DISCURS DEPRE BĂTRÂNEŢE*

Bine v-am reîntâlnit, dragi prieteni. Nu mai ştiu al câtelea an e acesta de când onorăm împreună acest hotel şi pe proprietarii lui. Sunt mulţi, oricum. Îmi dau seama de asta după cât ne-am modificat fiecare în răstimpul de la prima vizită aici. Eram tineri şi frumoşi  la prima venire aici, iar acum, iată-ne nişte moşi. Numai soaţele noastre au rămas la fel de tinere şi frumoase.

 O să vă povestesc ce s-a întâmplat cu mine în acest răstimp fie ca să-mi luaţi exemplul, fie ca să râdeţi de mine. 

Cu trei ani în urmă, pe când aveam doar 79 de ani, am scris un eseu intitulat „Nu ştiu şi nu vreau să fiu bătrân”. De ştiut, adică să dau sfaturi, să-mi dau importanţă îndrugând verzi şi uscate, să spun tot felul de snoave, nu mi se întâmplă nici acum, deoarece, ca şi atunci, când deschid gura ca să spun ceva, mi-o închid unii care vorbesc mai repede şi mai tare decât mine.

 În ceea ce priveşte bătrâneţea, am constatat că, vrei nu vrei, ea vine. În eseul pomenit mă lăudam că merg încă iute, că mă caţăr în pomi, că-mi merge mintea ca în tinereţe. Aflaţi că nu mai sunt în stare să fac toate astea! O gonartroză m-a obligat să îmi cumpăr un baston, care m-a însoţit câtva timp  în toate plimbările mele şi care mă tempera când,  fără să-mi dau seama, luam viteză.   Cu ajutorul lui, m-am căţărat, în 2018, cu prilejul unei excursii, pe Zidul  Chinezesc, urcând 360 de trepte, fără oxigen şi fără ajutorul şerpaşilor, la fel cum a escaladat Everestul, anul trecut, Horia Colibăşanu. Acum mă descurc şi fără el, dar nu ştiu până când, pentru că m-am tratat la doamna doctor Matei, pe care am cunoscut-o aici, am luat nişte hapuri chinezeşti pe care le-a adus din China şi mai iau o pilulă miraculoasă, odată pe săptămână, care se numeşte Diclotard. V-aţi notat? Continui să mă plimb şi îmi fac încă zilnic cei trei kilometri în parcul din apropierea casei mele.  Nu mă mai sui în pomi,   pentru că ne-am vândut „moşia” de la ţară şi nu mai am unde.

Mi s-au mai întâmplat şi alte lucruri. Primul: am început să iau proporţii?! Am făcut şi burtă de nu mă mai încap pantalonii vechi! Ana îmi zice că e pentru că mănânc pre mult. Când însă încerc să mănânc mai puţin, tot ea e aceea care mă tentează cu tot felul de bunătăţi. În China nu m-am putut abţine să nu gust din toate cele 10-15 feluri de mâncare care ni se puneau pe masă şi m-am întors de acolo cu câteva kilograme în plus. Când mă duc la vreo nuntă, botez sau chiar înmormântare, nu mă pot abţine să nu mănânc mai mult ca de obicei. N-o să mă pot abţine nici aici să gust din toate bunătăţile pe care ni le-a pregătit gazda noastră.  Ce-i de făcut, în situaţia asta? Păi, am ajuns la concluzia că nu-i nimic de făcut sau că nu merită să ne opunem mersului natural al lucrurilor. Şi ce-i cu asta dacă ne îngrăşăm? Un fund sau o burtă mai mare ne dau mai multă prestanţă, nu-i aşa? Şi Moş Crăciun e gras şi toţi suntem de acord că e un bătrân frumos. Cu toate astea, trebuie să recunosc, mai fericiţi decât noi graşii, sunt cei care-şi pot păstra silueta şi sprinteneala. Nu-mi dau însă seama dacă  asta este meritul lor sau a lui Dumnezeu, care i-a făcut altfel decât pe noi.

În al doilea rând, am început să-îmi amintesc greu unele lucruri şi să le uit foarte repede pe altele. Mi-e teamă că în curând n-o să-mi amintesc cum mă cheamă! La început, asta m-a deprimat, mai târziu însă, mi-am zis : „şi ce dacă?”. Haideţi să vedem partea bună a lucrurilor.  Sunt atâtea chestii neplăcute care mi s-au întâmplat în viaţă încât sunt fericit că nu-mi aduc aminte de ele şi sunt altele, neplăcute, care mi se întâmplă acum, pe care sunt fericit să le uit imediat. Deci, tot răul spre bine! Că mai uităm şi lucruri  de care am vrea să ne aducem aminte, este adevărat. Eu le trec pe astea la capitolul „pierderi colaterale” şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel.

