MONOGRAFIA SATULUI MESEŞENII DE SUS

Mă leagă de Meseşenii de Sus o amintire veche. În 1949, eram elev la şcoala elementară din Zalău şi am fost în vizită la fiul preotului din acest sat, coleg cu mine. Pe atunci, satul se numea Căţălul Românesc. Am şi o amintire mai recentă: în 2008,  am vizitat Muzeul Satului din localitate şi am cunoscut-o pe doamna Floare Ţurcaş. În acel an, în Bănişor, satul meu natal, exista, înfiinţată cu cinci ani în urmă, Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi eram preocupaţi de înfiinţarea şi a unui muzeu sătesc, după modelul celui din Meseşenii de Sus. Am discutat cu doamna Ţurcaş despre muzeu şi despre asociaţie. Urmarea: în 2009, a luat naştere Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus. Din păcate, în Bănişor, nu s-a înfiinţat un muzeu al satului nici până în ziua de azi.

Sub auspiciile „Asociaţiei Fii Satului Meseşenii de Sus”, a apărut, în 2013, monografia „Căţălul Românesc. Vatră străbună la poale de Meseş - 1213-2013 ”, cu prilejul aniversării a 800 de ani de atestare documentară a satului. Autoarele monografiei sunt doamnele: Floare Ţurcaş, profesoară şi fostă directoare a şcolii din sat;  Maria Moraru, pofesor doctor la Universitatea din Iaşi; Minerva Ilieş – economistă. E numai un exemplu de cât de benefice pot fi aceste asociaţii pentru satele lor.

Am fost impresionat de grosimea cărţii (575 de pagini, în format academic) şi de conţinutul ei! Aşa cum a fost gândită şi realizată, monografia este, în cea mai mare măsură, un document pentru satul Meseşenii de Sus, iar, într-o măsură mai mică, un document pentru oricare alt sat sălăjean. Asta pentru că evenimentele istorice locale au fost prezentate în contextul evenimentelor la scară naţională şi regională, iar tradiţiile şi obiceiurile din sat şi graiul popular local sunt aproape aceleaşi şi în celelalte sate sălăjene, mai ales în cele de la poalele Meseşului.

Documentul în care apare pentru prima oară menţionat numele satului este Registrul de la Oradea. La Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, a avut loc, în anul 1213, un proces între Zoloc din satul Căţălul şi trei cetăţeni din satul Bădăcin. Procesul a fost menţionat în registrul amintit. Pentru mine, este interesant şi faptul, că pristav (crainic, portărel) în acest proces a fost un oarecare Golosa din satul Ban ( Ban, Bănişor; între aceste două localităţi nu se făcea distincţie la vremea aceea). Prin urmare, acest document este al doilea, din anul 1213, în care este menţionat satul meu natal, după cel pe baza căruia şi-a aniversat şi Bănişorul, în 2013, 800 de ani de atestare documentară.

Denumirea de Căţăl nu vine de la puiul de câine, ne atrage atenţia doamna Maria Moraru, ci de la cuvântul de origine gepidică „kessel”, care înseamnă „cazan”, „căldare”, legat de aşezarea satului într-o căldare naturală, la poalele Munţilor Meseş.

Aşa cum se întâmplă cu majoritatea localităţilor, şi Meseşenii de Sus este mult mai vechi decât atestă primul document în care apare citat. Pe teritoriul lui s-au găsit obiecte datând din neolitic, apoi din epocile bronzului şi a fierului. Abia începând cu Evul Mediu, apar şi alte documente. Din ele rezultă că, la 1341, satul făcea parte din domeniul Cetăţii Valcău, după care a aparţinut unui număr mare de proprietari - toţi de etnie maghiară, deşi satul era românesc -,  printre care şi lui Ştefan Bathory (1533), devenit, ulterior, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei. Cu cât ne apropiem de Epoca Contemporană, documentele sunt tot mai numeroase, unele din ele fiind lăsate de locuitori ai satului, mai ales de preoţi. Există mărturii despre participarea locuitorilor satului la evenimente legate de:  Memorandumul de la 1892,  Primul Război Mondial, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, al Doilea Război Mondial. Nu lipsesc relatările din timpul ocupaţiei hortiste (1940-1944) şi din timpul perioadei comuniste, de tristă sau mai puţin tristă amintire (1944-1989).

Meseşenii de Sus aparţine, din punct de vedere administrativ, de Meseşenii de Jos, denumită în trecut Căţălul Unguresc sau Căţăluşa.

Din conscripţiile şi recensămintele  efectuate de-a lungul timpului, vedem cum populaţia satului a crescut, treptat, de la aproximativ 20 de locuitori în anul 1715, la 1475, în anul 1895.  Ea scade în timpul celor două războaie, apoi creşte din nou, atingând un maxim de 1824 locuitori, în anul 1934, urmată de o scădere dramatică în ultimii ani ai comunismului, dar mai ales după Revoluţie, ajungând la 845 de locuitori, în anul 2011.

Un capitol mai rar întâlnit în monografiile satelor noastre, este cel referitor la sistemul denominativ (onomastica) din sat, întocmit pe baza conscripţiei din anul 2004, completată, până în anul 1957, cu date din diferite surse. Concluziile acestui capitol sunt foarte interesante.  Menţionez  doar una dintre ele: au dăinuit familiile din nucleul iniţial al satului şi au dispărut cele venite  mai târziu.

Locuitori satului s-au ocupat, de-a lungul timpului, cu cultura plantelor şi creşterea animalelor. Principalele plante cultivate au fost: grâul, porumbul, cânepa, pomii fructiferi şi viţa de vie, iar animalele erau cornutele mari, porcinele, ovinele şi albinele. La aceste îndeletniciri agricole s-au adăugat unele meşteşugăreşti: prelucrarea cânepii şi a lânii, confecţionarea de îmbrăcăminte, dulgheria şi tâmplăria, croitoria, cojocăria, cizmăria, fierăria.

În 1952, s-a înfiinţat în sat Gospodăria Agricolă Colectivă. Deşi n-a fost primită cu braţele deschise, deşi a provocat şi numeroase traume, comasarea terenurilor agricole, mecanizarea lucrărilor, introducerea metodelor ştiinţifice de lucrare a pământului, de cultivare a pomilor, a viţei de vie şi de creştere a animalelor, a făcut ca producţia şi productivitatea să crească foarte mult. După Revoluţie, când proprietatea agricolă s-a fărâmiţat din nou, numărul locuitorilor satului a scăzut, ponderea persoanelor în vârstă a crescut, iar majoritatea proprietarilor de pământ n-au mai avut la îndemână mijloace mecanice de lucru, atât producţia cât şi productivitatea s-au dus pe râpă. 

În conscripţia Clein, de la 1733, este menţionată, pentru prima oară, biserica din sat şi este precizat numele preotului Filip. Cu siguranţă, în sat au existat biserici şi preoţi şi înainte de această dată. Până la 1700, oamenii din sat şi preoţii lor au fost ortodocşi , iar după această dată, până  în 1948, uniţi. În 1848, s-a revenit la ortodoxism. Între 1875-1974, preoţii care     s-au perindat în sat au întreţinut un „Memorial”, un registru în care au consemnat evenimente legate de sat şi biserică, un adevărat letopiseţ. Este un document extraordinar, foarte preţios, care le-a facilitat autoarelor monografiei scrierea istoriei acestei perioade, iar nouă ne dă posibilitatea să vedem cum a evoluat limba română şi scrierea în limba română, din această parte de ţară, în decurs de un secol.

Preotul care a început Memorialul a fost Simeon Bocşa (1875-1894), protopop şi arhidiacon emerit, decorat de autorităţile austriece cu „Crucea cu Cunună de Aur”. Primul lui înscris începe astfel: O, bune Lectore! Dacă vei citi şi lectura paginile acestui Memorial, vei întâlni descrieri amănunţite referitoare la strădania preoţilor, a Consiliului Parohial, a oamenilor de rând, chiar a parohiilor învecinate pentru binele „Sfintei noastre Biserici, Sfintei Religiuni şi dulcei naţiuni.”

