ÎN NOIEMBRIE PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (3)

Parcul Naţional

Parcul Naţional este parcul meu, în sensul că este cel mai aproape de mine şi mă plimb în el în fiecare zi. Deşi locuiam în provincie, l-am vizitat prima oară chiar la inaugurare, în 1953, cu prilejul Festifalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc în Bucureşti. Atunci am văzut prima oară şi Bucureştiul şi mi-a făcut o impresie grozavă, găsindu-l în haină de sărbătoare. Am fost la festival, în calitate de simplu participant, cu banii economisiţi din bursă, locuind la o rudă, în vechiul cartier 23 August, nu foarte departe de parc. Am reuşit să văd, pe blat, două spectacole: finala campionatului de fotbal între România şi Ungaria, câşigat cu 1:0 de Ungaria, pe stadion, şi o paradă a costumelor naţionale, la teatrul de vară. În prezent, stadionul este în reconstrucţie.

Pe malul lacului. Temperatura mare de afară ne-a permis să ne plimbăm cu haina în mână.

Pescarii. Lacul a fost concesionat unui particular. Acesta l-a populat cu peşte. O zi de pescuit costă 7o lei.

La fiecare plimbare, văd multe mame cu copii mici. O dovadă că politica demografică a guvernului (doi ani de concediu de maternitate) a dat roade.

Loc de joacă pentru copii.

Şoani. Face parte din inventarul viu al parcului.

Fitness în aer liber

Citeşte mai mult >>

ÎN NOEMBBRIE PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (2)

Parcul IOR

IOR vine de la Industria Optică Română. Parcul a fost denumit astfel, pentru că a fost amenajat în apropierea defunctei fabrici. L-am vizitat cu prilejul târgului "Hai în Bucovina!". Bucovinenii  din România au venit la târg cu produse alimentare şi de artizanat, cu cântece şi jocuri populare.  Ziua însorită de noiembrie a atras multi bucureşteni.

Bucovinenii pe scenă

Bucureştenii, mari amatori de muzică şi dansuri populare, în tribună. Între tribună şi scenă este un teren de sport penttru copii

Tocmai se face o mămăligă

Inghesuială pe un teren de joacă

Biserica de lemn din parc

Jetul .de apă  de pe lacul din parc

Raţe şi pescăruşi pe lac



Citeşte mai mult >>

ÎN NOEMBRIE PRIN PARCURILE BUCUREŞTENE (1)

Herestrău
Luna noembrie a acestui an fiind neobişnuit de caldă, ne-am continuat plimbările prin parcuri şi am admirat, mai mult decât în alţi ani, haina lor de toamnă.
 Herăstrăul este cel mai mare parc bucureştean şi, cu toate că este la cinci staţii de metrou de noi, îl vizităm destul de des.

Culori de toamnă

                                                  Puzderie de raţe sălbatice şi pescăruşi

Alee

                                            Turnurile Milenium, pavilion expoziţional, Casa Scânteii

La "căpăţâni"

  Aşa cum se vede în poza de mai sus, administraţia parcului  s-a  văzut obligată să ţină cont  de apetitul pentru lectură al bucureştenilor

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (7)

Jungla literară

Titlul de mai sus este eticheta pe care o pune Adrian Marino lumii literare din care a făcut şi el parte. Îi consacră şi un capitol în cartea sa Viaţa unui om singur.

În jungla literară poţi fi atacat şi sfâşiat prin surprindere, oricând, de oricine, ne spune el, care a fost, în majoritatea cazurilor, respins şi detestat de această lume, dar a respins-o şi el până la urmă.

Lumea literară este egoistă şi rea, vanitoasă şi veninoasă, egocentrică şi individualistă…… brutală, feroce şi lipsită de scrupule, mai spune el.

Despre scriitorii care alcătuiesc această lume are, per ansamblu, o părere detestabilă. În carte vorbeşte adesea despre egocentrismul şi megalomania scriitorilor, despre narcisismul virulent sau invidia şi veninul acestora. Scriitorul român, spune el, este un gangster redutabil. Îl citează chiar pe Cioran, care are şi el o părere proastă despre scriitori: Târfe ce se ceartă pentru acelaşi trotuar, îi caracterizează el.