Mai sunt şi tot felul de dureri care ne încercă. Nu trebuie băgate în seamă! Eu mă conduc după zicerea aceea răsuflată, conform căreia „ După 60 de ani, dacă dimineaţa când te scoli nu te doare nimic, înseamnă că ai murit.” Prin urmare, să fim fericiţi că suntem încă în viaţă şi să ne bucurăm de ea! Ana, când o doare ceva, se tratează cu autosugestie. Zice: „Nu mă doare! Nu mă doare!” şi durerea , ruşinată că nu e băgată în seamă, îşi bagă coada între picioare şi dispare. Eu am încredere în doctori şi mă tratez cu pilule şi unsori, pentru că am în vedere şi  bunăstarea şi fericirea bieţilor farmacişti.

În vară, am fost la înmormântarea lui Şoşo, fostul nostru coleg şi prieten. Dumnezeu să-l ierte!. În predica sa, preotul,  printre altele,  ne-a fericit pe cei bătrâni pentru că am ajuns în pragul vieţii de apoi şi în curând vom fi acolo unde nu este „nici întristare, nici durere şi nici suspin”.  Eu sunt de părere să nu dăm pasărea din mână pe cea de pe gard şi să încercăm să fim fericiţi aici, pe Pământ. Sunt o mulţime de lucruri de care ne putem bucura. Să le luăm pe rând:

Să ne bucurăm de familia noastră şi în special de nepoţi şi strănepoţi. Noi, eu şi Ana, avem doi nepoţi mari şi  o nepoată de trei ani şi zece luni, înfiată de băiatul nostru cel mic, pentru că soţia lui nu putea face copii. Fetiţa asta ne-a căzut cu tronc de cum am văzut-o şi se pare că şi noi ei. O iubim şi ne iubeşte. Sunt fericit de câte ori se lipeşte de mine, de câte ori mă pupă, sau când ne jucăm împreună şi mă mustră cu vorbele „Bunicule fii cuminte!”, dacă depăşesc măsura.

Să ne bucurăm de natură! Împreună cu fiul nostru cel mic şi cu nepoţica de care v–am vorbit, am făcut, în vara asta, o plimbare printr-o pădure de lângă Târgu Jiu, acolo unde locuieşte el. E o pădure în care mergeam şi noi când locuiam acolo, şi de care ni se făcuse dor.  Nu cred că în raiul acela din ceruri e mai verde, că aerul de acolo e mai curat, că  păsărele de acolo cântă mai frumos, iar florile de pe pajişti sunt mai gingaşe!  Când a făcut natura, Dumnezeu şi-a dat din plin măsura talentului şi gustului său pentru frumos. Prin urmare, să ne bucurăm de ea că ne este tuturor la îndemână.

Să iubim muzica, teatrul, dansul, literatura şi artele plastice. Sunt frumuseţile pe care s-au străduit să le creeze oamenii şi au reuşit în cele mai multe dintre cazuri. Să vă dau tot exemplu nostru, pentru că altele nu le am la îndemână.  Aşa cum ştiţi muţi dintre voi, Ana este îndrăgostită de spectacolele de operă şi balet. Nu se satură de ele. A văzut de mai mult de zece ori unele spectacole şi nu se  dă în lături să le mai vadă, de câte ori are prilejul. Uneori reuşeşte să mă care şi pe mine la câte unul. Eu iubesc literatura şi mă străduiesc să scriu, aşa ca să mă aflu în treabă,  iar când reuşesc s-o fac sunt cel mai fericit om. Sunt fericit şi de câte ori îmi pică în mână o carte bună. Păcat că a doua zi nu-mi mai aduc aminte ce-am citit.

Avem la îndemână şi sportul pe care dacă nu-l mai putem practica îl putem vedea pe stadioane sau la televizoare. Nu-i aşa că v-a fericit pe toate victoria Simonei Halep la Roland Garos? Mie mi-a stors lacrimi de bucurie. Mă bucur şi pătimesc de mult alături de ea. În vara anului acesta,  m-am uitat la meciurile de fotbal de la campionatul mondial din Rusia. În absenţa de acolo a României, care după cum se ştie a boicotat campionatul mondial, am ţinut cu Croaţia. Din păcate n-a reuşit să-i  bată, în finală, pe  cocoşii galici. Îl aştept cu nerăbdare pe cel european. După cum ştiţi, noi o  să-l boicotăm şi pe acesta!

