nouă şi-o arăta la toată lumea. Făcea impresia că se laudă cu ea! Nu ne-a venit să credem  că a ţinut atâţia ani în el ditamai pietroiul!! Nu i-a fost dat să mai trăiască mult după asta. M-am gândit: „Uite ce ni se putea întâmpla şi nouă dacă beam apa de la Runcu, saturată cu carbonaţi şi azotaţi!”

Nevasta lui nea Nae, ţaţa Anica, este o mână de om. În cei 15 ani de când suntem la Runcu, s-a zbârcit şi s-a micşorat continuu. Nu mai are nici dinţi în gură, iar dacă te uiţi la mâinile ei, ca şi la ale altor ţărani de prin părţile astea, sunt crăpate şi negre. A intrat pământul în ele şi cred că nu mai iese nici cu tot săpunul din lume! După ce a murit nea Nae, a rămas singură, a vândut vacile, şi se străduieşte să le ţină pe celelalte din gospodărie în picioare, ca pe vremea când el mai trăia. Săptămânal o vizitează fetele, iar, din când în când şi ginerii şi nepoţii stabiliţi în satele din jur şi în Bucureşti şi o ajută la treburile mai grele. Nouă, mie şi soţiei, ne este foarte dragă. O vizităm de câte ori putem.

- Dumneavoastră ce mai veniţi pe la mine, ni s-a tânguit ea.

Ne amuză foarte mult că soţiei mele, deşi e mai tânără decât ea, îi spune tanti Anişoara! Mie nu-mi spune nicicum.

Când mergem le ea îi ducem ba zahăr, ba ulei sau, uneori bomboane sau câte o ciocolată. Se bucură şi ne dă şi ea ba câteva ouă, ba, vara, porumb pentru fiert. Nu uită niciodată să ne spună şi „Mi-e dor de Nae!”, după care  începe să lăcrimeze.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (6)

NEA NAE CIOBANUL

- Să trăieşti, nea Nae!

- Să fii sănătos şi la pungă gros!

Aşa îmi răspunde nea Nae la salut , de câte ori ne întâlnim. Urarea lui, însă, n-a dat roade, până acum. Din contră, punga mea e din ce în ce mai subţire.

Nea Nae e un om în vârstă, ca toţi ceilalţi băştinaşi, cu excepţia lui Ilie. Este mic de statură şi se deplasează greu: îl dor picioarele. Îl văd, cel mai adesea, mergând cu vacile la izlaz sau venind cu ele de acolo. Cred că suferă la fiecare pas pe care îl face! L-am văzut şi ducându-se sau venind pe jos de la Dascălu, aflat la trei kilometri de Runcu. De câteva ori s-a întâmplat să-l întâlnesc pe drum şi l-am luat în maşină.

Face parte dintre cei care au plecat din sat, când Ceauşescu a început să-l dărâme şi s-a întors aici după Revoluţie, la pensie. În sat mai are o soră, ţaţa Anica, căsătorită cu nea Nae Cioarec şi un frate, nea Gheorghe, văduv şi vecin cu el. Sunt toţi de statură mică şi seamănă unul cu altul.

I se zice în sat Ciobanul, deoarece, până nu demult, avea oi.

- Nu m-am lăsat de ele nici când eram la Bucureşti. Le păşteam la marginea oraşului. Mi-au plăcut foarte mult! Am renunţat la ele pentru că nu mai eram în stare să alerg, mi-a mărturisit el.

A lucrat, ca muncitor, la „Acumulatorul”, într-un mediu toxic. Este şi motivul pentru care s-a pensionat mai repede şi, poate, cel din cauza căruia îl dor picioarele.