Am crezut, până nu de mult, că opiniile lui sunt singulare, că ele sunt opiniile uni om frustrat. Am avut însă, recent, posibilitatea să constat că şi Mircea Cărtărescu i le împărtăşeşte. Iata ce scrie acesta în cartea sa Frumoasele străine:

Lumea literară a fost întotdeauna la fel şi va rămâne la fel întotdeauna. De obicei, teatrele sunt exemplele clasice de „cuiburi de vipere”, dar actorii, oricât s-ar bârfi şi invidia unii pe alţii, n-o pot face în public. Scriitorii au însă ziarele şi revistele la dispoziţie, iar bătăliile lor sunt amplificate prin ele la dimensiuni mai totdeauna groteşti. Regula principală care domină toată această acumulare de uri, adversităţi, poliţe plătite şi dispreţ ar putea suna cam aşa: în lumea literară ţi se iartă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sunt socotite păcate omeneşti şi sunt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este sucesul.

Nu este prima oară când Mircea Cărtărescu trimite săgeţi otrăvite spre lumea literară. O face aproape de câte ori are prilejul. Citiţi-i proza şi o să vă convingeţi. O face ca şi cum el n-ar face parte din această lume sau ca şi cum el ar fi o excepţie. Cu părerea proastă pe care o are despre confraţii săi de breaslă, ne face să credem că nu va accepta niciodată societatea lor. Ne înşelăm. Uitaţi-l, mai jos, alături de alţi scriitori români contemporani, în muzeu. Cu siguranţă nu el şi-a ales această companie şi totuşi, o acceptă.Uitaţi-vă la el! Tace mâlc. Imi face impresia că zâmbeşte!

                                                                 Jungla literară?

Este un muzeu al literaturii o junglă literară? Haideţi să vedem.  Jungla se caracterizează prin înghesuială şi sălbătăcie. Prima condiţie este îndeplinită de toate secţiunile muzeului: se înghesuie acolo o mulţime de scritori. Cea de a doua condiţie, dacă e să le dăm crezare celor doi scriitori citaţi anterior, o îndeplineşte  doar ultima ultima secţiune, cea a scriitorilor contemporani.

Ciudată iniţiativă a muzeului de a organiza şi o secţie cu scriitori contemporani! E straniu să vezi pe cineva despre care ştii că încă trăieşte, transformat în piesă de muzeu!

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (6)

Eminescu shocking (2)

Continui să postez extrase din carea lui M. Cărtărescu:

• La „Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul „simpatic, sonor, şi cadenţat”. (Iacob Negruzzi, 1889)

• Înjura într-un singur fel „Tu-i neamul nevoii!”

• „Eram atât de decepţionată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea….unde-i poezia?” (Mite Kremnitz)

• „…un bărbat cu înfăţişare neobişnuită, cu privirea ostenită, tristă şi dreaptă, pâlpăind sub pleoapele grele, vădit pretimpuriu îmbătrânit, cu umerii trişti, puţin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustaţă neîngrijită, cu chipul palid brăzdat şi barba uitată” (V.Russu-Şirianu, 1882)

•  Toată viaţa a pendulat între”Vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru”. (I.L. Caragiale, 1889

• Acest amestec straniu, de sfială şi trufie, îl făcea susceptibil, iritabil, solitar.Toată atitudinea sa în societate, ca şi în literatură părea a zice: noli me tangere.” (I. Slavici, 1909)

• Cu o săptămână înainte de prima criză, Eminescu îi spune lui E.Ocăşianu: „Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţi grijă de mine.”

• "Pe un scaun, gârbovit, cu capul în pământ, Eminescu părea propria sa umbră…Ce privire stinsă! Cât e de palid….Ce mişcări chinuite avea. Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriaşă. Cu buzele în amară frământare, măcina încet firele mustăţei, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit încet şi greu grumazul….şi privirea lui, ochii aceia cu expresia unei mute dezamăgiri, a unui cal de rasă care şi-a frânt picioarele şi aşteaptă să moară….Deodată, ca scuturat de friguri, saltă din şold şi braţe, mă loveşte cu capul. Se sfredeleşte de mijloc şi se opreşte o clipă piept în piept cu mine. Doamne, ce ochi! Ai cui sunt? Pleoapele ridicate în sus au pierit înghiţite de frunte. Albul ochilor este mare, mare, holbat ca cei ce se-neacă. Îşi izbeşte pumnii în tâmple….Deodată s-a întors, şi-a înfipt mâinile în păr, ochii se cască într-o spaimă grozavă. O ia la fugă pe scări. Era acum ca posedat….Aud un şoptit cumplit. Cumplit şoptit:- Smulge-mi capul!” (V. Russu-Şirianu, 1969)