Lui Simeon Bocşa îi succede Graţian Flonta (1894-1936), protopop şi „arhidiacon onorariu”, decorat, în 1930, de Statul Român cu „Ordinul Coroana României în grad de ofiţer”. El a scris şi o primă monografie a satului şi a fost, timp de mai mulţi ani,  preşedintele Despărţământului Crasna al ASTRA.

 Ceilalţi preoţi care au scris în Memorial, au fost: Iosif Bilaţiu (1936-1942), Ştefan Şuta (1942-1957), Ion Gâlgău (!957-1958), Rusu Petru (1958-1966), Pamfil Vlaicu (1966-1970) şi Ioan Ardelean (1971-1976).

În anul 2011, tot sub auspiciile „Asociaţiei Fiii Satului Meseşenii de Sus”, s-a tipărit Memorialul, cu titlul „Memorialulu Besericescu. Căţălul Românesc – 1875-1974”. Alături de  textul tipărit, apar, scanate,  textele olografe ale autorilor. Este un document cu totul şi cu totul deosebit!

În depozitul de carte veche bisericească din Zalău, se păstrează 15 cărţi care au aparţinut bisericii din Meseşenii de Sus. Pe fiecare există însemnări de mână - mărturii din trecut - interesante şi preţioase.

Nu se cunoaşte data înfiinţării primei şcoli din sat. E de presupus că şi în Căţălul Românesc, ca şi în alte sate din Sălaj, a existat, cu mult înainte de-a fi confirmată oficial, o formă de învăţământ pe lângă biserica din sat, unde copiii învăţau să scrie şi să citească , iar dascăli erau diacul sau preotul din sat şi că ea s-a dezvoltat mult în anii în care vicar greco- catolic la Şimleu a fost Alexandru Sterca Şuluţiu (1836-1850). Prima şcoală, din pământ, a fost construită în 1856. În 1883 s-a construit o alta, de piatră.

Învăţământul primar de atunci, era organizat în două trepte: copiii între 6 şi 12 ani frecventau 6 clase, după care, timp de trei ani, până la 15 ani, urmau şcoala de repetiţie, mergând la şcoală odată sau de două ori pe săptămână. După 1918, s-a trecut la învăţământul de şapte ani.  În 1953 se dă în folosinţă un local nou pentru şcoală în care va funcţiona ciclul II (clasele V-VII), înfiinţat atunci. El avea doar două săli de clasă şi i se vor mai adăuga două, în 1964, an în care vechea şcoală devine cămin cultural. În 1976, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu două niveluri şi opt săli de clasă. Încă din 1964, s-a trecut la învăţământul cu opt clase.

În 1976, în sat s-a înfiinţat Cenaclul poeţilor ţărani „Cuib de daci”, un eveniment fără precedent în satele sălăjene, iar, în 2009, aşa cum am mai spus, „Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus”, care, începând de la înfiinţare şi până azi, redactează, an de an, publicaţia „Căţălul Românesc 800”. Doamna profesoară Floare Ţurcaş a fost cea care a avut iniţiativa înfiinţării Asociaţiei, a fost prima ei preşedintă, calitate pe care o deţine şi azi. De numele  dumneaei sunt legate numeroase iniţiative culturale din sat şi tot dumneaei  este autoarea a  nouă capitolele întregi şi al unuia parţial, din monografie.

Tradiţiile şi obiceiurile din sat sunt prezentate pe larg în monografie. Sub titlul „Cununa anului”, doamna Minerva Ilieş trece în revistă obiceiurile de peste an ale căţălanilor, legate de posturi, sărbători religioase, habă (şezătoare), danţ (horă), seceriş, naştere, nuntă, moarte şi reproduce numeroase creaţii folclorice ale oamenilor din sat, sau dintre cele care circulau în judeţ, legate de aceste obiceiuri.

Pentru conservarea vechiului grai local, în monografie a fost inclus un „Index alfabetic al regionalismelor specifice graiului local din Căţălul Românesc”, cuprinzând aproximativ 500 de cuvinte.

Un capitol amplu din monografie conţine 40 de biografii ale oamenilor de seamă ai satului, morţi sau în viaţă.

Un alt capitol, pe care nu l-am mai întâlnit în alte monografii,  se intitulează „Cartea neamurilor”. Sunt prezentaţi arborii genealogici, extrem de ramificaţi, a cinci familii din sat, însoţiţi de numeroase explicaţii. Întocmirea lor a presupus o muncă extrem de laborioasă la care s-a înhămat şi-a dus-o la bun sfârşit, doamna Floare Ţurcaş.

Monografia se termină cu un capitol de anexe în care este inclusă şi bibliografia generală, foarte bogată, consultată pentru întocmirea lucrării, care se adaugă bibliografiei menţionată la sfârşitul fiecărui capitol.

În final, nu am decât cuvinte de apreciere pentru această lucrare şi pentru autoarele ei. Ea poate servi celor interesaţi de localitatea Meseşenii de Sus, dar şi de model şi material bibliografic, tuturor sălăjenilor  care vor dori să scrie o monografie.

                                                                                          

Citeşte mai mult >>

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

După cartea „De ce este România altfel?”, care a creat valuri în societatea românească, Lucian Boia vine cu o altă carte, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, cam de aceeaşi factură.

Asistăm la sfârşitul Occidentului? Autorul nu ne dă un răspuns cert, dar ne lasă să credem că aşa va fi: Occidentul se duce pe copcă. Vor reacţiona românii şi de data aceasta, la fel de nervos? Părerea noastră este că nu, pentru că, de data aceasta, este vorba mai mult de „capra vecinului”. S-ar putea să se chiar bucure, că cei care-l privesc acum de sus o vor „lua-o în freză”.  

 Da, Occidentul, care începând cu secolul XI, s-a instalat în fruntea progresului omenirii, cel care, înaintea altora, a experimentat, a inventat şi s-a industrializat, a călătorit, a descoperit şi şi-a extins neîntrerupt teritoriile, cel care a crezut în progres şi democraţie şi, în final, cel care a creat cel mai înalt nivel de civilizaţie de pe Terra, a început să dea serioase semne de oboseală:

• Se micşorează în raport cu restul lumii, îi îmbătrâneşte populaţia, intră în recesiune economică, îi scade încrederea în sine, devine mai puţin religios, naţiunea devine, pentru el, o noţiune din ce în ce mai abstractă şi mai palidă.
• Îl asaltează tot felul de alte pericole dinăuntru sau din afară cum ar fi: globalizarea, imigraţia, multiculturalitatea,   agresivitatea musulmană, creşterea economică a Chinei şi a aşa ziselor economii emergente (India, Brazilia, etc.) şi lărgirea pieţelor de desfacere ale acestora în detrimentul celor occidentale.

La scară globală, toate ţările se dezvoltă. Cele rămase în urmă se luptă se la ajungă pe cele mai dezvoltate şi chiar să le întreacă, tehnica avansează, Internetul pune stăpânire pe viaţa noastră şi, cu toate astea, nu suntem şi se pare că nici nu vom fi mai fericiţi. Dezvoltarea aduce stres, poluare şi accentuează inegalitatea socială, încât au apărut voci care susţin că ar trebui să rămânem pe loc. Apar curente artistice aberante, lumea are mai uşor acces la informaţii, dar este mult mai puţin cultă, se citeşte din ce în ce mai puţin, se inversează valorile în societate, în prim plan făcându-şi loc figuri din sport şi din lumea spectacolului, oamenii de cultură trec într-un plan secundar,  mulţi autori celebri sunt pe cale să-şi afle ultimul refugiu în dicţionare, scrie autorul. Până când va rezista Michelangelo ? se întrebă el şi face următorul apel şocant: Creatori de tot felul, nu vă mai înscrieţi la concursul de nemurire! A fost între timp anulat.

Până aici a fost istorie, iar autorul, istoric de profesie, s-a aflat în largul lui. Ce ne aşteaptă în viitor? Când e vorba de viitor, autorul ridică mâinile în sus. Spune despre el fie că nu există, fie că nu poate fi anticipat sau, în final, că nu avem nici o posibilitate de a-l controla, de a-l înrâuri, de a-l canaliza într-o anumită direcţie. Totuşi, din ce se scrie şi din ce se vorbeşte, domnia sa a reţinut câteva evoluţii, probabile, la scară globală şi câteva scenarii, posibile, referitore la Uniunea Europeană.