Casa veche i-a fost dărâmată, aşa că a trebuit să-şi construiască una nouă. Nu ştiu cum era cea veche, dar, asta nouă e cam pricăjită, la fel ca celelalte case ale celor reveniţi  Are, însă, un foarte frumos gard din scânduri, pe care l-a vopsit în albastru! Şi-a construit şi un grajd în care îşi ţinea vacile şi calul. E la fel de „arătos” ca şi casa. Acum, mai are doar o vacă, pe care o paşte fie pe izlazul satului, fie pe lângă uliţele (străzile şi bulevardele) din sat, fie pe terenul şcolii, vis a vis de mine. Aici l-am auzit, nu o singură dată, înjurându-şi foarte urât vaca şi făcând-o cum îi venea la gură. Este singurul lucru care nu-mi place la el.

- N-o mai înjura nea Nae!, îi strigam eu de dincolo de gard. Nu-i frumos!

- Parcă de frumos îmi arde mie acum! Nu vedeţi cât mă chinuieşte?  Nu vrea să stea locului, şi mă obligă să alerg după ea, iar eu abia mă mişc.

- Explică-i cu binişorul, poate te înţelege.

Se uita la mine mirat, dădea din cap ca şi cum ar fi zis: „Lăsaţi prostiile!” şi îşi vedea de treabă. A găsit soluţia să nu mai alerge după vacă: a împiedecat-o! Vaca lui merge acum, exact ca o japoneză îmbrăcată în kimono.

Altădată, de acolo, de dincolo de gard, ne examina grădina, şi ne mai făcea observaţii:

- De câte ori trec pe aici, o văd pe doamna numai cu fundul la soare. Nu oboseşte?

Se referea la faptul că o vedea tot timpul aplecată să rupă buruienele din grădină.

-   Aţi cam dat-o în bară cu via asta altoită, îmi spune el văzând cum pierd butuc după butuc.

-   Ai dreptate. Nu-i merge bine aici. O usucă mana. O stropesc degeaba.

-   Aici le merg bine la buruieni. Dacă n-ar fi doamna Vanca, astea n-ar avea nici un duşman, glumea el.

Alteori, discut cu el diverse, chiar şi politică. Mi-a povestit cum   i-a luat foc casa din Bucureşti şi cum i-au venit în ajutor vecinii ca s-o stingă, apoi s-o reclădească. Un gest de solidaritate care m-a impresionat! Când a venit aici, casa de acolo a lăsat-o unui copil. Are mai mulţi nepoţi, acum mari,  care îl vizitau, din când în când, aici la ţară. Când nea Nae mai avea cal, iar nepoţii erau mai mici, îi vedeam adesea  mergând singuri cu  căruţa, încolo, încoace. Le plăcea să umble cu ea, le plăcea să facă pe birjarii, dar, bănuiesc că, de fapt, le plăcea mai mult calul. Şi mie mi-au plăcut foarte mult caii când eram copil!

Nea Nae are porumbei. Nu ştiu dacă îi ţine pentru carne sau pentru că îi place să-i vadă? Îmi place să cred că cel de al doilea este motivul. Îi văd uneori înşiraţi ca mărgelele pe cablul de la reţeaua electrică din dreptul casei sale, gângurind şi făcându-şi curte, iar, alteori, zburând, în stol, deasupra satului. Este o încântare să-i vezi zburând! E clar că o fac din plăcere! Se rotesc continuu, urcă, coboară, virează la stânga, virează la dreapta şi totul într-o viteză ameţitoare! Frumoase păsări!

Mai are şi nişte javre de câini, vreo patru, din ăia mici, de companie, pe care el îi ţine să-i păzească casa. O fac al dracului de bine! Mi-e frică să trec prin dreptul casei lui, neînarmat cu un băţ. Ies în stradă şi se reped la tine! Odată, unul din ei m-a înhăţat de pantaloni. Cred că, de fapt, câinii sunt a i soţiei lui, coana Cristina, mai tânără şi mai sprintenă decât el. Nu mi-l închipui pe nea Nae mângâindu-i sau jucându-se cu ei.

