IGOR

Cu Igor Munteanu am fost prieten şi coleg de serviciu, înainte de pensionare. Cu câteva luni în urmă, îi murise soţia.  Am auzit că devenise de nerecunoscut: slăbise, se gârbovise, nu mai avea chef de vorbă, nu mai citea, nu se mai uita la televizor, nu prea mai mânca. Cu alte cuvinte, nu mai avea chef de nimic. Se pare că nici să mai trăiască nu mai avea chef!  Arata ca un câine căruia i-a murit stăpânul, care refuza să mai mănânce şi aştepta să moară şi el. Nu mai rămăsese nimic din bărbatul mândru şi falnic de odinioară.

M-am mirat foarte mult! Nu mi-am închipuit niciodată că şi-a iubit atât de mult soţia şi că dispariţia ei îl va dezechilibra într-un asemenea hal! Era un om de viaţă, îi plăcea societatea prietenilor, mergea cu noi la restaurante şi pe stadioane şi, mai ales,….. îi plăceau femeile. Nu o singură dată mi s-a lăudat cu aventurile lui galante. Nu mai înţelegeam nimic!

I-am făcut o vizită acasă, ca să-l văd şi să stăm de vorbă. Fusesem de mai multe ori la el pe vremea când îi trăia soţia. Atunci mi-a plăcut cum le arăta casa. Acum am găsit-o în dezordine şi neaerisită. Igor m-a întrebat dacă doresc să mă trateze cu ceva. Am acceptat un pahar de bere rece, de la frigider. M-a poftit să iau loc, adus berea, după care s-a aşezat şi el pe un scaun. Am ciocnit un pahar apoi ne-am uitat un timp unul la altul, fără să ne spunem nici un cuvânt. El arăta ca un monument al deznădejdii! L-am întrebat:

- Ce se întâmplă cu tine?

- Mor pe zi ce trece. Îmi lipseşte foarte mult. Simt că nu pot trăi fără ea, mi-a răspuns el şi a început să lăcrimeze.

- Exagerezi!

- Nu exagerez deloc. Aveam cu cine discuta sau împreună cu cine mă bucura sau întrista când era cazul. Aveam cui mă plânge când  nu-mi convenea ceva. Mă asculta cu răbdare, ştia să mă îmbărbăteze când eram descurajat şi să mă consoleze când nu mai era nimic de făcut. Avea grijă de mine ca de un copil. La rândul meu am făcut tot ce-am putut pentru ea. Am iubit-o foarte mult şi  m-a iubit şi ea. Ne potriveam în toate privinţele. Numai în ea am avut încredere, numai ei i-am mărturisit tot ce mă frământa şi tot ce făceam,  cu excepţia, bineînţeles, aventurilor mele amoroase,  pe care m-am străduit din toate puterile să i le ascund, dar n-am reuşit s-o fac în totalitate, motiv pentru care ea a suferit, iar acum  sufăr şi eu din cauza asta.

- Dacă este aşa şi dacă ai ţinut atât de mult la ea, de ce ai înşelat-o? am îndrăznit eu să-l întreb.

- Pentru că am iubit şi alte femei şi pentru că  eram convins  că iubindu-le  nu săvârşeam un păcat, a venit el cu o motivaţie nouă faţă de cele pe care le avansase în trecut, când ne-am mai ciondănit pe tema asta.

- Cum adică? Nu zice una din cele zece porunci, să nu prea curveşti?

Igor şi-a şters lacrimile şi, înviorat, s-a grăbit să mă contrazică:

-  Credeam că tot ce facem noi oamenii din iubire, ne e permis. Şi apoi, aşa am fost făcut eu: să-mi placă femeile.

- Eşti convins că ştii ce este iubirea? Nu cumva o confunzi cu altceva?

- Cândva m-am uitat într-un dicţionar şi am reţinut că ar fi „un sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus”.  Mi s-a părut corect.