Şi, în sfârşit, să ne bucurăm unul de altul şi să ne simţim bine împreună. Să povestim, să spunem bancuri, să dansăm şi să ne abţinem să discutăm politică. Aşa cum mi se întâmplă mie, cred că vi  se  întâmplă şi vouă, adică să  nu-i  putem suferi pe cei care n-au aceleaşi simpatii   politice cu noi şi să-i credităm ca fiind naivi şi neinformaţi sau informaţi dintr-o singură sursă. Să vă spun câteva cugetări, personale sau auzite de la alţii, despre politică şi politicieni ca să ne facem mai puţin sânge rău atunci când îi vedem ce prostii sau ticăloşii sunt în stare să facă.

Politica este o femeie de moravuri uşoare, iar politicienii sunt copiii ei. Prin  urmare, sunt nişte bastarzi, adică n-au tată.   Din păcate, unii dintre ei se poartă ca şi cum n-ar avea nici mamă.

Politicienii sunt de două feluri: la putere şi în opoziţie. Noi îi plătim ca să se certe între ei. Ne plac sau nu ne plac, ei sunt, din nefericire,  un rău necesar. Unii se străduiesc să rămână în istorie, alţii să se căpătuiască. Se zice că fiecare naţie  îşi are politicienii pe care îi merită, sau, cu alte cuvinte: „Cum îi turcul îi şi pistolul!”. Dacă vrem ca ei să fie ei mai buni, să ne străduim  să fim şi noi, românii, mai buni decât suntem.

Acum, fiindcă v-am convins în legătură cu tot ce mi-am propus, nu-mi rămâne decât vă urez un an bun din toate punctele de vedere! La mulţi ani!

*Rostit cu prilejul Revelionului 2019, la Eforie Nord

Citeşte mai mult >>

ARTEMIU VANCA ÎNTR-O ALTĂ IPOSTAZĂ*

Pentru gorjeni numele lui Artemiu Vanca se asociază, în primul rând, cu acela al inginerului şi al directorului tehnic a cărui expertiză era recunoscută la nivel naţional. Cel care mi-a vorbit despre rara sa competenţă şi despre comportamentul ireproşabil în raporturile cu oamenii a fost tatăl meu, din poziţia de preţuit subaltern. Elogii îi aducea şi un coleg din anii de gimnaziu, care, după ce îşi convinsese greu directorul că este un specialist în domeniul său de activitate, mai păstra încă impresia că e privit ca de pe acoperiş.

Cea de-a doua ipostază este cea a omului care, după 1989, s-a implicat în politică, fiind vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, ca independent. În 1992 a pierdut mandatul de primar al Târgu-Jiului la puţine voturi faţă de câştigător; a condus Convenţia Democratică în judeţul Gorj pentru puţină vreme, apoi a revenit la profesia pe care a onorat-o mai multe decenii. Fără doar şi poate, că ar fi devenit un animator al vieţii politice, ar fi refuzat compromisurile şi ar fi fost un obstacol major în calea celor care mimau iubirea de semeni şi care erau atraşi doar de ciolanul puterii. Opoziţia din Gorj a adus în prim-plan nişte foşti dezgustători lingăi ai regimului comunist, care mirosiseră că le venise vremea să „decoleze”, să devină făuritori de istorie. Cei cu o ţinută etică ireproşabilă, în stare să îndeplinească promisiunile, trebuiau eliminaţi. De altfel, din pricina comuniştilor de rang secund, România a ratat după ’89 un moment astral: în loc să prosperăm, am ajuns o lume destructurată, ba chiar o antilume, a doua ţară de pe mapamond ca număr de imigranţi, după Siria.

Cea de-a treia ipostază a domnului Artemiu Vanca este una care dovedeşte cu prisosinţă mobilitatea sa intelectuală. În afara unor articole de specialitate publicate în revista „Energetica”, a început să scrie poezii, eseuri, cronici dramatice, povestiri şi romane.
Între anii 2009 şi 2015 desfăşoară o bogată activitate de prozator, publicând romanele: „Comoara din Dealul Magiarului”, „Secretul comorii”, „Comorile de sub Meseş”, „Iubirile băieţilor din Valea Banului”, „Zori întunecate”, „Poate îngerii” şi vol. de povestiri „Nobilul proprietar”.

De un vădit interes s-a bucurat romanul istoric „Zori întunecate” (Edit. Arefeana, Bucureşti, 2013), dedicat satului natal Bănişor, cu prilejul sărbătoririi a 800 de ani de atestare documentară. Acţiunea se petrece la începutul secolului al XIII-lea în Transilvania, îndeosebi în satul Ban din comitatul Crasna. Documentarea minuţioasă ne transmite o imagine obiectivă asupra perioadei, căreia i se adaugă sensibilitatea naratorului, fantezia lui creatoare. În afara succesiunii de momente epice, se observă şi un anumit mod de a privi evenimentele, o firească atitudine faţă de ele.