La postarea anterioară Adina A. a făcut un comentariu în care citează din Scrisoarea I-a , sugerându-ne că ar putea fi vorba de o denigrare a operei poetului. Sunt convins că nu-i vorba de aşa ceva. Atât Th. Ştefanelli cât şi Mite Kremnitz se leagă de aspectul fizic al poetului şi de manierele lui. Primul, un scriitor contemporan cu poetul, despre care am aflat doar că are un bust în oraşul Siret, de unde este de baştină, nu-şi închipuia, probabil, că poate să existe o atât de mare discrepanţă între poeziile lui geniale şi aspectul său fizic. Cea de a doua, o nemţoaică, femeie frumoasă, poetă din anturajul reginei Elisabeta, îndrăgostită de poezia lui Eminescu, este dureros de contrariată când constată că poetul nu se ridică din punct de vedere fizic la înălţimea poeziei lui. Eminescu i-a fost profesor de limba română, s-a îndrăgostit de Mite, iar ea, probabil, suferea că nu-i poate răspunde cu aceiaşi monedă şi încerca să se justifice.

Noi ştim însă, că Eminescu a fost şi frumos şi, în ciuda acestor dezvăluiri, vom continua să ni-l imaginăm aşa cum arăta el în poza de student la Viena, sau în bustul aflat în muzeu, redat în poza mai jos. Cât priveşte poezia lui, impresia mea este că va fi greu egalată de un alt poet român şi că, până una alta, Eminescu  rămâne, aşa cum l-a clasificat George Călinescu, poetul nostru naţional.

                                                                      Aspect din muzeu

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (5)

Eminescu shocking (1)

În muzeu, Eminescu este prezentat în cel mai convenţional mod cu putinţă, aşa cum îl ştim toţi din cărţile noastre şcolare de limba română: frumos, talentat, genial. Citind recent cartea lui Mircea Cărtărescu „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”, am fost şocat să află câteva lucruri ciudate despre Eminescu, menite să-l pună pe marele nostru poet complet într-o altă lumină decât cea în care am fost obişnuiţi să-l vedem. O să redau câteva din aceste ciudăţenii, punând în paranteză sursa indicată de autor, urmând ca la sfârşitul episodului următor să fac câteva comentarii.

• În copilărie era „mic şi îndesat” (Th. Ştefanelli, 1861)

• Ca adolescent, „era un tânăr sănătos ca piatra” care la scaldă „punea în mirare pe toţi cu manevrele ce făcea înnot”(Ştefan Cacoveanu, 1904)

• La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1.64- 1,65), cu „musculatură herculiană” (Matei Eminovici, 1886)

• „Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin” (Matei Eminovici, 1886).

• „O spun, nu în dezonoarea acestui om, ci în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau zdrenţele de pe el”. (Nicolae Densuşianu, în timpul episodului ardelean)

• „Era pe atunci un tânăr cu faţa negricioasă, cu ochi mari deschişi, cu un zâmbet pe buze” (Nicolae Densuşianu, în timpul episodului ardelean).

• „Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu un cap cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea pre matură pentru cei douăzeci şi şase de ani ai săi, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire” (Mite Kremnitz, 1876)

• „La masă, mâncă zgomotos, râse cu gura plină, un râs care îmi suna brutal….Un om cu totul lipsit de maniere” (Mite Kremnitz, 1876)

• „O mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată” Mite Kremnitz, 1876)

• „Râdea mult, cu lacrimi şi zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi era deseori oarecum scandaloase” (Stefanelli, 1909)

• „Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atunci nici nu mergea seara la cină, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pâine, brânză, o sticlă de bere şi lucra mai departe. Când veneau apoi colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum” (Stefaneli, 1909)

• „În general Eminescu era tăcut, gânditor….Figura lui cea plină şi dulce de mocan respira blândeţea….Nimic nu te putea face să ghiceşti în el pe marele poet.” (Al. Ciurcu, 1911

Manuscris Mihai Eminescu

Vedere din muzeu

          

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (4)

Manuscrisele sunt cele care mi-au atras cel mai mult atenţia. Este interesant să vezi cum au scris scriitorii: cât de frumos, cât de corect, cu cât de multe ştersături. Sigur, unele manuscrise sunt transcrieri frumos caligrafiate şi fără ştersături. Ele nu trădează deloc modul de lucru al scriitorilor; cel mult, un grafolog şi-ar putea face, pe baza lor, o idee despre personalitatea acestora. Altele însă, sunt la prima mână şi spun multe despre uşurinţa sau lipsa de uşurinţă cu care scriitorii îşi elaborează operele.