La scară globală, autorul are şi o certitudine: noul hegemon al planetei, într-un viitor apropiat va fi China, care, în momentul de faţă, este ..o combinaţie curioasă de ţară subdezvoltată şi de ţară supradezvoltată, de economie de piaţă şi de regim politic totalitar şi care are şi câteva probleme care ar putea-o zdruncina serios, cum ar fi: nemulţumirea populaţiei faţă de nivelul scăzut de viaţă, politica demografică (cea a copilului unic), care duce la îmbătrânirea accentuată a populaţiei. Autorul mai menţionează faptul că dezvoltarea  tehnologică a Chinei s-a bazat mai mult pe furtul de tehnologie, decât pe cercetarea proprie, dovadă şi că, până acum, ea n-a obţinut nici un Premiu Nobel.

 SUA va avea mult timp de aici înainte un rol important, chiar dacă trece pe locul doi, dar n-ar fi nici complet exclus să-şi menţină poziţia de lider mondial, dar cu o influenţă redusă. Un rol important în viitor ar putea avea Brazilia, Canada şi Australia. În ce o priveşte pe Rusia, ea pare exclusă din competiţie, declară autorul.

Pentru viitorul omenirii, sunt menţionate două  scenarii blânde şi unul catastrofic:

• Primul scenariu bând este cel al Clubului de la Roma, din 1972, având ca orizont anul 2052 şi  aparţinând lui Jorgen Randers. El este rezumat astfel: Clima se va încălzi, dar nu prea tare, unele economii vor creşte mai repede (China), altele mai încet (Statele Unite, Europa Occidentală,). Contrastele se vor mai atenua, ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare distanţă de cele bogate. China, fireşte, va fi „noul hegemon”. La întrebarea „vom fi mai săraci?”, autorul răspunde, filosofic: „Unii dintre noi vor fi, alţii nu.” „Vor fi suficiente slujbe?” Tot el ne asigură că da.
• Al doilea scenariu blând aparţine CIA şi are ca orizont anul 2030.  Acest scenariu prognozează un rol mai important în viitor pentru actorii non-statali, un acces mai uşor al grupurilor la armele de distrugere în masă, dispersarea puterii, Statele Unite pierzând din influenţă şi China câştigând, dar fără ca vreo ţară sau vreun ansamblu să ocupe o poziţie dominantă; în plan demografic, accentuarea procesului de îmbătrânire al populaţiei, migraţiune trnsfrontalieră în creştere, urbanizare masivă; lipsa apei va afecta regiuni întinse ale globului, provocând penurie alimentară, deplasări de populaţie, tensiuni politice regionale. Zonele cu potenţial ridicat de conflict sunt desemnate a fi Orientul Mijlociu şi sudul Asiei.
• Scenariul catastrofic este cel al ecologiştilor. Ei au anunţat, nici mai mult nici mai puţin,  prăbuşirea întregului sistem de civilizaţie până în 2020. Simultan, ar urma să aibă loc „ prăbuşirea sistemului financiar mondial, declinul producţiei petroliere şi un cataclism climatic, ecologic sau geologic de mare amploare. Soluţia: Renunţarea la creşterea economică. Avem de ales între descreştere sau barbarie…. Statele se vor fragmenta, urmând conturul diverselor etnii (şi cum sunt între 5000 şi 20.000 de etnii şi  numai de 200 de state, ne putem imagina proporţiile fenomenului)…..Se va termina şi cu democraţia. Vom avea state sau „mini-state”, fie totalitare, fie devenite „anarhii mafiote”(în prelungirea tendinţelor fasciste, populiste, xenofobe, pe cale de amplificare în diverse ţări europene)”, (Autorul citează din cartea ”2012-2022: un deceniu înainte de catastrofe”, autori Yves Cochet, Jean-Pierre Dupuy, Susan George, Serge Latouche.)

 Referitor la Uniunea Europeană,  se întrevăd două scenarii, unul  negativ, altul pozitiv şi un al treilea, de compromis, care le completează pe primele două. Iată-le:

• Scenariul negativ: Uniunea nu va rezista turbulenţelor actuale şi (probabil) viitoare, şi se va destrăma. Marea Britanie s-ar putea desprinde de UE, Scoţia de Marea Britanie, Catalonia de Spania, Belgia s-ar putea desfiinţa ca urmare a rupturi ca ar interveni între valoni şi flamanzi.
• Scenariul pozitiv: Uniunea nu se va dezmembra. În situaţia asta ea ar trebui să se consolideze. Un stat federal……ar fi greu nu numai de realizat, dar chiar de imaginat, pentru că ţările europene sunt foarte diferite. Poate o confederaţie? Problema ar fi ce mai  rămâne în suveranitatea statelor şi ce va trece sub regimul suveranităţii comune. În situaţia asta, Europa ar vorbi pe o singură voce pe plan extern, ceea ce ar fi de dorit, consideră autorul.
• Scenariul de compromis: Uniunea nu va funcţiona toată în acelaşi registru şi cu aceeaşi viteză….Nucleul puternic, adevărata uniune, va cuprinde statele din nord…. Statele din sud vor forma o altă zonă, mai puţin dezvoltată şi cu tot felul de insuficienţe structurale. Despre poziţia României în acest scenariu, autorul declară cu nu are habar, ceea ce ne lasă pe noi să credem că ea ar putea fi chiar rejectată din uniune.

Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, spune autorul, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mişcare. Nu sunt sigur că va fi aşa, spune el şi încheie, încercând să ne consoleze: omul este fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cândva. Prin urmare, nu ne mai rămâne decât să resemnăm şi să zicem: Ce-o fi, o fi!

           Ar mai fi de spus despre carte că este scrisă bine, cu un realmente talent literar şi pedagogoc.

Citeşte mai mult >>

UNGURII (9)

10. Evreii din Ungaria

Înainte de Primul Război Mondial, o cincime din ţară era proprietate evreiască, iar o parte importantă a marilor complexe moşiereşti era administrată de arendaşi evrei. Burghezia financiară era formată, în primul rând, din evrei, care la sfârşitul secolului, ocupau 55 la sută dintre posturile de conducere la bănci, la bursă şi în uniunea industriaşilor (pag. 335).

Evrei se stabiliseră mai ales în oraşe. Numărul lor, la 1910, reprezenta 12,4 la sută din populaţia urbană, iar la Budapesta atingea 23 la sută, cu toată asimilarea lor, nu forţată, ci benevolă, ba chiar entuziastă….ei erau topiţi după Ungaria,  precizează Paul Lendvai (pag.339).  Din numărul lor total de 911.000, 705.000 declarau maghiara ca limbă maternă. După 1867, foarte mulţi evrei s-au declarat  maghiari de credinţă mozaică. În 1895, religia mozaică a fost inclusă de statul maghiar în categoria religiilor „recepte”, ceea ca nu s-a întâmplat niciodată cu religia ortodoxă a românilor şi a o parte din populaţia slavă din monarhie.

Numărul evreilor creştea rapid atât ca urmare a unei natalităţi mari, cât şi a unor măsuri de higienă mai bune decât la restul populaţiei. În acelaşi timp, ei erau mai instruiţi decât restul populaţiei. La 1910, în timp ce procentul ştiutorilor de carte din Ungaria era de 72 la sută, a evreilor era de 90 la sută. Ei aveau la şcolile comerciale superioare peste 50 la sută, iar la liceele reale şi la gimnazii peste 23 la sută dintre elevi. Înaintea Primului Război Mondial, ponderea studenţilor evrei la medicină era de 46 la sută, la jurişti 27 la sută, la şcolile superioare tehnice de peste 33 la sută.(pag.343). Nu este deci de mirare numărul mare de evrei care au deţinut poziţii cheie în economia şi cultura maghiară şi pe care autorul îi enumără în cartea sa. Mulţi dintre ei s-au maghiarizat şi îşi ascundeau etnia în spatele unor nume maghiarizate şie ele, la fel cu s-a întâmplat şi cu mulţi evrei din România.

Evrei asimilaţi s-au străduit să devină buni maghiari. Printre evrei, naţionalismul maghiar s-a răspândit ca expresie a gratitudinii (pag.344). Un număr de 346 de familii evreieşti convertite au primit titluri nobiliare. Cu toate astea, maghiarii buni din punct de vedere rasial i-au detestat totdeauna pe evrei, iar aceştia meritau să fie detestaţi, susţine istoricul literar Gyula Farkas.