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (5)

O CĂSUŢĂ CA-N POVEŞTI

Aşa i-au zis unii şi alţii casei mele când a fost gata. Ba,  cineva a declarat chiar, că n-a mai văzut una aşa de frumoasă! Exagerau toţi! Că nu e casă ci căsuţă, sunt de acord. O australiancă care ne-a vizitat i-a zis casei  „cottage”, ceea ce în limba română se traduce tot prin căsuţă. Vă asigur însă, că nu e făcută din turtă dulce ca cea a vrăjitoarei din povestea Hansel si Gretel a Fraţilor Grimm, nici „numai şi numai din aur” ca palatele din basmele noastre populare şi că nu are nici o mulţime de turnuri şi turnuleţe, cum au palatele ţigăneşti,  construite în România după Revoluţie. Este cea de pe coperta cărţii.

Am făcut foarte multe schiţe înainte de a-mi definitiva proiectul, ca să ajung, în final, la un desen care să semene cu cele de case pe le fac copiii de la grădiniţă. Nu este, de fapt, o casă, este spiritul unei case, este esenţa unei case! Aşa făcea şi Brâncuşi ca să ajungă la esenţa lucrurilor: simplifica, simplifica, simplifica....

Şi ca să nu vă mai ţin pe jar,  casa nu are decât o cameră, o debara (care a vrut să fie grup sanitar), un pridvor şi o pivniţă la demisol(care ulterior a devenit jumătate bucătărie, jumătate cămară). Are o singură fereastră mare, în spre grădină, sub care am amenajat o terasă, pe care, aşa cum aţi aflat deja, am acoperit-o, nu atât ca să ne protejăm de ploaie, cât ca să ne protejăm de soarele nemilos din lunile de vară. Are un acoperiş în două ape, din plăci de azbociment, pe care le-am vopsit în roşu ca să-l fac mai frumos şi să nu-i dau voie azbestului să scoată nasul afară.

Prin urmare, aşa cum aţi văzut, arhitectul am fost eu. Un inginer constructor i-a făcut calculele de rezistenţă (era nevoie de asta pentru autorizaţia de construcţie), Energo Construcţia a ......construit-o. Ca să obţin autorizaţia de construcţie, a trebuit să fac patru drumuri la primar, după ce depusesem dosarul complet. Mă amâna şi nu ştiam de ce?

- Nu vedeţi că ăsta vrea ceva de la dumneavoastră, mi-a atras

atenţia şoferul de la serviciu care mă aducea aici. (Sper să nu mă trezesc cu un proces de abuz în serviciu după această mărturisire!)

- Ce vrea?

- După cât mă pricep eu la oameni, primarului ăsta îi place să bea. Aduceţi-i o sticlă de whisky

I-am adus şi am obţinut imediat certificatul.

Contractul cu executantul prevedea ca toate materialele să le asigur eu. Am adus, de la Doiceşti, cărămizile din BCA (făcute din cenuşă de cazan) şi plăcile din azbociment; cheresteaua am adus-o de la Suceava, iar tâmplăria şi ce mai trebuia, le-am cumpărat de la depozitele de materiale de construcţii din Bucureşti. Dacă ţinem cont de faptul că am folosit şi o parte din scândurile provenite din ambalaje, aduse din Oltenia, înseamnă că la construcţia casei au contribuit trei din cele şase ţinuturi româneşti. Prin urmare, e aproape reprezentativă pentru ţara noastră!

Construcţia casei a durat doar două luni. A fost unul din motivele pentru care mi-am făcut o casă mică: să o am cât mai repede, ca să beneficiez cât mai mult de ea. Eram foarte grăbit. Aveam 60 de ani şi nu ştiam câţi ani o să-mi mai dăruiască Dumnezeu. Al doilea motiv a fost că nu aveam bani prea mulţi. În aceeaşi perioadă, ca să-mi cumpăr apartamentul din Bucureşti, a trebuit să-mi vând maşina Dacia 1300,  abia cumpărată şi să recurg din nou la Dacia mea 1100, „veche, antică şi de demult”, pe care i-o dădusem fiului meu Vlad. După cum vedeţi, nu toţi cei care au lucrat în RENEL, chiar dacă au fost directori,  erau cine ştie cât de pricopsiţi!