Pentru că locuitorii nu-şi plătiseră dările faţă de Capitlu, vicejudelui Ban Ionaş i-au fost luaţi zălog cei doi gemeni, Victor şi Traian. Drumurile lor se vor despărţi: Victor merge să înveţe pentru a deveni preot, Traian înfruntă chinurile iadului într-o mină de argint, până reuşeşte să evadeze împreună cu prietenul său Gyuri, ajungând apoi haiduc.

Vocaţia pentru studiu a lui Victor va fi răsplătită cu plecarea în Italia, la mănăstirea Montescassino, înfiinţată de Sf. Benedict, a cărui deviză era „Ora et labora” (roagă-te şi munceşte). Bacalaureatul îl va trece în mod strălucit cu „magna cum laude”. Graţie culturii solide, dobândită nu doar din materiile predate, ci şi prin lecturile din domeniul filozofic şi al istoriei, va fi chemat la Sfântul Scaun unde, remarcat de Papa Grigore al IX-lea, va deveni cardinal diacon. Cu prietenul său Rogerius, comentează probleme teologice, filozofice, istorice, nelipsind nici reflecţiile asupra papalităţii: unii papi, corecţi, cu frică şi dragoste de Dumnezeu, martiri, beatificaţi după moarte, alţii, făptuitori de păcate grele: sodomie, simonie, viol, crimă, beţie.

Cei doi prieteni dezavuează persecuţiile bisericii, întemniţările, condamnările la moarte.
Pentru Victor, bibliotecile au constituit o sursă importantă pentru a se informa despre daci, dar şi cu privire la venirea ungurilor pe meleagurile transilvane.

În spiritul prozei moderne, Artemiu Vanca valorifică paginile de jurnal ale cardinalului Victor Ban, care ne furnizează date esenţiale despre invazia tătarilor din anul 1241. Sunt detaliate modul de viaţă al acestora, obiceiurile, cruzimea, dar şi respectarea cuvântului dat. „Zori întunecate” nu este doar o frescă a unei perioade îndepărtate, ci şi un roman de formare, al devenirii lui Victor Ban, aşadar un Bildungsroman.

Protagonistul este un personaj „rotund”, termen introdus de E.M.Forster în „Aspecte ale romanului”, distingându-se prin capacitatea lui de a ne surprinde într-un mod convingător. Tot un astfel de personaj este şi Adrian Vaida, protagonistul romanului „Poate îngerii” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2015), a cărui acţiune se petrece între anii 1951 şi 1954. Dincolo de povestea de dragoste a lui Adrian şi a Liei Moldovan, încheiată nefericit din motive care pentru adolescenţii de azi ar părea de-a dreptul ilare, primim informaţii suculente despre o perioadă extrem de agitată din istoria noastră. Romancierul valorifică propria-i experienţă, un alter ego al său fiind Cornel Straja, veritabil deuteragonist, al cărţii, elev, ca şi Adrian, al Şcolii Tehnice din Cluj. Amândoi urmau această şcoală fiindcă proveneau din familii cu probleme, având interdicţie să studieze la un liceu.

Tatăl lui Adrian, preot, făcuse puşcărie în urma refuzului său de a trece de la greco-catolici la ortodocşi, iar al lui Cornel, învăţător, era acum la Canal. Cu câtă veneraţie sunt evocaţi unii profesori, marginalizaţi de regim, nevoiţi să predea la o şcoală tehnică. În prim-plan este aşezat prof. de literatura română, Ioan Moldovan, aflat în pragul pensionării, fost universitar, coleg cu Lucian Blaga. Pentru Adrian, care cocheta cu literatura, s-a dovedit nu un noroc în viaţă, ci o binecuvântare. Între patru ochi, îi spune că există poeţi care scriu altfel de versuri decât cele publicate în ziarul local „Lupta Ardealului” sau în „Almanahul literar”, revista Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Fiind convins că nu-l trădează, îi oferă vol. „Poemele luminii” şi-l trimite la bibliotecă să împrumute poezii de Tudor Arghezi, aflat atunci la fond secret. Va trebui să ia aprobare de la bibliotecarul-şef, nimeni altul decât poetul interzis Lucian Blaga. I se va da aprobarea şi odată cu ea elogiul „bibliotecarului” care îndrăzneşte să afirme că Arghezi este cel mai mare poet de la Eminescu încoace.

Vacanţa de la sfârşitul anului al II-lea începe pentru Cornel cu o vizită în satul lui Adrian, dar şi cu o excursie spre vârful Vlădeasca, prilej de a înfăţişa, cu o expresivă trăire interioară peisajele mirifice ale Săcuienilor, mai ales cascada cu nenumăratele ei curcubeie. Fiindcă fusese lipsit chiar şi de accesul la o şcoală tehnică, Adrian muncise prin acele locuri la defrişarea unor păduri. Capitolul „Întâlnire cu diavolul” narează despre dificultăţile avute cu cei care îi considerau pe cei doi drumeţi unelte ale partizanilor ascunşi prin munţi.