În ţinuturile mărginaşe ale Ungariei (din care făcea parte şi Sălajul n.n.), în cuprinsul cărora naţionalităţile formau majoritatea covârşitoare, ungurii evrei funcţionau ca să zicem aş, ca „emisari” ai culturii ungare. În satele româneşti sau slovace, prăvăliaşii sau medicii evrei erau adesea singurele persoane care vorbeau ungureşte (pag.346).

Evreii unguri şi-au dovedit fidelitatea şi în Primul Război Mondial. În jur de 10.000 au căzut pe front (pag. 348). Cu toate astea, ei au fost consideraţi vinovaţi pentru urmările lui:

Bolşevicii evrei conduşi de Béla Kun figurau ca principalii vinovaţi pentru politica greşită. „Agenţii evrei ai bolşevismului mondial”, intelectualii evrei distrugători ai tuturor valorilor naţionale şi creştine şi milionarii de piaţă neagră evrei, care au profitat de nenorocirea naţiunii şi a soldaţilor de pe front, ar fi aruncat Ungaria în ghearele mizeriei. Pe scurt, evreii şi numai evreii trebuiau  - în această concepţie – să răspundă pentru Trianon şi tragedia ungară  (pag.388). În următorii 25 de ani, între evreime comunism şi „teroare roşie” s-a pus definitiv semnul egalităţii (pag.389). Evreul nu mai era acum numai cel blestemat de Dumnezeu, cămătarul, speculantul, ci duşmanul de moarte al naţiunii maghiare pur şi simplu (pag. 390).

La câteva luni după alegerea lui Horthy (1 martie 1920 n.n.), premierul său de atunci, contele Pál Teleky, un antisemit convins, dar „moderat”, a depus în Parlamentul de la Budapesta prima lege antisemită din Europa de după Primul Război Mondial. Această lege a lui „numerus clausus” ….limita la o cotă de şase la sută admiterea studenţilor evrei în universităţi.

În ciuda antisemitismului oficial, burghezia industrială şi financiară evreiască şi-a păstrat poziţia de putere tot aşa cum  şi-au păstrat-o  şi moşierii cei mari şi cei de „o mie de iugăre” (pag. 398).

După „reîntregirea” parţială a teritoriilor Ungariei cu ajutorul germanilor, în 1941 numărul evreilor era cu 80% mai mare, o consecinţă tragică pentru evrei, ei fiind mai expuşi în Ungaria decât în ţările din care proveneau, asta datorită faptului că legislaţia maghiară a întrecut în duritate chiar legile de la Nürnberg. Toţi cei care aveau cel puţin doi bunici de origine iudaică erau consideraţi evrei (pag.423).  Istoricul István Bibó (1911-1979) spunea că legile referitoare la evrei „au marcat decăderea morală a societăţii ungare”. Organizaţia fasciată maghiară a „Crucilor cu săgeţi” a fost una profund antisemită.

Un număr de 25.000 de evrei, duşi la muncă obligatorie pe frontul rusesc, sărăcăcios îmbrăcaţi, prost hrăniţi şi adesea omorâţi în chinuri de ofiţeri barbari, sau mai întors 6000 până la 7000 (pag.429). În afară dea asta, armata ungară a provocat o baie de sânge în Voivodina, în oraşul Novi Sad şi împrejurimi, la începutul lui 1942, printre civilii sârbi şi evreii ne înarmaţi. Bilanţul: peste 4000 de morţi, dintre care 1250 de evrei ( pag.430)

După ocuparea Ungariei de către nemţi ( 19 martie 1944), au fost deportaţi la Auschwitz un număr de 437.402 evrei , iar în timpul domniei lui Szálasi au fost ucişi la Budapesta în jur de 50.000 de evrei. Până la sfârşitul războiului, numărul total al victimelor evreieşti din Ungaria se cifrează la 564.000 (pag. 435).

Sfârşit

Citeşte mai mult >>

UNGURII (8)

9. Cum sunt  ungurii

Din  cartea  lui Lucian Boia  „De ce este România altfel?”,  am aflat multe lucruri dure despre România şi români. În cartea pe care o comentăm, Paul Lendvai citează părerile nu tocmai plăcute despre unguri, pe care şi le-au exprimat, de-a lungul timpului, clerici, cronicari, oameni politici, scriitori, călători străini etc. Desigur, unele sunt de-a dreptul fanteziste, unele răutăcioase, altele parţial adevărate,  altele adevărate. Pentru cei care am trăit sau trăim în preajma ungurilor este interesant să ne confruntăm propriile păreri cu cele ale celor citaţi în carte.

Regino, abatele de Prümm a fost primul care a relatat la începutul secolului al X-lea că, potrivit „famei”, ungurii  se hrănesc cu carne de om şi beau sânge de om şi-i smulg duşmanului  inima din piept, ca prin ea să devină mai viteji. S-a mai afirmat că maghiarii sunt urmaşii legendarilor sciţi asiatici, înfricoşători la vedere, jumătate om şi jumătate maimuţă, o făcătură  vrăjitorească produsă de diavol (pag.32). Sunt, desigur, imagini fanteziste despre unguri dar, dacă ele au apărut, înseamnă că, oricum,  prin înfăţişare şi comportament ei au înfricoşat lumea la vremea apariţiei lor.

Episcopul Otto von Freising (1147), referitor la  cruzimea cu care ungurii se răfuiau între ei, declară că el nu ştie dacă să acuze destinul sau să admire bunăvoinţa lui Dumnezeu că o ţară aşa de splendidă ( Ungaria n.n.) a ajuns pe mâna unui popor atât de urâcios şi barbar (pag.48).

   Un cronicar bizantin, din vremea regelui Bela III (1172- 1196), declară că ungurii nu mai sunt pentru Bizanţ „barbari şi vicleni” şi că poporul ungur este nenumărat ca nisipul mării şi neîntrecut în  fapte îndrăzneţe, invincibil prin curajul său, în luptă irezistibil, el însuşi independent, liber, iubitor de libertate şi, cu fruntea sus, îşi este sieşi stăpân (pag.53).

În contradicţie cu această apreciere elogioasă, ducele Albert de Austria, scrie la 1291: ungurii sunt comparabili cu hidra: adică, dacă le retezi un cap, din tăietura respectivă răsar treizeci; sunt răi, şireţi şi ţi se strecoară printre degete ca nişte şerpi alunecoşi; după o bătălie pierdută, atacă din nou, de data aceasta cu îndoită îndârjire; asemenea unor broaşte se ivesc din mlaştini. Răi, dar viteji, aş concluziona eu.

Până şi temperamentul maghiarilor, acest „caracteristic amestec de trăsături sangvine, flegmatice şi melancolice” (Jokai), poate fi explicat prin acest profund înrădăcinat şi  istoriceşte marcat  sentiment al trăirii sub asediul primejdiilor (pag.102).

Raimondo Montecuccoli, general austriac (sec.XVI), declara despre unguri: Firea nestatornică, ingrată şi rebelă  a ungurilor nu poate fi nici  ţinută în frâu cu argumente raţionale, nici câştigată cu calm, nici guvernată cu legi (pag.141)

Julia Pardoe, călătoare engleză din secolul XVIII, spune despre unguri:  O greşeală principală a maghiarului este înfumurarea sa…..Nobilimea ungară sacrifică totul pentru pompă exterioară, pentru lux  şi pentru a se făli şi aşi da importanţă (pag.177). Un călător englez din aceeaşi perioadă, Jhon Paget, scrie: Unii unguri vorbesc cu înfumurare prostească despre supuşii şi vasalii lor, uitând că aceste remarci, cu caracterul lor injust, nu-i inspiră străinului decât dezgust (pag.178).

Vorbind despre Kossuth Lajos, Paul Lendvai  spune: Unii dintre gânditorii cei mai profunzi îl considerau, fireşte, simbol al maladiei ungureşti, al „focului de paie”.

În acelaşi secol, scriitorul german J.Reiman declara: Ungurii au totdeauna o asemenea fire, încât ei ţin la un cal sprinten şi la o sabie ascuţită mai mult decât la o carte interesantă, iar Leopold  Alois Hoffman, bibliotecar al Universităţii din Budapesta,  declara despre nobilii de la ţară unguri că ştiu mai puţin decât un hamal din Paris (pag.193).