- Mie nu, i-am replicat eu. În loc de doar „afecţiune”, ar fi trebuit scris „afecţiune profundă”! Simpla afecţiune  e mai degrabă atracţie sexuală decât iubire. Cred că despre aşa ceva a fost vorba în cazul  celorlalte femei din viaţa ta sau, mai bine spus, din patul tău.

N-a zis nimic, dar a făcut o grimasă, care putea să însemne dezacordul lui cu mine sau, cine ştie,  dezacordul cu el!?

-  Oricum, ar fi trebuit să-ţi dai seama că puteai distruge viitorul unor fete sau căsnicia unor femei măritate, dacă nu cumva ai şi făcut-o?

 - Riscul de a distruge viitorul sau căsnicia cuiva, la care te-ai referit, este unul asumat de ambii parteneri. Atracţia este reciprocă, şi vinele, dacă există, sunt egale.

-  Fii sigur că există şi, egale sau neegale, tot vine sunt şi nu sunteţi scutiţi de responsabilitate.   Dar, de multe ori lucrurile nu se petrec nici barem aşa: unul dintre voi, de obicei bărbatul,  trişează. De unde vi se trage pasiunea asta exagerată pentru femei?

- Cred că e ceva genetic. Moştenim pe cineva.

- Tu pe cine crezi că moşteneşti?

Igor a căzut pe gânduri. Ori nu ştia, ori avea  oarecari reţineri să-mi răspundă la această întrebare. A făcut-o până la urmă, poate şi din nevoia de a se justifica.

- Se pare că îl moştenesc pe tatăl meu. Nu l-am cunoscut. Era rus. Despre el mama mi-a povestit doar când era pe patul de moarte.

- Ce ţi-a povestit?

- Că la venirea ruşilor în ţară, după 23 August 1944,  soţul ei, Nicolae Munteanu - cel despre care credeam până atunci că e şi tatăl meu  -  era concentrat, iar ea locuia la ţară, într-o cameră închiriată, în casa unei femei văduve, cu doi copii mici, al cărei bărbat murise în primul an de război. Mama avea douăzeci de ani şi era învăţătoare.

Ca să înţelegi ce s-a întâmplat după asta, trebuie să-ţi spun că  mama era basarabeancă,  familia ei stabilindu-se  în România după Primul Război Mondial. Ca aproape toţi basarabenii, ştia ruseşte şi era îndrăgostită de literatura rusă şi de cântecele ruseşti. Era şi foarte frumoasă şi, pe când era elevă, un coleg a abuzat de ea. Fapta lui a ajuns la cunoştinţa  familiilor lor, care i-au obligat să se căsătorească.  Nu numai că nu şi-a iubit soţul, dar nici nu suporta să se atingă de ea. Doar lui în armată, la puţin timp după ce s-au căsătorit, a împiedecat-o să divorţeze de el, aşa cum intenţiona.

Dar, să revin la ruşi. În drum spre  frontul de Vest, ei poposeau câte o zi sau două în localităţile româneşti. În sate,  ofiţerii se instalau în casele oamenilor, în timp ce militarii de rând dormeau în corturi, în căruţe cu coviltir, în maşini sau în acareturile  localnicilor.  Într-o dimineaţă, curtea gazdei mamei s-a umplut de soldaţi, iar în casă s-au cazat doi ofiţeri tineri, locotenenţi amândoi. Li s-a pus la dispoziţie camera   de oaspeţi, cea mai bine mobilată şi mai arătoasă din toată casa,  de altfel singura liberă. Femeilor, le era o frică teribilă de ruşi, pentru că le mersese vestea de violatori, motiv pentru care au stat în   camerele lor, străduindu-se să dea cât mai puţin ochii cu ei. Ofiţerii însă le-au deranjat mereu cerându-le una sau alta. Au descoperit repede că mama ştia ruseşte. A aflat şi ea că pe unul îl cheamă Igor, iar pe celalalt Dimitri. Încă de la început, cel mai mult i-a plăcut de Igor: era chipeş, glumeţ şi tot timpul cu zâmbetul pe faţă.