M-au impresionat două pagini de manuscris ale lui Ion Creangă. Sunt primele două pagini din „Amintiri din copilărie”, Sunt scrise frumos, ordonat, corect şi cu foarte puţine ştersături. Se vede că scriitorul a scris cu uşurinţa cu care povestea.

Creangă a surprins şi a nedumerit multă lume. Puţini se aşteptau ca în spatele acestui „rural” să se ascundă un erudit.

Manuscrisele lui Marin Preda abundă în ştersături şi corecturi. Se vede că scriitorul îşi şlefuia îndelung textele ca să ajungă la forma finală. El îşi scria şi rescria operele. Romanul „Risipitorii” l-a scris de trei ori ( în perioada 1962 -1972), între prima şi ultima formă fiind mari deosebiri.

Scriitorii contemporani, mai ales cei care scriu la calculator, nu vor lăsa astfel de urme. Niciodată nu vom şti cu câtă trudă şi-au elaborat operele. Putem bănui însă, că nu există scriitor care să nu trudească la operele sale. N.Manolescu mărturisea că a recitit de 20 de ori Istoria critică a literaturii române. De o sută de ori dacă ar fi recitit-o, sunt sigur că le fiecare lectură ar mai fi şters sau ar mai fi adăugat câte ceva. Asta se întâmplă cu toţi scriitori aflaţi în faţa unui manuscris de mare întindere (nuvelă, roman, etc.).

                                                                Aspect din muzeu

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (3)

Din primele scrieri în limba română, mai merită se reproduc un pasaj din Mitropolitul Varlaam (1580-1657) şi unul din Miron Costin (1633-1691), cât şi o ilustraţie la Erotocritul, o poveste de dragoste, traducere din limba greacă (1770-1780)


Mitropolitul Varlaam

„cînd petrace omul în fum, atunci-i lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului dorul ochii şi orbăsc; iar deacă iasă la văzduh curat şi la vreame cu senin, de se primblă pre lângă izvoară de ape curgătoare, atunce sîntu mai veseli ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc din văzduh curat. Aşea şi noi, fraţilor, deacă intăm în fumulpăcatelor lumiei aceştia, întru mâncări fără vreame şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului satelor şi vecinilor, şi într-alte pohte de păcate, atunce şi nouă foarte lăcrămadză ochii sufletului nostru, şi de iuţimea acelui fum înşelătoriu durere şi orbire foarte cumplită rabdă ochii noştri…”

                                                     Autograf Mitropolitul Varlaam

Miron Costin

Puternicul Dumnezeu, cinstite şi iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după aceste cumplite vremi anilor noştri, cîndva, şi mai slobode veacuri, întru care, pre lângă alte trebi, să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu iaste altă şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilorŞ

------------

Ceteşte cu bună sănătate şi primeşte această a noastră cu dragoste osteneală.

De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriu.

Miron Costîn, care am fost logofăt mare în Moldova.

                                         Erotocritul- fragment din Lupta grecilor cu valahii

                                                       Imagine din prima sală a muzeului

Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (2)

Muzeul este organizat pe următoarele secţiuni:

• Literatură medievală
• Literatură premodernă
• Literatură romantică
• Literatură post-romantică
• Literatură interbelică
• Literatură de avangardă
• Literatură postbelică
• Literatură contemporană

Muzeul dispune de un sistem de prezentare computreizat. Pe un monitor mare sunt prezentate caracteristicile fiecărei secţiuni, lista scriitorilor incluşi în ea şi detalii despre viaţa şi opera lor. Există şi înregistrări audio şi vidio cu şi despre scriitori..

În secţiunea de literatură medievală sunt prezentate primele scriei şi tipărituri în limba română şi primii noştri scritori.