Scriitorul austriac Otto Friedänder (1889-1963) scrie despre unguri: Un ungur autentic nu devine decât gospodar, politician sau soldat. Birocrat, meseriaş, sau negustor nu iese din el. Aici numai şvabii şi evreii devin funcţionari, fabricanţi şi comercianţi. Ungurul adevărat este un domn sau ţăran şi nimic altceva (pag. 336).

Profesorul universitar german Franz von Löher, care evident nu îi simpatiza pe unguri, spune la 1874 despre ei: Maghiarii nu au fost şi nu vor fi [...] totuşi niciodată un popor civilizat. Natura maghiarului nu adăposteşte în sine un germen de civilizaţie mai înaltă, o năzuinţă proprie spre ceva […] Alţii trebuie să accepte o limbă care rămâne pururi un dialect, să se sacrifice unui popor care, conform întregii sale istorii, naturi şi situaţii trebăluieşte – în rândurile din spate – totdeauna numai imitând, printre popoarele dătătoare de ton (pag.359).

Acel personaj poate fi văzut la muzeul regional de la Bad Ausee din Stiria. Artistul necunoscut zugrăvise zece figuri în costumul lor naţional cărora li se atribuie în total şaptesprezece trăsături tipice. ….ungurii sunt caracterizaţi ca „infideli şi trădători, instigatori, cruzi şi sângeroşi, fără minte şi trândavi” O fi fost o pictoriţă, dezamăgită de soţul ei ungur şi care i-a băgat în aceeaşi oală cu el pe toţi compatrioţii acestuia?

Lui  Nicolaus Lenau, un „ungur adoptiv”, i s-a reproşat că vorbind favorabil despre ţigani în poeziile sale, a fcut ca în viziunea germană populară ţiganii să se identifice cu maghiarii.

Un alt „ungur adoptiv”, Franz Liszt, e învinuit şi el că prin rapsodiile sale ungare, a promovat în străinătate ideea că ţigani şi unguri sunt una şi aceeaşi realitate. Acum, ungurii, în special cei de pe terenurile de fotbal, ne spun nouă, românilor, ţigani. Realitatea este că în timp ce ei şi-au asimilat ţiganii, iar acum prin vinele  multora dintre ei curge şi sânge ţigănesc,  la noi continuă să fie în număr mare. De altfel, poetul maghiar Mihály Babits spune: Ungurii sunt totuşi un popor amestecat şi care se amestecă în permanenţă (pag.51). Ei au depus, de-a lungul timpului, un zel nemaipomenit în a-i asimila pe nemaghiarii din Ungaria. Evreii s-au asimilat benevol, cu entuziasm, susţine Paul Lendvai.  În aceste condiţii mai poate fi vorba de „rasă profund maghiară”, pe care o clamau antisemiţii unguri dintre 1919 şi 1945? O ordonanţă maghiară, antisemită, din 1938, i-a pus pe unguri într-o mare încurcătură. Istoricul literar István Nemeskürty, a spus despre situaţia creată:   Această ordonanţă a răscolit întreaga populaţie, căreia, întărâtând-o, i-a indus starea bolnăvicioasă a încurcării datelor propriei identităţi. S-a dovedit că aproape fiecare are strămoşi austrieci, germani, slavi, români, dalmatini; cum se poate? (pag. 424). Şi după Armin Vámbérlin (1830-1912), evreu ungur, călător şi turcolog, ungurii sunt poporul cel mai amestecat din Europa (pag. 425).

Aflăm cu surprindere din carte că mai mulţi oameni de valoare unguri au fost, de fapt, evrei. Iată o listă: fizicienii Leo Szilard şi Edward Teller, filozoful Georg Lukász, (pag. 476,477). Sânge evreiesc au avut în ei şi Béla Bartók, Zoltán Kodály, Gyula Krúdy, Zsigmond Móricz, Endre Ady, Attila József (pag. 483). Cineaştii Adolph Zukor şi William Fox, George Cukor, Joe Pasternak,  Charles Vidor, Michael Korda, Alexander Korda (pag. 487). Artişti de film ca Tony Curtis  (pag.490), compozitorii Franz Lehár, Imre Kálmán (pag.500), miliardarul George Soros (pag. 509) etc. Lista este atât de mare, încât îţi vine să crezi că toţi oamenii de seamă unguri au fost evrei!

Albert Apponyi, spune despre pasiunile ungurilor: Îndată ce trei unguri vorbesc despre politică, formează un partid: unul este preşedinte, celalalt vicepreşedinte, al treilea secretar general, care consideră de datoria lui să dea  cu orice prilej o declaraţie importantă.

În final, două bancuri cu unguri (pag. 484):

1. Un ungur intră ultimul pe uşa turnantă şi totuşi iese primul din nou afară.

2. Care este deosebirea dintre un român şi un ungur?Amândoi sunt dispuşi să-şi vândă mama, dar numai ungurul o va livra punctual.

 (va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (7)

8. Nobilii unguri

De şi mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în Ardeal, nu i-am apucat pe nobilii unguri. Le-am văzut însă palatele sau conacele şi am auzit tot felul de poveşti despre ei. Îmi formasem despre ei o imagine uşor idilică, pe care Paul Lendvai a reuşit să mi-o zdruncine. Reproduc  mai jos ceea ce am aflat nou despre ei, din cartea sa:

…la sfârşitul Evului Mediu în Ungaria fiecare al douăzecilea până la al douăzeci şi cincilea locuitor era nobil….În această pătură era cuprinsă şi acea mică nobilime necioplită şi incultă, dar înzestrată cu privilegii, ce constituia „fenomenul cel mai dăunător al evoluţiei sociale ungare din epoca modernă (pag.98).

Referitori la nobilimea maghiară, autorul  citează pe Miklós Zrinyi - strănepotul eroului maghiar de origine croată cu acelaşi nume de la 1556:  Nu există o naţiune care să se fălească atât de mult cu titlurile ei nobiliare precum o face cea ungară şi care să facă aşa de puţin, Dumnezeu mi-e martor, pentru a păstra această nobleţe şi pentru a o dovedi (pag. 144).

Nobilii unguri îşi petreceau cea mai mare parte din timp în străinătate şi cunoşteau mai bine germana sau franceza decât maghiara.  În sec. XVIII, John Paget, citat de autor, spunea: Totuşi eu bănuiesc că maghiarii au un motiv mai serios, decât simpla politeţe, de-a nu vorbi ungureşte, şi anume nu altul decât acela că ei nu cunosc această limbă (pag.186).

Istoricul Bélá Grünwald, citat de autorul cărţii, defineşte astfel situaţia de la sfârşit de secol XVIII: O ostilă regalitate străină, un cler represiv intolerant, o mare nobilime deznaţionalizată, o mică nobilime incultă şi, în cele mai multe cazuri, indiferenţă faţă de interesele naţionale, o burghezie germană restrânsă, o ţărănime săracă asuprită, o soldăţime educată în cultul împăratului, un protestantism  fără nici o afinitate cu statul, populaţii – români, ruteni, sârbi,  germani, slovaci – care sunt atrase de alte centre,  aceste elemente au determinat caracterul vieţii publice din Ungaria (pag. 193).

Au existat însă şi nobili unguri extraordinari. Unul din ei a fost Francisc II Rákóczi, conducătorul curuţilor, luptătorul pentru eliberarea de sub habsburgi, despre care autorul scrie că fost poate cel mai pur şi mai nobil din istoria maghiară (pag.159). Istoricul elveţian Iakob Burkhard scrie în cartea sa Consideraţii pe marginea istoriei universale, ceva care i se potriveşte de minune lui Francisc II Rákóczi : Istoriei îi place uneori să se condenseze într-un om pe care apoi lumea să-l urmeze …..Imponderabilul cel mai rar la indivizii făuritori de istorie universală este însă grandoarea sufletească. Ea constă în capacitatea de a renunţa la avantaje şi a prefera ceea ce este moral… (pag.159). Când rămăşiţele lui pământeşti au fost repatriate, în presă se relata: ţărani unguri şi „saşi”, români şi şvabi, sârbi şi slovaci rugându-se lângă terasamentul căii ferate, au îngenuncheat peste tot pe unde a trecut trenul special (pag. 169). Cu siguranţă,  el n-a fost singurul nobil ungur de felul acesta.