La prânz, ruşii le-au chemat în camera lor împreună cu copiii, au pus pe masă o pâine mare de secară, au deschis nişte cutii de conserve cu fasole, carne şi peşte marinat şi au insistat ca cele două femei şi copiii să mănânce împreună cu ei. Probabil că ştiau că în ultimul an de război românii cam suferiseră de foame. Femeilor le-a fost teamă să refuze. La început au mâncat cu oarecare reţinere, apoi treptat atmosfera s-a destins şi s-au simţit chiar bine în compania celor doi ofiţeri, simpatici şi civilizaţi. Prin intermediul mamei au aflat printre altele  despre ei că sunt necăsătoriţi, că Igor era student la conservator, iar Dimitri la Politehnică.  

Ca să se revanşeze, mama şi gazda ei i-au invitat seara la cină, pentru care şi-au consumat ultima făină şi ultimele ouă din casă şi au tăiat singura găină din curte, una pe care o cruţaseră ca să devină cloşcă. I-au servit  cu supă de pasăre cu tăiţei de casă şi friptură cu piure de cartofi şi murături. Ruşii au declarat că nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun. O sticlă de vin, una dintre cele rămase de la pomana soacrei gazdei, moartă în anul acela, le-a dezlegat şi mai mult limbile şi au aflat unii despre alţii tot ce-i interesa. Imediat după masă, Igor şi-a scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte.   Dimitri îl acompania din gură. Mama zicea că Igor cânta straşnic la acel instrument, iar Dimitri avea o voce care se asemăna cu a lui Şaliapin.  Încântată să audă muzică rusească, li s-a alăturat şi ea. Avea o voce frumoasă!

Ca să înţelegi ce însemna pentru mama muzica rusească trebuie să-ţi spun că ea cântata adesea, în casă, de una singură sau avându-mă doar pe mine ca ascultător. La câte un cântec trist de dragoste, privea  undeva departe, ca şi cum acolo s-ar fi aflat cineva pe care-l iubea şi căruia  îi ducea dorul, la altul lăcrima, la cele vesele i se lumina faţa şi uneori începea să danseze,  iar dacă mă nimeream prin prejmă, mă lua şi pe mine la dans.

Mă întorc la „masa festivă”, dată de cele două femei în „onoarea” ofiţerilor ruşi.   Între timp, copiii gazdei, aduşi de femei la cină ca să-i împiedice pe ruşi să se ia de ele, adormiseră unul în braţele mamei sale, celalalt cu capul pe masă. Mama lor i-a dus la culcare şi s-a întors cu încă o sticlă de vin. S-a încins o petrecere în toată regula care a ţinut până după miezul nopţii. Au cântat şi  chiar dansat. Cântecele ruseşti, predominant de dragoste, au dat-o gata pe mama. Petrecerea s-a terminat în dormitoarele celor două femei: mama cu Igor, gazda cu Dimitri. Mama a  mărturisit că a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa ei, prima şi ultima de dragoste pătimaşă. După cum ai văzut, totul s-a întâmplat cu acordul deplin al ambelor părţi.

Peste încă o zi,  ruşii au plecat. Cele două femei au plâns după ei. Nu i-au mai văzut niciodată. După nouă luni, mama m-a năsut pe mine şi mi-a pus numele de Igor. Până când nu mi s-a mărturisit, nu  am aflat motivul adevărat pentru care m-a botezat aşa şi de ce de ziua mea cânta cântece de  jale ruseşti şi plângea! Soţul ei a murit pe front, iar ea nu s-a mai măritat şi n-a mai cunoscut alt bărbat, dovadă că  sunt alcătuit din cu totul alt aluat decât ea, probabil din cel din care era făcut şi tatăl meu.

- De unde ştii că rusul era şi el afemeiat?

- Nu sunt sigur, dar înclin să cred că a fost. Cu siguranţă, înainte de a se culca cu mama s-a culcat şi cu alte femei.