Ulterior, am regretat că mi-am făcut o casă atât de mică. Confortul redus pe care mi-l oferă ea nu mi-a permis şederi de durată  la Runcu. Haralambie, deşi nu avea bani mai mulţi decât mine, cu alte cuvinte era la fel de pârlit, şi-a strâns cureaua şi a făcut una mai mare, care i-a permis, în final, să se mute acolo. Avantajul de-a o avea gata cu un an mai repede decât el, a contat atunci, dar nu mai contează acum.

Am observat, la mulţi alţii, că şi dacă nu au avut toţi banii când au început să-şi facă casa şi chiar dacă nu ştiau atunci de unde vor face rost de ei, cum, necum, au terminat-o până la urmă, aşa cum şi-au dorit-o. Aş fi putut şi eu să-mi fac o casă mai mare!

În primii ani după ce am terminat-o, am dormit de multe ori la Runcu, fie vară fie toamnă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă rămânerile la acolo au fost tot mai rare. Prima care a renunţat a fost Ana. Până la urmă am renunţat şi eu şi, acum, de câte ori mergem la Runcu, ne întoarcem în aceiaşi zi. În casă ne îmbrăcăm şi dezbrăcam (ca să ne echipăm în costumele de lucru)şi ne facem, uneori, în zilele de vară, siesta.

Confortul pe care ni-l oferă casa nu este cine ştie ce, dar ori cum mai mare decât cel pe care ţi-l oferă un prici la o cabană! Camera este de 4x4 şi are covor pe jos, două paturi, masă, scaune, un fotoliu, televizor şi radio. Ce nu avem? Nu avem un grup sanitar şi baie în casă, deşi le prevăzusem în proiect. Cămăruţa în care trebuiau amenajate ,a devenit, până la urmă, o debara în care ne ţinem hainele de lucru. Ana a fost cea care s-a opus din răsputeri să-i redăm destinaţia din proiect.  Ne-am amenajat un duş în curte, cu hidrofor, alimentat din puţ, ca să avem presiune şi un boiler electric, ca să avem apă caldă. În ce priveşte WC-ul am continuat să folosim closetul din spatele casei.

Ana, a mai sesizat două elemente de lipsă de confort: lătratul câinilor, care ne trezea uneori noaptea şi ciripitul vrăbiilor, care o deşteptau dimineaţa. Cât priveşte huruitul avioanelor care ne survolau teritoriul când mergeau sau veneau de la aeroportul Otopeni, aflat la circa 20 kilometri de noi, cu el s-a obişnuit destul de repede şi m-am obişnuit şi eu şi toţi locuitorii satului. Avioanele sunt mai deranjante ziua decât noaptea, din cauza faptului că, deasupra satului nostru, zboară la înălţime mică şi zgomotul făcut de ele se aude destul de tare.  Mi-a făcut, totuşi, mare plăcere, să-mi văd casa din avion, în câteva rânduri când am plecat din ţară sau m-am întors din străinătate pe calea aerului!

Dar, să vă spun ceva şi despre avantajele de-a rămâne peste noapte la Runcu. Serile din zilele frumoase de vară sunt extraordinare! Dacă  ţânţarii nu ne obligă să intrăm prea repede în casă, e o plăcere să vezi cum apune soarele, să asculţi privighetorile, cântecul greierilor şi chiar orăcăitul câte unei broaşte! Florile de regina nopţii se deschid odată cu lăsarea serii şi parfumul lor se face simţit atât în curte cât şi în casă. Fluturii de noapte îşi încep zborul, iar o mulţime de insecte se învârt în jurul becului din vârful stâlpului electric din curtea noastră. Cerul este mai transparent decât cel de la oraş (unde, nu prea avem timp să ne uităm la el), iar constelaţiile se văd ca în palmă.