Redau, pentru frumuseţea limbajului în care a fost scris, un pasaj din Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche (1590-1647) şi o ilustraţie  din Alixandria

„Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de stătu, mânios şi de

grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe

omoraea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu,

şi lucrul său îl ştiia a-l acopieri şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai.

La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia,

ca văzîndu-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru

război de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea,

ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi,

după moartea lui şi ficiorul său. Bogdan vodă, urma lui luasă, de

lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere ^

în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul Atâta jale era,

de plângea toţi ca după un părinte al său, ca cunoştiia toţi că s-

au scăpatu de mult bine şi de multă aparatură. Ce după moartea

lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce este

în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci

pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici

mai nainte, nici dupa aceia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de

moartea lui Ştefan vodă într-acelaşi anu iarna grea si geroasă,

câtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii preste vara au fostu

ploi grele şipovoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut. Au

domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au

făcut 44 de mănăstiri şi însuşi tiitoriu preste." /

                                                             Autograf Grigore Ureche

                                                     Alixandria - Lupta cu furnicile uriaşe
                                                                                    



Citeşte mai mult >>

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE (1)

Deşi stau de mulţi ani în Bucureşti, deşi iubesc literatura şi pe scriitori, n-am vizitat Muzeul Naţional al Literaturii Române până în această toamnă. Acuma însă, l-am vizitat de două ori şi vă sfătuiesc pe toţi, care puteţi, s-o faceţi. Prima mea vizită a fost prilejuită de o prezenţă a mea cu alte treburi în zonă şi a fost una fugitivă, de tatonare. A doua a fost una temeinică: am mers acolo înarmat cu un aparat de fotografiat, cu caiet şi pix şi, cu totul neaşteptat, am beneficiat de serviciile unei ghide pricepută, sensibilă şi simpatică. Multe din informaţiile pe care am să vi le dau i le datorez Dumneaei.

Muzeul este amenajat în Casa Kreţulescu, monument istoric, datând din prima jumătate a secolului XIX , situată pe bulevardul Dacia, nr.12 (a nu se confunda cu Palatul Kretzulescu de pe str. Ştirbei Vodă).

În faţa clădirii, în dreapta intrării principale, ne întâmpină bustul lui Nichita Stănescu. M-am întrebat: De ce al lui Nichita Stănescu şi nu a lui Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Argheezi etc. Este Nichita Stănescu cel mai reprezentativ scriitor român? Este el cel mai mare poet al nostru? Categoric nu. Este un poet mare, dar nu cel mai mare şi este departe de-a fi reprezentativ pentru literatura română. Este un poet controversat şi o personalitate controversată.

Nicolae Manolescu îl laudă dar îl şi critică:

• este un poet excepţional, dar inegal

• este cel mai original poet de după al Doilea Război Mondial;

• a creat o limbă poetică la fel de liberă şi de încântătoare cum este zborul păsării în văzduh;

• poezia lui este inegală (mari decalaje valorice);

• poetica lui e confuză;

• foloseşte gramatica ad libitum (după bunul său plac n.n.)

• are o cultură poetică precară;

Mircea Cărtărescu, care a predat la Facultatea de Litere din Bucureşti un curs despre poet, declară despre el următoarele:

• În opinia unora Nichita Stănescu ar fi alcoolic, de o calitate morală dubioasă, care şi-ar fi asumat la modul cabotin rolul social de poet naţional, bâiguind pe la mese versuri incomprehensibile, dar ştiind să facă şi sluj când trebuia.

• Nichita Stănescu declara că poemul românesc cel mai frumos este Constituţia RSR sau că scriitorii ar trebui să meargă la strung ca să înveţe să scrie poeme.

• În absolut Nichita Stănescu rămâne un poet cu o minte admirabilă şi deşi i se aplică şi lui proporţia referitoare la Poe „două cincimi geniu şi trei cincimi nerozie”, opera sa este, nu am nici un dubiu, cea a unui mare poet.

Poezia Tocirea a lui Nichita este considerată de N. Manolescu capodoperă norocoasă în deşertul de cenuşă ( adică una bună dintr-o serie de poezii mai puţin bune n.n.)


Soldatul mărşăluia, mărşăluia,
mărşăluia,
până când
până la genunchi
piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
trunchiul
până la coaste
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
până la sprâncene orbea
orbea, orbea
până când
părul lui iarbă neagră era
iarbă neagră era, iarbă neagră era.
Un cal alb venea
şi o păştea
şi o păştea, şi o păştea.
I-ha-ha, i-ha
i-ha.