Un alt nobil deosebit, despre care Lajos Kossuth spunea, la 1840,că era cel mai mare maghiar, pe care istoricii unguri îl considerau cel mai interesant, cel mai romantic sau cel mai solitar, iar  Paul Lendvai scrie despre el că a întruchipat mişcarea de înnoire naţională, energia morală şi conştiinţa unei întregi naţiuni, a fost István Szécheny, prieten cu baronul sălăjean Miklós Wesselényi. El s-a pronunţat vehement pentru eliberarea iobagilor şi pentru anularea privilegiului nobilimii de a fi scutită de impozite… a pus la dispoziţie toate veniturile pe un an ale moşiilor lui (aproape 50.000 de hectare) pentru înfiinţarea unei academii de ştiinţe…..îi plăceau caii şi femeile. Referitor la micii nobili el nu s-a dat în lături să declare despre ei  că sunt adunături de neciopliţi şi ignoranţi (pag.203-217).

Lista nobililor unguri deosebiţi, care au rămas în istoria Ungariei, poate continua cu omul de stat Ferenc Deak şi cu Gyula Andrássi, de care a fost îndrăgostită împărăteasa Elisabeta (Sisi),

Englezoaica Julia Pardoe face următoarea descriere a Parlamentului Maghiar, la 1825: În afară de răsărit, n-am întâlnit niciodată şi nicăieri grupuri mai pitoreşti decât acelea pe care le oferă o adunare a stărilor ungureşti. Sunt aici episcopii în largile lor veşminte din mătase neagră, cu lănţişoarele şi crucile lor de aur şi cu pelerinele lor roşii-purpurii; mai vârstnicii nobili de ţară, cu tunicile lor bogat îmblănite şi cu căciulile lor de astrahan; funcţionarii de rang înalt, în blănurile lor verzi sau de un roşu aprins, tivite cu aur şi în splendidele lor cakkos; membrii mai tineri şi mai moderni ai casei domnitoare, îmbrăcaţi cu tunici garnisite bogat, cu pălăriile lor splendid brodate, multe din acestea împodobite cu o pană de bâtlan; şi din toate părţile săbii cu mânere de aur, săbii cu atârnători  roşii-purpurii, arme,  teci din oţel lustruit, din fildeş sculptat sau din alt material cu prelucrare bogată şi costisitoare (pag.207).

Nobililor unguri se pare că le plăceau ceremoniile şi le plăcea să se afişeze în public în costume de gală sau de epocă. Un astfel de prilej a fost, în 1867, încoronarea la Budapesta a lui Franz Joseph ca rege al Ungariei. Iată cum îi descrie pe nobili participanţi la paradă Ludwig von Przibran:

Ceea ce s-a perindat aici în materie de splendoare a costumelor naţionale, de bogăţie a harnaşamentelor şi şeilor, de valoare a pietrelor preţioase de la agrafe, banduliere şi fibule, de arme vechi, de săbii încrustate cu turcoaze, rubine şi perle ş.a.m.d. a corespuns mai mult ca o paradă de lux oriental decât cu descrierile despre sărăcirea  şi secătuirea ţării, cum erau ele  folosite pentru garnisirea dezbaterilor la mesaj (în Parlamentul ungar). Dar impresia generală a fost totuşi aceea de trecere în revistă a unei armate feudal aristocratice. Te credeai transpus formal în Evul Mediu la vederea acestor baroni imperiali şi seniori somptuoşi, urmaţi cu multă supuşenie de vasali înarmaţi.  Îndeosebi acel banderium (grup de călăreţi) a iazigilor şi cumanilor, care erau îmbrăcaţi parţial în cămăşi de zale, parţial în piele de urs, şi purtau ca podoabă principală capete de animale sau coarne de bivol, amintea de vremurile când Europa creştină trebuia să se apere de atacurile din răsăritul păgân. Despre această paradă, trimisul elveţian la eveniment nota: În ciuda splendorii şi realei sale grandori, întregul alai a făcut totuşi asupra spectatorilor obiectivi impresia unei maimuţăreli carnavaleşti. Această piesă de  Ev Mediu nu se mai potriveşte cu vremea noastră, iar soţia trimisul belgian a fost de părere că:  În toate acestea subzistă un rest de barbarie (pag.278).

În perioada 1867 şi 1914,  marii moşieri, printre care mulţi aristocraţi, erau atât de bogaţi încât nici măcar nu ştiau ce posedau exact  şi în ce provincie. Cei mai mulţi petreceau mai mult timp la Viena şi Paris, la curse de cai la Ascot sau la Curte la Schönbrunn, decât în Ungaria. Prinţul Eszterházy poseda 300.000 de hectare de teren, de la lacul Neusiedler până în pusta ungară. Celor din familia Eszterházy le aparţineau, la apogeul puterii lor peste 700 de sate şi 21 de castele.

Arhiducele austriac Franz Ferdinant, din cauza căruia s-a declanşat Primul Război Mondial, un „maghiarofag” cum era el considerat, spunea: aşa numitul nobil maghiar, cavaler este individul cel mai infam, cel mai antidinastic, cel mai mincinos şi cel mai nesigur, iar greutăţile pe care le avem în monarhie le avem numai din cauza maghiarilor.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (6)

6. Ungurii după 1918

La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph.

Amiralul vorbea mai bine nemţeşte decât ungureşte,……a fost un bun călăreţ, vânător şi jucător de bridge,….avea un mare tatuaj care-i acoperea braţul stâng şi  o parte a corpului,….nu era nici foarte cult nici foarte inteligent,   menţionează Paul Lendvai.

Horthy este învinuit că a acoperit grupurile radicale, care au instaurat în ţară „teroarea albă”, grupuri ale căror excese au întrecut de multe ori precedenta „teroare roşie”în ce priveşte grozăvia şi  numărul de victime omeneşti, afirmă Jörg K. Hoensch, citat de autor. Victimele au fost mai ales evrei, comunişti reali sau presupuşi, dar şi mulţi ţărani care îndrăzniseră să se ridice împotriva marilor latifundiari. Nu există date exacte, dar estimările tind, pentru începutul anilor ’20 la un număr total de 2000 până la 5000 de victime. În jur de 70.000 de oameni au fost internaţi, respectiv arestaţi pe timp mai scurt sau mai lung ( pag. 394).

Au urmat mai multe măsuri antisemite, printre care o lege a lui numerus clausus. Un produs bizar al mişcării de autoconservare rasială, a fost ideea „turanismului”. Această idee îndreptată împotriva Occidentului proclama unirea lumii a treia, „turanice”, cu Europa de Răsărit. Ea susţinea necesitatea unităţii popoarelor turanice (printre care turci, tătari, bulgari, uzbeci,  finlandezi şi laponi) şi-i declara pe maghiari reprezentanţii lor cei mai vestici. „Morala nordică” şi „forţa primară turanică” urmau să constituie baza unei noi Ungarii (pag.396).

La 6 noiembrie 1921, Parlamentul maghiar a hotărât detronarea Casei de Habsburg.

Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de-al treilea Reich (pag.398). În 1941, când Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s-a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de „prietenie eternă” cu Iugoslavia (pag.418). Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei,  cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Horthy, el scria:

Alteţă,

Ne-am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat-o. Ne-am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te-am oprit. Sunt vinovat.

3 aprilie 1941                                                                                                       Pál Teleki

Apreciez demnitatea acestui om! Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s-a aliat militar cu el. N-a făcut-o  degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano,  au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri. Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse  cândva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfânt. „Provincia revenită la patria mamă”  număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri (pag.420).

După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărât la 30 august 1940 că România trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date româneşti, cel puţin jumătate erau români (pag. 421). ….într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria, cu sprijin german, şi-a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171. 753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori (pag. 422).

Obligată de germani, până la mijlocul lui 1942, Ungaria a trimis o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943 (pag.429).

La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy, în „problema evreiască” mai ales,  un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o  rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri. Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a „Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară ( douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.

Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, despre confiscările operate de trupele sovietice şi româneşti care au cauzat  prejudicii de cinci ori mai mari decât venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională (pag. 435). El nu a scos însă nici un cuvânt despre atrocităţile săvârşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit-o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

7. Ungurii după 1945

Nu voi insista asupra acestei perioade, deoarece după recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord - în  octombrie 1944 - şi reintrare Ungariei între graniţele din 1940, atât Ungaria cât şi România au devenit ţări „prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amândouă s-au întâmplat cam aceleaşi lucruri. De menţionat  revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sânge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, până în 1989 când amândouă i-au înlăturat pe comunişti de la putere,  ungurii au avut conducători mai inteligenţi decât românii.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (5)

5. Dualismul austro-ungar

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848,  a fost o victorie în înfrângere. Diplomatul Alexander von Hübner spune: Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849.

Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor (???), în primul rând unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti. Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei. Înainte de 1867 ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat   autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii să reclame statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.

Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea  puterii între  germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat (pag. 294). Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu (pag. 297).

În aşa zisul teritoriu al  Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni. Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile! (pag. 303).

Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare (pag.303).

Legea naţionalităţilor (din  1968) recurgând la conceptul feudal – supranaţional - de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei,  indiferent de naţionalitate,….guvernele următoare, mai ales începând din 1875, au folosit legea respectivă ca pe un instrument al maghiarizării lui… (pag. 305).  Chiar oamenii de stat maghiari liberali considerau însă că nişte drepturi sau o autonomie teritorial administrativă  pentru naţionalităţi erau incompatibile cu „ideea de stat naţional  ungar” şi cu integritatea istorică a regatului (pag.306). Azi, maghiarii din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt  majoritari pe teritoriul lor  (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?

Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”

 Nobilii dominau viaţa politică. Ei erau foarte numeroşi: un nobil la 16 sau chiar la 8 locuitori. În perioada dualismului, Franz Joseph a înnobilat în jur de 2000 de familii maghiare.

Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern. Totodată, forma dizolvării monarhiei, precum şi a Ungariei istorice şi contururile noii ordini nu au fost nicidecum premeditate, ele au depins însă de deznodământul războiului, de interesele strategice ale marilor puteri şi de raporturile interne din ţara cuprinsă de febra revoluţionară (pag.370).

 În timpul războiului, a murit, acasă, în pat, împăratul Franz Ioseph. La sfârşitul războiului a izbucnit revoluţia burgheză. Primul ministru ungar, contele István Tisza, a fost asasinat.

Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii  şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie  (pag. 375)

După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”. Au pierdut-o  fiindcă la puţin timp comuniştii lui Bela  Kun au instalat „Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i-au nemulţumit profund pe maghiari

Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n-a durat decât 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace ( sublinierea îmi aparţine, am făcut-o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii; erau numite vorace ţările care se reîntregeau!)

După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt trupele lui Bela Kun ajungând în 1919 până la Budapesta  şi  punând capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Iată ce a reţinut Paul Lendvai  din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s-a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece +’ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu (pag. 387). Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic.

Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare……”Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de  kilometrii pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944,  a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului (pag.384).

Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul – nu şi-au revenit în fond nici astăzi În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi (sublinierea îmi aparţine). Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!”şi „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem”marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca „adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

Cred într-un Dumnezeu,

Cred într-o patrie,

Cred în dreptatea divină veşnică.

Cred în reînvierea Ungariei!

                                      Amin (pag. 387)

Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s-a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii. Paul Lendvai se întreabă:

Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr-o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu nemaghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s-a luat în nume de rău faptul că i-au urmat orbeşte în război pe generalii şi  diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?(pag.388)

          În opinia mea, răspunsul este "da", la toate aceste întrebări.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (4)

 4. Limba maghiară şi maghiarizarea

Prima limbă oficială a Regatului Maghiar a fost, până la 1698, latina, a urmat apoi germana şi abia din 1843 maghiara. Ungurii au trebuit să se lupte între ei, dar mai ales cu habsburgii ca să-şi impună limba. Cu toate astea, ei n-au ezitat, ca la rândul lor, să încerce s-o impună cu forţa celorlalte naţionalităţi din regat. În  1842, István Szécheny atrăgea atenţia că  cine schimbă limba nu schimbă şi sufletul şi că niciodată nu trebuie să-i faci altuia ceva ce nu ne-ar plăcea să ni se facă nouă.

Evoluţia Ungariei în sensul unei „autocraţii generale a limbii de învăţământ şi de stat maghiare” a fost impulsionată deja în 1790/91, spune Lajos Gogolák (pag.310).

Legile şcolare din 1879, 1883, 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi gimnaziale (pag.311).

Regulile pentru maghiarizare şi sancţiunile cele mai severe pentru învăţătorii incapabili sau recalcitranţi le-a impus contele Albert Apponyi, ministru al învăţământului din 1906 până în 1910……..Într-o lucrare despre Ungaria de Sus, Béla Grünwald, istoric şi susţinător al celei mai dure asimilări forţate, dă o imagine ilustrativă privind maghiarizarea: la un capăt al unei maşini de tocat carne sunt băgaţi fii de ţărani aparţinând naţionalităţilor, în timp ce la celalalt capăt ies domni maghiari înstrăinaţi de grupul lor etnic şi cizelaţi. El mai susţinea că este „destinul maghiarimii” să-i „asimileze, să-i absoarbă în masa unui popor superior (pag.311).

În ciuda „şovinismului lingvistic maghiar”(Móritz Csáky), a interdicţiilor şi proceselor de presă iniţiate de autorităţi, în pofida unor abuzuri sângeroase izolate (în comuna slovacă Cernova, la încercarea lui Andrei Hlinka, preot naţionalist şi conducător al slovacilor, de a sfinţi o biserică sătească, 15 oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a intervenţiei jandarmeriei) trebuie să spunem două lucruri de bine despre unguri: maghiarizarea sau asuprirea naţionalităţilor n-a fost niciodată condiţionată „etnico-rasial”, ci cultural. Atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba. (pag.313). Din păcate , ceea ce susţine aici Pal Lendvay că atributul ideii maghiare a fost numai şi numai limba, vine în contradicţie cu ce am citat înainte din Béla Grünwald şi cu realitatea.

Numai un singur deputat, Lajos Mocsáry,  a căutat cu admirabilă consecvenţă să pună în gardă faţă de urmările maghiarizării;  numai el a cerut insistent, în clarvăzătoarele luări de poziţie, egalitate, toleranţă şi transpunerea în viaţă a legii naţionalităţilor. Acest nobil maghiar, incoruptibil şi neînfricat ca om şi ca politician, a fost exclus din propriul său partid şi alungat din viaţa politică (pag 315-316).

Însă apologeţii, ba chiar inventatorii de ciudate „epoci de înflorire” a unui naţionalism romantic au găsit imitatori. Modul lor de a gândi, configurat pe aceeaşi tradiţie istorico-eroică a Ungariei Mari, se face simţit până în actualitate  (pag.316). Din păcate,  acest lucru este fie foarte vizibil, fie bine disimulat  la mulţi dintre politicienii unguri din Ungaria şi România de azi.

(va urma)

Citeşte mai mult >>

UNGURII (3)

3. Inegalitate socială, revolte, revoluţii, revoluţionari

Inegalitatea socială şi nedreptăţile sociale şi etnice şi religioase  din Ungaria şi Transilvania Evului Mediu au fost dintre cele mai mari. Mai ales după răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), când Dieta maghiară a votat „Codul tripartit” sau Tripartitum, cum este cunoscut el, care şi-a păstrat valabilitatea până în 1848, nedreptăţile sociale au atins apogeul. Nobilimea i-a condamnat la „iobăgie perpetuă” pe toţi ţăranii pentru „necredinţa” lor. Li s-a contestat orice proprietate: din acel moment, nici o lege şi nici un tribunal nu-i mai apăra pe iobagi în faţa nobilimii (pag.96-97).

Răscoala a fost înăbuşită cu sălbăticie, în stilul năvălitorilor asiatici (unguri, tătari, turci etc):  Doja a fost legat de un tron de fier înroşit în foc, iar pe cap i s-a pus o coroană înroşită în foc. Ceilalţi conducători, care timp de două săptămâni nu primiseră nici un fel de hrană, au fost forţaţi să smulgă carne din trupul lui Doja încă viu şi s-o mănânce (pag. 96).