 

Citeşte mai mult >>

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (4)

 

FERMIER AMATOR

După ce mi-am tras la sorţi parcela care îmi revenea din terenul cumpărat la Runcu, am început să proiectez amenajarea ei şi casa pe care o voi construi acolo.

Mai făcusem astfel de proiecte pentru toate tenurile pe care le ochisem de-a lungul timpului şi pe care dorisem să le cumpăr. Mai ales pentru terenurile de la Cernica, cu care am ajuns în faza de negociere, am făcut proiecte în zeci de variante. Nici unul din ele nu l-am putut realiza. De data aceasta însă, aveam terenul şi toate şansele ca una din variantele de proiect, cea „câştigătoare”,  să o transform în realitate.

Am început cu amplasarea casei. Întrebările la care a trebuit să răspund au fost: s-o pun la strada sau in fundul grădinii?; s-o pun în stânga sau în dreapta terenului? Am ales să o pun la oarecare distanţă de stradă, aproximativ la mijloc. Erau însă, aşa cum v-am dezvăluit deja, două străzi. La care din ele să-mi aliniez casa? A fost o întrebare care mi-a dat multă bătaie de cap. E normal să fie aşa, când trebuie să alegi între Calea Victoriei şi Bulevardul Magheru! Am ales-o pe prima, părându-mi-se a fi mai de „bon ton”. Păi nu? Şi familia regală a locuit pe Calea Victoriei!

Am stabilit pe unde va fi accesul pe proprietate, unde îmi voi parca maşina, unde voi săpa puţul şi unde va fi fosa septică. Apoi, am determinat locurile  unde voi pune via, unde îmi voi amenaja livada, unde va fi grădina de legume, unde vor fi straturile de flori şi arbuştii decorativi.  La sfârşit, am trasat  aleile  de circulaţie pe „moşie”. N-a fost simplu, dar a fost plăcut! Am studiat zeci de variante până ce am căzut pe cea „finală”. Finală, e un fel de-a zice, pentru că au intervenit, inevitabil, modificări  şi completări de detaliu. Şi azi, după 15 ani, mai modific şi adaug câte ceva.

Era încă vară. Ne-am propus ca până la venirea iernii să îngrădim terenul, să arăm şi să plantăm pomii, via, căpşunii şi zmeura.

M-am născut şi am copilărit la ţară. Aveam o oarecare idee de cum se lucrează pământul, dar nu suficientă atunci când de la teorie şi amintiri, trebuie să  treci la practică. De aceea, înainte de-a începe plantările propuse, în paralel cu desfăşurarea celorlalte activităţi,am studiat câteva cărţi de specialitate, cum ar fi:  „Pomii de pe lângă casă”, „Cultura viţei de vie pe lângă casă”, „Cultura arbuştilor fructiferi”, „Grădina familială cultivată cu legume”. Bineînţeles, era vorba nu de tratate ştiinţifice, ci de cărţi de popularizare, pentru uzul amatorilor. N-o să vă vină să credeţi, dar vă asigur că am studiat cu pasiune aceste cărţi! Agricultura, pomicultura, viticultura, floricultura etc. sunt  discipline ştiinţifice interesante, în stare să pasioneze pe oricine, cred eu, după ce îşi bagă nasul în ele. Nu m-am limitat numai la atât: am început să cumpăr regulat revista „Fermierul” şi să vizionez emisiunile pentru agricultori de la TV. Făceam eforturi să intru în pielea de fermier.

Am cumpărat puieţii de pomi, căpşuni şi zmeură de la Staţiunea Pomicolă Băneasa. Am ţinut să plantez, pentru început: doi pruni, doi meri, doi piersici, doi caişi, doi vişini, doi cireşi, doi gutui, doi peri. Ulterior am mai plantat încă patru pruni, doi meri, doi peri, un vişin şi trei nuci. O să vă întrebaţi unde încap atâţia pomi pe numai 1050 metri pătraţi de teren? Deşi această suprafaţă este de cinci ori mai mică decât cea a unui teren de fotbal, aflaţi că încap şi mai rămâne loc şi pentru celelalte: vie, grădină de legume, casă,  curte etc. Să nu credeţi că i-am înghesuit prea tare: le-am asigurat trei metri între ei, în toate direcţiile. Dacă unii din ei au încercat, ulterior, să se întindă peste spaţiul rezervat, le-am tăiat (la propriu) din elan.