Citeşte mai mult >>

POEZII BIANCA DAN (2)

SĂ NE IUBIM ÎN PIELE DE ŞARPE

Dimineaţa, începe lupta,
gânduri şuierătoare îmi trec prin minte,
în timp ce mă priveşti pieziş
din Cadillacul tău roşu.

Îmi spui că am fost predestinaţi
să ne iubim în piele de şarpe,
încolăcindu-ne de copaci crescuţi
în noi.

Timpul îşi schimba pielea,
ratând ultimul carnaval.
Nu uita să plângi când eşti fericită, mi-ai spus
înainte să-mi arunci cenuşa
în mare.

Bianca şi Gabriel

Citeşte mai mult >>

A FOST ODATĂ O ŞCOALĂ

Da, clădirea pe care o vedeţi în poză a fost, odată, şcoală! Acum este o clădire părăsită, căreia i s-au furat uşile şi ferestrele, acoperişul i-a ruginit şi s-a desprins pe alocuri, pereţii i-au crăpat, duşumeaua din scânduri a putrezit. O las pe ea să-şi descarce amarul.

Am fost construită după al Doilea Război Mondial, pe vremea când Runcu era un sat înfloritor, cu case frumoase, cu oameni înstăriţi şi harnici iar uliţele lui răsunau de gălăgia veselă a copiilor. Am fost, chiar dacă acum nu vă vine să credeţi, frumoasă, veselă şi plină de viaţă. Viaţa mea era viaţa copiilor satului şi a dascălilor lor. Mulţi copii au învăţat aici şi mulţi dintre ei au devenit oameni cu care satul s-a mândrit şi se mai mândreşte şi azi Ei îmi datorează şi mie ceva din ceea ce sunt ei acum. De ce, atunci, mă întreb cu durere, m-au părăsit complet şi mă lasă pradă hoţilor şi intemperiilor?

Soarta mea tristă a început când dictatorul comunist a hotărât ca satul să fie şters de pe hartă şi locuitorii lui strămutaţi. Cu oamenii din sat au plecat şi copiii, iar eu am rămas a nimănui. Mi-e teamă că soarta mea o s-o împărtăşească multe alte şcoli din ţară, ale căror uşii se închid acum, dacă locuitorii lor se vor dovedi tot atât de lipsiţi de suflet ca cei care au trăit sau mai trăiesc aici.

                                                   Poză făcută din grădina noastră, de Kety G.

Citeşte mai mult >>

ADRIAN PĂUNESCU

Azi a murit omul, poetul şi patriotul Adrian Păunescu. Să-l iertam pe om, să-l iubim pe poet, să nu-l uităm pe patriot.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

TATUAJ

de Adrian Păunescu

Să mă mai nasc, ar fi un braconaj,

Mai bine nu mai fac nici un tapaj

Şi dacă am tot urcat, să am curaj,
Să pot adeveri acest mesaj,

Să şi cobor, la fel, în peisaj,

Pe scara vieţii mele în picaj.

Eu, mie însumi singurul bagaj,

Eu, mie însumi, ultimul meu gaj.

Citeşte mai mult >>

POEZII BIANCA DAN (1)

POEM PENTRU BUNICA

am visat că bunica împletea ciorapi,
zâmbea uneori,
şi-mi era teamă că nu mă recunoaşte,
stătea în faţa icoanei
şi construia lebede de hârtie,
pe care le puneam să cânte
când ploua

după două zile, bunica a murit,
nimeni nu mai împleteşte ciorapi,
la miezul nopţii, au zburat toate lebedele,
erau roşii
şi fiecare purta în cioc câte-o icoană.

M-am întâlnit cu Bianca pe Internet, la cenaclul literar Amprente Literare. Deşi eu nu mai frecventez cenaclul, ea continuă să-mi trimită, din când în când, câte o poezie. Drept răsplată, m-am hotărât să i le public pe blogul meu. Încep cu Poem pentru bunica, o poezie simplă, duioasă, fără nici un farafastâc, care mi-a plăcut

Inaugurez ,cu acest prilej,  postarea pe blog a unor creaţii literare străine: poezie, proză scurtă, fragmente de roman. Vă aştept cu oferte, mai ales de la prieteni şi foşti colegi de cenaclu, însoţite, obligatoriu, de o poză.