-  Eu cred că de cele mai multe ori este suficient instinctul. Tu cum ai ajuns să-ţi placă femeile?

-  Încă de mic au început să mă atragă fetele, cele de o vârstă cu mine şi chiar cele  mai mari. Nu cred că aveam şapte ani, când m-am îndrăgostit de o studentă. Ea avea un prieten pe care eu îl uram de moarte din pricina asta. Am suferit cumplit că eram prea mic ca ea să mă bage în seamă. Am uitat-o repede şi în anii care au trecut m-am mai îndrăgostit de câteva. Ajunsesem la pubertate, eram înalt şi frumuşel, cu nişte trăsături feminine, şi foarte timid. Îmi plăceau  la nebunie fetele, dar ele nu mă plăceau pe mine. N-aveam nici papagal şi nici altceva cu care să le impresionez.  La oameni e ca la animale: un mascul, ca să fie acceptat de o femelă, trebuie să fie mai frumos şi mai viteaz decât ceilalţi. Conştient de asta, am învăţat să cânt la chitară şi din gură, dar abia după ce a început să-mi crească barba şi trăsăturile feţei mi s-au mai înăsprit, iar limba mi s-a mai dezlegat şi am început să am şi tupeu,  s-au uitat şi ele la mine. Am fost virgin până la optsprezece ani. M-a dezvirginat o femeie mult mai în vârstă decât mine şi tot ea m-a învăţat arta de a face amor. După asta, totul a venit de la sine. Nu eram în stare să fac faţă ocaziilor care mi s-au ivit să mă culc cu câte o fată sau femeie măritată.

- Ţi-au plăcut toate femeile cu care te-ai culcat?

-  Absolut toate. Fiecare femeie are ceva deosebit, ceva în stare să-ţi placă. Femeile  au nişte atuuri de care, uneori,  nu sunt conştiente nici ele. Totul e să fii tu în stare le intuieşti sau să le descoperi. Eu    m-am priceput s-o fac.

- Un scriitor român a încercat, într-o carte a sa, să răspundă la întrebarea, de ce iubim femeile? El  n-a reuşit să o facă convingător. Care-i părerea ta?

-  Cuceritorul Everestului, întrebat de ce se urcă pe munţi,  a răspuns: „Pentru că există”. La fel răspund şi eu: pentru că există. Aşa cum de pe fiecare pisc pe care ajungi ţi se dezvăluie ochilor alte privelişti, fiecare femeie pe care o iubeşti e în stare să-ţi procure alte plăceri.

-  Plăceri, plăceri şi iarăşi plăceri! Femeile nu sunt făcute să ne ofere doar plăceri. Sau, în ori ce caz, nu doar plăceri de ordin carnal, ca cele  la care cred că te referi tu.  Dacă înaintea plăcerilor de acest fel ai fi pus pe cele de familie, acum n-ai mai suferi,  a adăugat moralistul nesuferit în care mă erijasem.

Şi de data aceasta, în loc să se supere,  Igor şi-a pus cenuşă în cap:

-  Ştiu, ştiu, ştiu. Alături de soţia mea am gustat şi altfel de plăceri. Tu ai dreptate. Când  mă gândesc la trecutul meu, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Cu ce m-am ales? Doar cu regrete, pentru că plăcerile au fost de moment şi   le-am uitat complet şi pe ele şi pe femeile care mi le-au procurat. Constat acum că am iubit, de fapt, o singură femeie: pe soţia mea.

Începuseră să-i curgă iar lacrimile, după care a reintrat în starea aceea de om deznădăjduit. Îmi pare rău că l-am chinuit cu morala şi indiscreţia mea. Cred că nu erau necesare. El ajunsese singur la adevăr, dar, din păcate, prea târziu.

Igor s-a topit văzând cu ochii. În mai puţin de un an, şi-a urmat soţia în cimitir, şi nu l-a plâns

niciuna din numeroasele sale  „iubite” din trecut.