Vizita la Ciucea, unde îi aştepta Lia, este un prilej de a o evoca pe Veturia Goga, un exemplu de devotament faţă de fostu-i soţ, gratulată cu apelativul „Doamna Prim-Ministru”. Adrian şi Lia vor petrece o vară de neuitat în preajma fostei „privighetori a Ardealului”, ajutând-o fie la definitivarea unor construcţii, fie la ordonarea cărţilor din biblioteca poetului. „Castelana” se afla la Ciucea cu domiciliul obligatoriu. Aflăm că, asemenea lui Lucian Blaga, scăpase de puşcărie graţie prieteniei cu Petru Groza, aflat într-o poziţie din care îndrăznise să apere doi indezirabili ai regimului comunist.

După arestarea tatălui, în martie 1952, învăţător, directorul şcolii din Valea Banului, Cornel se revoltă împotriva divinităţii, credinţa lui în Dumnezeu fiind puternic zdruncinată şi la ieşirea din spital, după operaţia de amigdalită. Unul din nucleele narative dezvăluie aspecte ale vieţii puşcăriaşilor de la Canal aşa cum fusese ea cunoscută de inginerul Stanca, al cărui frate ieşise de acolo cu un picior amputat. Cititorul romanului mai primeşte informaţii şi despre centenarul naşterii lui Caragiale, despre reforma monetară şi despre înlăturarea din conducerea partidului comunist a Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu.

Fără a fi un calofil în ceea ce priveşte stilul, Artemiu Vanca este grijuliu cu forma, nutrind convingerea că ea nu poate fi separată de fond. Cele două romane certifică teoria lui Remy de Gourmont, după care între fondul unei opere şi expresia sa stilistică există un raport de consubstanţialitate.

Nu putem încheia eseul nostru fără câteva referiri la volumul „Legendele Bănişorului” (Edit. Caiete Silvane, Zalău, 2017), considerate de autor „mai degrabă culte decât populare”, auzite de la bunicul său, fiu de ţăran, învăţător şi diac la biserica din sat. Remarcabile sunt atât strădania de a le reda cu vorbele de atunci ale bunicului, dar şi imaginaţia nepotului, dorinţa acestuia de a le face atractive pentru cititor.

„Legenda Bănişorului” se înscrie în cele etiologice (explicative), prezentând anumite fenomene naturale prin relatarea unor întâmplări miraculoase. Metamorfozele din „Fata pădurii” (puterea acesteia de a deveni căprioară, vulpe, pupăză sau alt animal) ne trimit cu gândul la basmele populare, unde fenomenul este omniprezent. Alte legende completează istoria, cultivând motivul haiduciei („Ştefăneasa”, „Pătru Mantu”) sau al dublei origini, română şi tătară („Hăneştii”), al prezenţei rutenilor în zona Ardealului („Sedun şi Golsa”), ultimele două legende fiind extrase din romanul „Zori întunecate”.

Chiar dacă unele legende se remarcă prin credinţa naivă, prin prezenţa unei lumi desacralizate sau prin perturbări ale vieţii spirituale şi sufleteşti, ele rămân impresionante şi acaparante. La fel ne apar şi dialogurile dintre nepotul-narator şi bunicul său ipostaziat în legenda „Diacul Filip”, ca slujitor al bisericii ortodoxe şi luminător al satului. Raisonneur al cărţii, bunicul este şi depozitar al înţelepciunii populare: „Mai bine un an vultur decât toată viaţa şarpe”.

În ceea ce priveşte limba folosită, autorul păstrează nu doar unele regionalisme lexicale (techergheu – om fără căpătâi, dohotar – găzar, izbuc – izvor puternic, magiar – pietroi mare etc.) ci şi fonetisme din Ardeal, conservând astfel o anume mireasmă a graiului local.

Lectura cărţilor domnului Artemiu Vanca, ajuns octogenar, a fost un prilej de încântare, învederându-mi un scriitor demn de a fi luat în seamă.