În secolul XVII, în ciuda faptului că reprezentau în Transilvania propriu zisă elementul etnic majoritar, românii erau crunt discriminaţi. Credinţa  ortodoxă a românilor trecea drept religie „tolerată”, pentru că românii nu formau o naţiune reprezentată în Dietă (aşa cum, începând din 1437, era cazul nobililor unguri, al secuilor şi al saşilor), adică ortodoxia putea fi într-adevăr practicată liber, dar adepţilor ei li se refuza egalitatea de drepturi politice (pag.120).

Dovadă a „simpatiei” sale pentru români, o serie de evenimente legate de cei din Transilvania sunt ori minimalizate ori trecute cu vederea de către Paul Lendvai, în cartea pe care o analizăm. Despre momentul Mihai Viteazul catadicseşte să spună doar atât: Transilvania a fost lăsată de Sigismund mai întâi pe seama domniei îngrozitoare generalului Giorgio Basta, comandantul imperial apoi nu mai puţin groaznicei intervenţii a lui Mihai Viteazul, voivodul Ţării Româneşti, şi în sfârşit şi pe seama turcilor setoşi de răzbunare (pag.121) De ce o fi fost atât de groaznică intervenţia lui Mihai Viteazul? Nu ni se dau amănunte. Despre răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan şi despre cea condusă de Avram Iancu (1848), scriitorul nici barem nu pomeneşte!

Ungurii susţin că epoca cea mai glorioasă din istoria lor a fost  Revoluţia de la 1848, lupta pentru independenţă dusă de maghiari împotriva Casei de Habsburg, ca şi împotriva croaţilor, românilor şi sârbilor aliaţi cu austriecii şi, în final, împotriva Rusiei chemate în ajutor (pag.218).

Conducătorul Revoluţiei a fost Lajos Kossuth. Nici un politician ungur nu a fost vreodată în aşa măsură obiect al glorificării din partea tuturor straturilor poporului şi totodată ţintă a demonetizării din partea politicienilor popoarelor vecine, cum a fost omul a cărui viaţă lungă (1802-1894) se confundă cu victoriile şi înfrângerile poporului său, spune Paul Lendvai (pag. 219). …unii istorici şi foşti tovarăşi de drum au scris mult despre: gelozia şi vanitatea sa, despre firea sa rece şi egoismul său, despre incapacitatea sa de a se transpune în situaţia celuilalt şi de a manifesta o minimă înţelegere pentru doleanţele naţionalităţilor (pag.243). István Szécheny spunea despre el: că este o otravă morală (pag.235), iar politicianul liberal Pál Nyáry că a fost „un comediant blestemat”. Scriitorul englez Edward Crankshaw spune că el este un slovac de la ţară, iar mama lui nu ştia ungureşte. Cert este că numele de Kossuth provine de la un cuvânt slovac care înseamnă ţap, afirmă autorul cărţii. Kossuth susţine despre el: M-am născut ca ungur şi am fost educat ca ungur (pag.220). Eu consider că nu este important ce a fost el cu adevărat ci ce a simţit şi ce a făcut el pentru unguri.  Privit prin această prismă, a fost, fără doar şi poate, ungur. Acelaşi lucru se poate spune despre mulţi unguri vestiţi, pe care Paul Lendvai se bucură să-i descopere că au fost evrei, au în ei sânge evreiesc sau au alte origini.  Este şi cazul lui Iancu de Hunedoara şi a fiului său Matei, amândoi unguri prin ceea ce simţeau şi au făcut pentru Ungaria.

Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, după ziarul Pesti Hirlap - al cărui redactor şef era chiar Kossuth - obligativitatea nobililor la plata impozitelor, desfiinţarea iobăgiei, reforme umanitare, unirea cu Transilvania şi introducerea maghiarei ca limbă oficială în întreaga ţară. Faptul că atunci populaţia Transilvaniei consta majoritar din români nu era relevant pentru Kossuth, cum nu era aproape nici pentru un reformator cu idei radicale sau conservatoare (pag. 222). Chestiunile de viaţă şi de moarte ale revoluţiei maghiare erau relaţiile tensionate cu Austria, cu Croaţia şi cu cele mai importante grupuri etnice străine, precum cele ale românilor, sârbilor şi croaţilor (pag. 236). Grupurile etnice au cerut în primăvara lui 1848 autonomie şi auto-administraţie, unele în interiorul Ungariei, altele, precum croaţii, chiar în cadrul Casei de Habsburg (pag. 237). Bineînţeles că nu li s-au acordat. În zilele noastre este rândul ungurilor din ţările vecine cu Ungaria să ceară acelaşi lucru (vezi secuii din România) şi se miră că sunt trataţi cu aceeaşi lipsă de înţelegere.

 În primăvara lui 1949, revoluţionarii maghiari au repurtat victorii strălucite în lupta cu austrieci, au nimicit rezistenţa naţionalităţilor conlocuitoare, au reuşit să elibereze majoritatea teritoriului  ţării şi şi-au declarat chiar independenţa faţă de austrieci, Kosuth fiind ales guvernator preşedinte. Au intervenit însă ruşii şi revoluţia maghiară a fost înfrântă. Paul Lendvai remarcă: Ca de atâtea ori în perioade mai îndepărtate şi mai apropiate ale istoriei maghiare (din 1241 până în 1956) nici o putere europeană nu a mişcat nici măcar un deget în interesul maghiarilor (pag. 249). De ce oare? După înfrângerea revoluţiei, treisprezece generali ai armatei revoluţionare ungare au fost executaţi – nouă prin ştreang, patru prin împuşcare – la şanţul de fortificaţie al Aradului.  Ei au fost: un german de provenienţă ne austriacă, un german austriac, doi germani unguri, un croat, un sârb bănăţean şi doi maghiari de origine armeană şi cinci maghiari. Nu toţi cei cinci maghiari „puri” puteau să vorbească sau să înţeleagă ungureşte (pag. 251). Kossuth a murit în exil.

Printre eroii revoluţiei maghiare de la 1848 se numără şi Sándor Petöfi (1823-1849), poetul naţional maghiar. El provenea dintr-o familie iniţial sârbească şi, începând cu străbunicul, deja slovacă. Părinţii lui, un măcelar şi o servitoare, încă mai vorbeau cu accent limba maghiară.  Tânărul poet şi actor s-a numit iniţial Petrovics, el folosindu-se de numele Petöfi abia după 1842 (pag.232). La fel ca şi Eminescu al nostru, care s-a născut Eminovici. Încă odată, nu contează ce te-ai născut ci contează ceea ce crezi sincer şi ceea ce dovedeşti prin faptele tale că eşti. Petöfi a căzut, la 13 iulie 1849, în bătălia de la Sighişoara în lupta contra ruşilor.

Inegalitatea socială a continuat să existe şi în regimul dualist. La 1899, episcopul catolic Ottoká Prohászka declara: Domnul (stăpânul n.n.) nu-l vede pe ţăran ca pe un om întreg, ci, după vechea concepţie feudală, ca jumătate de vită cornută. Iar Paul Lendavai adaugă: O treime dintre ţărani erau, în realitate, semiproletari cu o proprietate minusculă, cu mai puţin de trei hectare….În 1910, ieşeau la numărătoare trei milioane de ţărani săraci, iar dacă se luau în calcul semiproletarii, se ajungea chiar la patru milioane (pag.337). La începutul secolului al XX-lea 15 la sută dintre maghiari trăiau în gospodării izolate şi în pustele marilor moşii, 30 până la 35 la sută în oraşe sau oraşe de câmpie, 50 până la 55 la sută însă în sate…..Budapesta nu era numai oraşul celor 600 de cafenele, al celor 40 de bordeluri şi al celor mai multe mori din lume, ci şi cel al cartierelor mizere pentru mână de lucru auxiliară sezonieră, lucrători zileri fără şcoală, de cele mai multe oro slovaci şi germani. La sfârşitul secolului, un sfert din populaţie locuia în condiţii atât de mizerabile, încât ajunsese la raportul de şase persoane pe cameră (pag. 338)

 

                                                                 (va urma)

                                                                







Citeşte mai mult >>