Bianca

Citeşte mai mult >>

STEJARUL DIN RUNCU

Satul Runcu este situat pe Câmpia Vlăsiei. Pădurile de stejar ce-l înconjoară, ca şi toate pădurile din partea aceasta de ţară, sunt urmaşe ale vestitului Codru al Vlăsiei.

Pădurile din zona de câmpie a României au început să fie tăiate masiv la începutul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea comerţului internaţional cu cereale şi cherestea şi s-a intensificat în cea de a doua jumătate a acelui secol, odată cu începerea construcţiei de căi ferate, c\nd stejarul a început să fie folosit pentru confecţionarea traverselor.. De atunci şi până în prezent, Codrul Vlăsiei a fost tăia, la ras, de mai multe ori. Nu se ştie din ce motive, pe ici, pe colo, au fost cruţaţi câţiva stejari, care ne impresionează azi prin măreţia lor. Un astfel de stejar se află şi la Runcu.

Priviţi-l! Domină întreaga pădure. Are peste 30 de metri înălţime, iar trunchiul lui măsoară, la bază, în jur de trei metri. Cu toate că este situat la marginea pădurii, te apropii foarte greu de el din cauza arboretului tânăr şi a tufişurilor dese şi încâlcite ce-l înconjoară.. Ce bine i-ar sta să fie tăiat totul în jur, pe o rază de 50-100 de metri! Dar cine s-o facă? Este, indiscutabil, un monument al naturii şi ar trebui tratat ca atare.

M-am apropiat de el şi l-am întrebat:

- Ce faci?

- Privesc.

- O faci demult?

- De vreo 300 de ani.

- Înseamnă că ai văzut multe la viaţa ta?

- Da, am văzut multe, începând de pe vremea când pădurea era de jur împrejur, cât vedeai cu ochii, şi nu era călcată decât de fiarele sălbatice, de haiduci şi hoţii la drumul mare.

- Ai văzut şi cum a luat naştere satul acesta de lângă tine?

- Bineînţeles.

- Cum?

- Păi, un boier, nu ştiu cum îl cheamă, şi-a trimis aici slugile să taie pădurea ca să vândă lemnele, iar în locul rămas liber să semene grâu.

- Şi pe tine cum de nu te-au tăiat?

- Pentru că aveau nevoie de umbra mea ca să mănânce şi să se odihnească.

- Şi ce s-a întâmplat după asta?

- Slugile acelea au primit voie să-şi facă aici case, ca să fie aproape de pământul pe care trebuiau să-l lucreze. Aşa a luat naştere satul. După Primul Război Mondial, statul le-a dat lor pământul pe care-l lucrau.

- Şi , după asta, ce s-a întâmplat?

- Satul a crescut frumos, oamenilor le mergea bine, până au venit comuniştii şi i-au colectivizat, luându-le tot pământul. După aceea tot comuniştii au început să-i alunge din sat, ca să facă agricultură peste tot. Oamenii şi-au dărâmat casele şi au plecat, unii la oraş, alţii în satele vecine. Au mai rămas doar câţiva. Şi şcoala a fost părăsită.

- După Revoluţie, unii din ei s-au întors.

- S-au întors vreo trei, patru bătrâni. Tineretul a rămas acolo, pe unde a plecat.

- Acum, îţi place ce vezi?

- Văd cum bătrânii mor unii după alţii şi cum casele lor rămân pustii. Vă văd pe voi, cei veniţi de la oraş, cum vă faceţi case noi şi vă jucaţi de-a agricultura; văd hoţii de lemne care răresc neîncetat pădurea; văd braconierii care împuşcă puţinele animale sălbatece care au mai rămas; văd avioanele multe care zboară peste pădure şi peste sat, stricându-ne liniştea; îi văd pe cei care construiesc autostrada, şi taie o parte din pădure.

- Nu vezi şi lucruri mai vesele?

- Ba da. Văd, în fiecare zi cum răsare şi apune soarele, văd norii de pe cer, văd fulgerele care-l brăzdează uneori, văd păsările care se avântă în înălţimile lui, văd florile de pe câmp şi , din când în când, câte un iepure, câte un fazan sau câte o căprioară

                                                                                                

          

                                                                                                                    

Citeşte mai mult >>