Profesor Eugen Velican

* Eseu, apărut în cotidianul „Gorjeanul” din Târgu Jiu, numărul din 9.03.2018

Citeşte mai mult >>

DESPRE MINE, SATUL NATAL, BUNICI ŞI LEGENDE*

N-am visat să ajung scriitor pe vremea când eram mic, n-am început să scriu şi să public încă din şcoală, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii scriitorilor ajunşi mari (nu e cazul meu). Când eram copil, citeam la întâmplare tot felul de cărţi care-mi cădeau în mână, la început din ce am găsit în casă, apoi din ce împrumutam de la prieteni şi de la biblioteci. Nu s-a găsit cineva să-mi îndrume lecturile. Ceea ce îmi amintesc este  că mă uitam la poza scriitorului din carte cu admiraţie, de câte ori mă impresiona câte o propoziţie, frază sau pasaj din ea. Pentru mine, cartea s-a confundat totdeauna cu scriitorul şi tot ce tot ce se întâmpla în ea era meritul  lui indiscutabil şi nu al eroilor săi. Abia când am devenit mare am început să doresc să scriu şi eu  lucruri frumoase şi interesante, în stare să-i lase cu gura căscată pe cititori şi le smulgă exclamaţii de admiraţie sau lacrimi de compătimire, aşa cum mi se întâmpla mie pe vremea  când eram un mucos, şi să-mi văd într-o zi poza pe coperta patra a unei cărţi. Faptul acesta s-a întâmplat însă, abia la vârsta de 73 de ani, când mi-a apărut primul roman. Iată cum au decurs faptele:

Până în 2003, am scris vreo 60 de poezii, fără să public vreo una, câteva jurnale pe care le-am ţinut în sertar şi o cronică de familie care a avut aceeaşi soartă.  Poeziile le-am scris în perioada 1985-1987, ani în care m-a pălit febra versificaţiei. Dintre toate, doar câteva sunt demne de oarecare atenţie. Majoritatea sunt naive şi au doar o valoare documentară, pentru că dau oarece mărturii despre  anii aceia şi despre modul cum trăiam noi, românii, în „epoca de aur”. Din una, intitulată  „Satu-n care m-am născut”, citez o strofă: Satu-n care m-am născut/ Zace în anonimat./  Aş da orişice/ Să-l fac mai însemnat. Aceste versuri au devenit profesia mea de credinţă.  Începând de atunci,  am făcut tot ce-am putut ca satul meu natal, Bănişor,  situat în nord-vestul ţării, în judeţul Sălaj, în „Ţara lui Ţucu-te”, cum i se mai spune zonei, să devină mai cunoscut. Sunt convins că tuturora, la naştere, ni se imprimă în gene coordonatele localităţii natale şi că ulterior suntem puternic atraşi spre aceasta nu numai sentimental ci şi biologic. Eu am trăit majoritatea timpului departe de satul meu şi i-am  dus dorul. Visam noaptea că m-am reîntors  ACASĂ şi eram dezamăgit când mă trezeam şi conştientizam că n-a fost decât un vis.

Încă din anul 1982, am început o documentare susţinută pentru a scrie o monografie a satului meu. A fost o treabă anevoioasă, deoarece am făcut-o printre picături, atunci când îmi dădea răgaz, inginer fiind, activitatea mea de constructor activ al socialismului. Mi-a făcut însă mare plăcere. E un sentiment de satisfacţie extraordinară când găseşti ceea ce cauţi în cărţile, ziarele şi documentele răsfoite în biblioteci şi arhive! Până la Revoluţie, reuşisem să întocmesc un teanc impresionant de fişe referitoare la istoria satului, să scriu un lung poem intitulat „Bănişor. Tablouri istorice” şi un capitol de amintiri.

 În 2002, am revenit în Bănişor după mulţi ani de absenţă. Am constatat cu surprindere că profesorul de istorie de la şcoala din sat scrisese o monografie a lui, dar nu reuşise să o publice. Împreună cu câţiva colegi de generaţie am luat  hotărârea să-i adăugăm   capitolul de amintiri scris de mine şi poemul pomenit, apoi s-o tipărim. Monografia a apărut în anul următor.  Am fost încântat că mi-a apărut pentru prima dată numele pe coperta unei cărţi, dar şi acum mi-e jenă de stângăcia cu care am scris  poemul menţionat şi de multele greşeli de redactare, şi nu numai, pe care le-am comis, iar editura n-a reuşit să le înlăture.

 În acelaşi an în care am hotărât să tipărim monografia, am hotărât  şi înfiinţarea „Asociaţia Fiii Satului Bănişor” şi redactarea  unui anuar al ei. Redactorul acestuia am devenit eu, iar primul lui număr a apărut în anul 2004. În acest număr şi în cele  treisprezece care au urmat, am publicat mai multe articole, povestiri şi poezii.

Între timp, începând cu anul 2005, am publicat cu regularitate şi în revista cu apariţie lunară a promoţiei de absolvenţi din anul 1961 ai Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic Bucureşti, printre care m-am numărat şi eu.