Nu mi-a fost uşor să sap 16 gropi pentru pomi, să le mocirlesc rădăcinile, să confecţionez pentru ei 16 tutori, după care să-i plantez cum scrie la carte. E adevărat, m-a ajutat şi Alexandru, care, după cum vedeam eu, începuse să regrete că a renunţat să-şi cumpere şi el pământ aici. Nea Ion, mi-a văzut gropile şi ritualul cu care plantam pomii:

- Într-o groapă de aia, mă puteţi înmormânta şi pe mine!, mi-a spus el.

Exagera, n-ar fi încăput decât, cel mult, în poziţie ghemuit.

- Văd că staţi cu spatele la ei când călcaţi pământul cu care le acoperiţi rădăcinile. De ce?, m-a mai întrebat el.

- Aşa scrie la carte: să–l călcăm cu călcâiul la trunchiul copacului.

- Şi dacă nu-l călcaţi aşa, tuşesc?

N-am vrut să mă angajez într-o discuţie de specialitate cu nea Ion. Nu eram încă stăpân pe materie şi îmi era frică că o să mă bage în buzunar.

Butaşii de viţă de vie i-am procurat  din Moldova şi Dobrogea, prin colegii noştri care lucrau la termocentralele de acolo. Am ţinut să punem numai viţă altoi, şi nu de un singur fel, ci din cât mai multe soiuri, posibil. Astfel am plantat: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Merlot, Cabernet Sauvignon, în total 80 de butuci.

-   La soiurile astea n-o să le meargă bine acolo, mi-a spus Ştefan, unul din şoferii noştri de la serviciu, născut şi crescut la ţară. Vă aduc eu şi nişte Novă şi Căpşunică.

S-a ţinut de cuvânt: mi-a adus vreo zece plante, şi cam tot atâtea mi-a dat şi tata lui Alexandru şi, uite aşa, m-am pomenit cu o vie de 100 de butaşi, per total.

Am pus, între pomi, nişte arpagic şi stufat şi un strat mare de căpşuni, iar pe lângă gardul din spre şcoală zmeură.

Din fericire, toamna s-a prelungit până la începutul lui decembrie şi am putut face toate astea. Când a venit îngheţul, am hotărât, că ajunge pentru anul acela.

Nu vă pot descrie nerăbdarea cu care am urmărit, în primăvara următoare, ce se întâmplă co pomii şi via şi cât de bucuroşi am fost când au început să înfrunzească! Nu mai spun că unul din meri a şi înflorit! A răsărit şi ceapa şi am mâncat prima ceapă de la noi. În viaţa mea nu mai mâncasem una mai bună! Au înflorit, s-au făcut şi copt căpşunii. Am cules cu găleţile, suficienţi ca să ne săturăm noi şi să dăm rudelor şi prietenilor. Pământul pe care înainte fusese lucernă a fost deosebit de productiv în primii trei ani. Zmeura, în schimb, nu ne-a răsplătit nici în primul şi nici în anii următori eforturile, cu toate că am schimbat de vreo două ori soiul. Ce mai: la zmeură n-am avut noroc!

Acestea sunt satisfacţiile de fermier: să vezi că îţi răsare ce ai semănat că îţi înverzeşte ce ai plantat şi, apoi, că fructele sunt sănătoase şi bune. Vă asigur că nici un alt fruct nu este atât de bun ca cel din grădina ta!