Citeşte mai mult >>

POATE ÎNGERII

OBSEDANTUL DECENIU*

Literatura şi tehnica sunt două domenii care – la prima vedere – nu au nimic în comun. Şi totuşi, oricât ar părea de contradictorii, uneori, ele se atrag şi sfârşesc prin a se completa reciproc. Există oameni cărora li s-a întâmplat să trăiască, ardent, o asemenea interferenţă. Unul dintre ei este fostul inginer, specialist în termoenergetică, Artemiu Vanca.

            Subtil cronicar al timpului revolut, Artemiu Vanca e originar din satul Bănişor, judeţul Sălaj. S-a născut într-o zi de 18 iunie 1936 şi a cochetat încă din tinereţe cu literatura, deşi studiile absolvite (Facultatea de Mecanică, Secţia maşini termice – Institutul Politehnic din Bucureşti, 1961) n-au îndreptăţit pasiunea lui de literat. A lucrat la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energo Montaj şi în exploatare la termocentralele Işalniţa, Rovinari şi Turceni, la CET – Târgu Jiu (1963-1991), apoi la Direcţia Generală de Producere a Energiei Electrice şi Termice (1991-1996). Stabilindu-se la Bucureşti, în 1995, pe lângă articolele de specialitate, publicate în revista Energetica, A. Vanca nu a încetat să scrie povestiri, poezii, eseuri, recenzii şi cronici dramatice, exersându-şi harul literar şi frecventând cenaclurile Destine, AGIR, AntiM. Datorită carierei solicitante de inginer, nostalgia meleagurilor natale şi bogata experienţă de viaţă s-au reunit, destul de târziu, în romanele Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012).

Noul roman (Poate îngerii, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) e, înainte de toate, o frescă socială a obsedantului deceniu sau, mai exact, a tristului ei apogeu (1950-1954). Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Sub pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”), autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate, insidios, de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse iubiţilor (şi genialilor) conducători Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inclusiv poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxist-leninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi doreşte o „altfel” de poezie (cea a scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga) pe care o descoperă cu ajutorul aceluiaşi profesor Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie). Printre „polemicile cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. Cultul poeţilor şi, mai ales, cultul Poeziei sunt prezente, în numeroase pagini de o alură eseistică. Împreună cu poeţii puşi la index de regimul comunist sunt citaţi Eminescu, Topîrceanu şi Coşbuc, discutându-se despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu.

El însuşi absolvent al Şcolii Tehnice, Artemiu Vanca împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă – prietenul lui Adrian Vaida – este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj), dar în acelaşi timp consemnează, cu minuţiozitatea unui istoric, principalele evenimente social-politice din epocă la care personajele sunt martori sau participanţi, fără voie: începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc.

Înfăţişând viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste, tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor. De exemplu, fiindcă n-aveau bani de bilete la cinematograf, Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!” Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor e, apoi, scena în care,   mutându-se în gazdă, la doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe.

Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul Ciucea, Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida e pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.

Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.

Meritul lui Artemiu Vanca rămâne acela de a fi realizat, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care uniformizează oamenii, striveşte idealurile adolescentine şi face aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate.

* Prefaţa la carte

Marcel Lucaciu

Citeşte mai mult >>

MICUL PRINŢ

MICUL PRINŢ

de Antoine de Saint Exupéry

Editura Arthur, 2015

Traducere şi postfaţă de Ioana Pârvulescu

  

N-am citit ”Micul Prinţ” atunci când eram copil pentru că nu mi-a pus nimeni în mână cartea. Mai târziu, am auzit vorbindu-se despre ea, am aflat că s-a tipărit într-o mulţime de limbi şi că este cea mai citită după Biblie şi Capitalul lui Marx. Am devenit extrem de curios s-o citesc şi să aflu, ce a făcut-o atât de celebră? Mi-am satisfăcut curiozitatea recent, citind această ultimă ediţie a ei în limba română, într-o traducere pe care o consider reuşită. Mi-a plăcut enorm!