Cineva, undeva, scrisese că a fi scriitor e o meserie care se învaţă scriind. L-am crezut.  În anul 2008, am considerat că am ucenicit destul în ale literaturii şi că ar fi cazul să mă aventurez într-un proiect major, adică să scriu nici mai mult nici mai puţin decât un roman! Cum, începând cu numărul doi al anuarului, am început să public un serial despre o comoară care se spune că ar fi fost îngropată cu mulţi ani în urmă, pe vremea stăpânirii turceşti, într-un deal din sat, de către Capitlul Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, mi-am zis, ce-ar fi să transform acest serial într-un roman? Zis şi făcut. Peste încă un an, mi-a apărut în Editura „Contrast”, din Bucureşti, romanul „Comoara din Dealul Magiarului”. El este primul meu roman dintr-o serie de patru, care s-ar putea numi „Băieţii din Valea Banului”. Valea Banului fiind numele fictiv al satului în spatele căruia se ascunde Bănişorul, iar eroii principali ai cărţilor sunt foştii mei consăteni şi colegi din  anii 1946-1950.  O bună parte din acţiunea cărţilor se petrece în sat, prilej să vorbesc  şi despre el, şi despre oamenii de acolo şi obiceiurile lor. Printre personaje se numără şi bunicul meu din partea mamei.

Deschid o paranteză ca să mărturisesc că, între timp, m-am convins că învăţând să scrii poţi deveni un scriitor acceptabil, dar ca cineva să devină un mare scriitor (încă odată, nu e cazul meu) e nevoie să fie foarte talentat, inteligent şi cult, ori astfel de specimene umane nu se găsesc pe toate drumurile, dovadă că  marii scriitori din ţara noastră pot fi număraţi pe degete. Esenţial este şi să stăpâneşti foarte bine limba în care scrii. La acest ultim capitol, scriitorii ingineri suntem deficitari. Sunt şi excepţii: Dostoievski, de exemplu, a fost inginer!

Revin la bunicul. Lui i se mai zicea în sat Diacul cel Bătrân, pentru că fusese în afară de învăţător şi director al şcolii din sat şi cantor la biserică. Din păcate, s-a pensionat şi a încetat să mai cânte în biserică înainte de-a mă naşte eu, aşa că nu l-am avut nici dascăl şi nici nu l-am auzit cântând. S-a născut în 1870 şi a murit în 1956, când eu aveam douăzeci de ani.  A fost fiu de ţăran din sat, şcolit la Şimleu, Beiuş şi Gherla.

Înainte de a scrie despre el în romane, am făcut-o în anuare. Acolo  l-am descris exact aşa cum am  a fost, bazându-mă pe ce l-am cunoscut personal,  pe ce mi-au povestit despre el părinţii - mai ales mama - şi pe ce s-a scris despre el. Ca aspect, era un bărbat scund de statură, avea mustaţă, era tot timpul îngrijit îmbrăcat, purta pălărie,  fuma şi era nedespărţit de o cârjă. A fost un învăţător dedicat meseriei lui, luptător pentru luminarea populaţiei satului, bun român şi părinte iubitor.  Înainte de venirea comuniştilor la putere, fusese înstărit, avea o casă frumoasă, pământ şi animale. Aceştia l-au lăsat fără pensie, pe motiv că era avut,  l-au sufocat cu cotele şi impozitele, ceea ce l-a adus treptat, treptat, în pragul sărăciei. Nu suferea atât că a trebuit să-şi vândă pământurile şi animalele ca să aibă din ce trăi, cât faptul că după treizeci şi şase de ani slujiţi la catedră, nu primea pensie. Nu scăpa nici un prilej să-i blesteme pe comunişti pentru această nedreptate a cărei victimă a fost şi cred că continuă să-i afurisească şi dincolo de mormânt. Din toate aceste motive, la vârsta copilăriei mele bunicul devenise ursuz, închis în sine, iar noi, nepoţii lui, eram mai apropiaţi de bunică decât de el. Cu toate astea, l-am iubit şi respectat, iar el a reuşit să ne transmită şi nouă cinstea, dârzenia şi spiritul său de dreptate.

 În cărţile mele l-am descris, sub un alt nume,  aşa cum aş fi vrut eu să fie, adică: foarte citit, cult, înţelept, hâtru, sfătos, bun, darnic, prietenos, apropiat de nepoţii lui, comunicativ şi un bun povestitor. Le doresc tuturor copiilor să aibă unul la fel, deşi îmi dau seama că e greu ca cineva să întrunească toate acestea calităţi. Sunt şi eu bunic,  m-am străduit să-i semăn celui imaginat de mine, dar n-am reuşit în întregime. Ca să reuşeşti trebuie, la fel ca marii scriitori, să te naşti cu talent, iar, pe deasupra,  să fii sănătos şi să-ţi meargă treburile bine. Oricum, este esenţial să avem un bunic, adică să-l prindem în viaţă, chiar dacă nu-l dă talentul afară din casă.