Dacă pomii am ţinut să fie de toate felurile şi viţa de vie de toate soiurile, şi arbuştii fructiferi, legumele şi florile am ţinut să fie de cât mai multe feluri, dar, mai ales, să nu lipsească cele de care ne leagă amintiri. Astfel, am ţinut neapărat să plantez coacăze şi agrişe, pentru că ele au existat şi în grădina bunicului meu şi mi-au marcat copilăria; am ţinut neapărat să semănăm cât mai multe petunii şi regina nopţii, pentru că erau florile preferate ale mamei mele şi abundau în grădiniţele ei de flori; salviile roşii, erau florile preferate ale tatălui meu; busuiocul îmi aminteşte de satul natal, de fetele şi femeile din sat care când mergeau la biserică ţineau în mână câte un buchet de busuioc; mesteacănul este arborele meu preferat; liliacul şi lămâiţa nu se face să lipsească din curtea nici unui român; Forsitia este arbustul care înfloreşte primul primăvara; am plantat şi un ienupăr, pentru că îmi place mirosul de conifere etc.

Din grădina noastră de legume n-au lipsit, ceapa, usturoiul, ridichile, roşiile, castraveţii, ardeii, vinetele, dovleceii, fasolea, morcovii, pătrunjelul, mazărea, spanacul american. N-am pus niciodată cartofi, sfeclă sau pepeni, în schimb am pus porumb pentru  fiert şi pentru floricele.

Prin urmare, „moşia” noastră, cum ne plăcea să-i zicem, producea aproape de toate. Ne  întorceam de acolo, mai ales toamna, de fiecare dată cu portbagajul maşinii plin. Pe vremea când nu aveam încă drumul de la şosea în sat pietruit şi asfaltat, în zilele în care nu puteam intra în sat cu maşina, ne speteam cărând în spate şi în mâini, până la maşină, recolta noastră. De vreo două ori, ne-a ajutat nea Ion, cu căruţa lui. Avantajul căruţelor trase de câte un cal, nelipsite din majoritatea gospodăriilor ţăranilor de la Runcu, era că puteau intra şi ieşi din sat pe orice vreme. 

Să vă spun ceva despre sculele şi maşinile mele agricole. Am început să lucrăm cu cazmaua, sapa, grebla, secera şi coasa. La Runcu am învăţat să cosesc. Mai târziu, ne-am cumpărat o maşină de tuns iarba şi o moto-săpătoare. Mustul l-am făcut, la început, cu unelte împrumutate. Azi avem propriul nostru zdrobitor de struguri şi propriul nostru teasc. Baraca a devenit neîncăpătoare pentru utilajul nostru agricol.

Bineînţeles, n-aş fi putut face nimic din ce-am făcut fără ajutorul Anei. Dacă la început m-a sprijinit doar moral, încet, încet a început să se implice în muncile agricole, iar mai târziu să le monopolizeze pe unele din ele. Florile au fost, de la început, ale ei. Au devenit, treptat, ale ei şi căpşunii, zmeura, legumele şi buruienele de pe toată moşia. E foarte mult! Are fobia buruienilor. Nu le suferă, ori unde ar fi.  Despre soţia mea am spus, de multe ori, că cel mai mare defect al ei este că e prea harnică! Are şi o mare calitate: nu ştie ce este lenea!

O întrebare legitimă, pe care bănuiesc că v-o puneţi, este: a fost şi este rentabilă ferma de la Runcu. Vă pot spune că din punct de vedere economic n-a fost şi nu este. Am cheltuit mai mult cu benzina pentru deplasările acolo, decât am economisit producându-ne singuri anumite legume şi fructe. Din punct de vedere al recreerii, al exerciţiului fizic, al aerului curat, al satisfacţiei pe care ţi-o dau fructele şi legumele produse de tine, DA, ferma de la Runcu a fost şi mai este încă, rentabilă. Am cunoscut acolo momente de deosebită plăcere şi satisfacţie. Despre ele o să mai vorbesc în episoadele  care urmează.

Citeşte mai mult >>