La ultima şedinţă a Cenaclului Literar „Antim”, pe care-l frecventez, un poet în vârstă, veteran al mai multor cenacluri literare bucureştene, i-a dat următorul sfat unei debutante: „Bagă cât mai multe metafore şi simboluri! Parfumează-ţi cuvintele cu frumos!”

Desigur, limbajul frumos poate asigura succesul unei opere literare, fie ea poezie sau proză. „Micul Prinţ” este scris în limbajul nostru de toate zilele fără prea multe metafore şi simboluri şi, cu toate acestea s-a bucurat şi se bucură de un mare succes la cititorii de toate vârstele. De ce? Undeva în carte, o vulpe îi dezvăluie  Micului Prinţ un mare secret: „bine nu se vede decât cu inima” . Noi suntem convinşi că Antoine de  Saint Exupéry  şi-a scris cartea cu inima. Cu inima de copil a unui om mare, inteligent, sensibil şi plin de dragoste pentru semenii săi.

Citeşte mai mult >>

RESPINS DE AMANTĂ

 

S-a întâmplat la Costineşti. Aveam doar 13 ani. Atunci am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de ea. Era din partea locului şi era frumoasă foc: avea ochii albaştri, plete până la călcâie şi o piele netedă, catifelată. Nu m-a băgat în seamă.

 Am revăzut-o după 11 ani. Era neschimbată. O mulţime de tineri se învârteau în jurul ei. Îi accepta pe unii şi-i respingea pe alţii. M-a respins şi pe mine, dar am continuat s-o iubesc.

La deplină maturitate, în anul 1985, am întâlnit-o din nou. Era la fel de frumoasă, m-am apropiat de ea cu mai mult curaj şi am reuşit s-o cuceresc. Am petrecut alături de ea câteva zile în care am fost fericit. Am cunoscut-o mai bine. Mi-a plăcut şi când era liniştită şi adormeam în braţele ei, şi când era agitată şi nu mă lăsa să mă apropii de ea. Eram, atunci, într-o stare de inspiraţie poetică deosebită. I-am dedicat câteva poezii. Printre ele o odă, în care, cu multă neruşinare, am descris o scenă de amor în care am avut-o parteneră.

Apoi nu ne-am mai văzut o mulţime de ani. Am revenit pe meleagurile ei, în anul acesta, la vârsta senectuţii. Am reîntâlnit-o. Nu se schimbase prea mult. Era la fel de atrăgătoare. O mulţime de bărbaţi îi făceau curte. M-am apropiat cu ea cu timiditate şi am încercat să reînnod idila din trecut. A fost imposibil. M-a primit rece, distantă, ca şi cum nu m-ar fi întâlnit niciodată. M-am convins că iubirile trecute nu se mai întorc şi că e cuminte ca la o vârstă înaintată să-ţi pui poftele în cui.

În oda pe care i-am dedicat-o i-am dezvăluit şi identitatea. E vorba despre o „persoană” foarte cunoscută. Bănuind că sunteţi curioşi să ştiţi despre cine-i vorba, redau oda pe care i-am dedicat-o, puţin modificată, ca să prelungesc suspansul:

Suntem în larg.

Mă ţii în poala ta,

mă legeni,

îmi săruţi pleoapele,

îmi săruţi gura.

Îmi afund capul

în moliciunea pântecului tău,

îţi mângâi coapsele fierbinţi,

îţi sărut sânul rotund,

jucăuş,

de fecioară.

Mă îmbăt cu parfumul tău

de alge,

de soare,

de vânt.

Îţi despletesc părul,

îl resfir cu degetele tremurânde,

te strâng puternic în braţe.

Te strâng cu patimă,

cu disperare,

cu nebunie.

Trupurile noastre se contopesc.

Simţurile ne ard

cu o flacără vie,

din ce în ce mai înaltă,

din ce în ce mai fierbinte.

O explozie puternică

ne zguduie trupurile!