Am fost totdeauna intrigat şi nemulţumit că în Bănişor nu existau legende despre locuri, persoane şi evenimente deosebite, aşa cum se întâmpla în alte localităţi. „Nu se poate să nu fi existat cândva. Precis s-au pierdut.”, mi-am zis.  M-am hotărât să le refac din ce-a mai rămas din ele sau pur şi simplu din imaginaţie, pentru a nu rămâne noi mai prejos decât alte sate. „Satul fără legende e ca unul fără istorie, ca o familie fără strămoşi, o familie ai cărei membri au căzut din cer sau i-a adus barza”, mi-a aruncat-o ironic cineva în faţă, pe vremea când începuse să mă preocupe  subiectul. Rezultatul a fost că m-am pus pe treabă şi, într-un timp relativ scurt, am scris unsprezece legende pe care le-am publicat în cartea „Legendele Bănişorului”, apărută în Editura Caiete Silvane din Zalău, în anul acesta (2017).

În prefaţa cărţii am scris următoarele: Cred, cu convingere,  că toate denumirile de locuri din satele noastre îşi au la bază câte o legendă, doar că majoritatea acestora s-au pierdut în timp, ori s-a păstrat o mică parte din ele, un „ciot”. Pornind de la aceste „cioturi”, am încercat să mi le imaginez pe unele legate de satul meu natal, Bănişor. Prin urmare, legendele  din volum sunt mai degrabă culte decât populare, rod al imaginaţiei mele.

În ce au constat aceste „cioturi”?  În poveşti întregi, frânturi de poveşti sau mărturii scrise, sumare. O să detaliez puţin, pentru că doresc să demonstrez că „cioturi” ca ale mele există peste tot şi că toţi cei care vor dori, ca şi mine, să aducă un omagiu satului lor natal, se pot folosi de ele. Iau legendele în ordinea în care sunt înserate în carte:

„Legenda Văii Banului” am scris-o pornind de la cum eram păcăliţi noi copiii, în legătură cu motivele pentru care ,uneori, vara, Valea seca; La baza legendei „Golsa şi Sedun” stă înscrisul din 1213 din Registrul de la Oradea, care este şi prima atestare documentară a Bănişorului; „Hăneştii” pleacă de o menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, apărută în 1908, care atestă prezenţa la 1241 a tătarilor în sat; „Legenda dealului Majar” are la bază etimologia toponimului „Magiar” devenit în pronunţia bănişorenilor „Majar”; „Comoara din dealul Majarului”  pleacă de la o altă menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, aceeaşi pe baza căreia am scris romanul „Comoara din Dealul Magiarului”;  „Ştefăneasa” , care este şi denumirea unui şes din sat, este rodul imaginaţiei mele; Pătru Mantu” este scrisă pe baza baladei „În Pădurea Banului”, culeasă din sat; „Fata Pădurii” este asamblată din mai multe variante ale ei care au circulat în sat de-a lungul anilor;  „În „Diacul Filip”, am pornit de la un personaj real, din secolul XVIII; „Omul lup” am auzit-o de la un consătean  într-o variantă mai scurtă pe care am dezvoltat-o; „La Poarta Raiului” este o piesă moralizatoare, situată în contemporaneitate, inventată în întregime de mine.

Nu-mi amintesc ca bunicul să-mi fi spus vreo poveste. L-am ascultat însă adesea vorbind şi m-am îndrăgostit de graiul în care o făcea, specific intelectualilor ardeleni de la ţară din prima jumătate a secolului trecut, un grai de o melodicitate arhaică, molcom precum peisajul Ţării Ardealului. Este motivul pentru care, pentru a da autenticitate şi mai multă savoare legendelor, l-am pus pe el să le povestească

În toate legendele, chiar în cele născocite de mine, m-am străduit să reconstitui epoca istorică în care se desfăşoară acţiunea lor, şi satul aşa cum arăta el pe vremea aceea.  Am făcut-o pe baza documentării mele pentru a scrie monografia satului şi articolele din anuare despre istoria lui.

Am scris „Legendele Bănişorului” cu intenţia să cresc mândria  consătenilor mei că aparţin acestui sat şi să cuceresc admiraţia străinilor pentru el. În cazul că se va întâmpla asta, voi avea satisfacţia că am făcut încă un pas în direcţia scoaterii din anonimat a  „satului în care m-am născut”. 

*Articolul a apărut în nr. 13/2017 al revistei onlin "limbaromână.org"

Citeşte mai mult >>