Suspinele noastre,

duse de valuri,

se sparg nervoase

de ţărm.

Ecourile exploziei

mai cutreieră zarea

şi se sting încet,

pe rând,

odată cu flacăra.

Respiraţiile noastre şuierate,

grăbite,

sunt luate de vânt.

Încet, încet

o linişte adâncă

se aşterne.

O toropeală plăcută

ne cuprinde trupurile.

Adorm în braţele tale.

În adierea vântului,

sâni-ţi de fecioară

tresar, abia perceptibil

sub ia albastră,

transparentă,

de borangic.

Valuri mici

se sparg uşor de ţărm,

în ritmul respiraţiei  tale

liniştite.

Soarele,

aproape de asfinţit,

îi încălzeşte trupul

lichid,

leneş,

de amantă.

Pescăruşii,

în zborul lor elegant,

se oglindesc  în apele

 tale limpezi,

albastre,

şi-ţi sărută,

din când  în când,

trupul  moleşit,

întins la soare.

Mare Neagră,

Mare Neagră,

femeie dezmierdată,

femeie adorată,

femeie iubită.

                                                                                                                              

Citeşte mai mult >>

BREVIAR PENTRU PĂSTRAREA CLIPELOR

Cartea este un interviu, luat de Filip-Lucian Iorga, scriitorului Alexandru Paleologu (1919-2005)şi a aprut în Editura Humanitas, în trei ediţii, ultima în 2012.  Eu am descoperit-o abia în anul acesta, 2015, la Bookfest. Am întocmit această recenzie pentru cei care    n-au auzit de ea încă, sau au auzit, dar n-au citit-o. Merită citită, pentru că Alexandru Paleologu a fost om interesant, inteligent şi cult. O convorbire cu un astfel de om nu poate fi decât pasionantă, iar cartea pe care v-o prezint este o dovadă în acest sens.

Tânărul Filip-Lucian Iorga, doctor în istorie, îl însoţeşte pe Conu Alecu într-o călătorie  cu numeroase popasuri de-a lungul vieţii lui, în care scriitorul îşi deapănă amintirile şi impresiile. Ea începe, bineînţeles, cu copilăria, într-o familie de intelectuali cu origini moşiereşti, înconjurat de oameni „de mâna întâi”, pe care îi descrie cu mult talent, admiraţie sau ironie.

Acelaşi lucru face şi vizavi de personalităţi culturale şi politice româneşti sau străine, dispărute sau în viaţă. Despre unii are puncte de vedere absolut personale. Despre Ionel Brătianu spune că  a fost „autoritar, distins şi leneş” şi adaugă: „autoritarul, dacă e activ, e o nenorocire, dar dacă e leneş, e o fericire”,  despre Cioran spune că este un „scriitor de limba română mediocru”, despre Caragiale că „a fost un geniu care şi-a inventat o lume”, despre Tolstoi că „mai mare scriitor nu cred să existe” şi adaugă: „ Război şi pace, cartea care mi-a plăcut cel mai mult, am citit-o de 14 ori şi am scris, undeva, că nu vreau să mor până nu o citesc pentru a 15-a oară”. Despre Balzac spune că „îţi dă sentimentul de genialitate continuă, că a murit tânăr şi a lăsat o operă uriaşă”, despre Eliade că „a scris şi articole proaste, tâmpite, de o gargară patriotardă”, despre Noica că „era un filozof strălucit deşi susţinea unele lucruri aberante”, despre Ion Antonescu că „era un om onorabil chiar dacă i se pot imputa multe erori politice”, despre Titulescu că „are la noi o imagine disproporţionat de bună, faţă de rezultatele reale pe care le-au avut jocurile lui diplomatice”, despre Nae Ionescu că „n-a fost un antisemit” ( în „Strada Armenească” A.P. declară despre N.I. că „a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe  planeta asta”), despre Bill Clinton că ”mai rău decât să fii tâmpit e să nu fii nimic, aşa ca el”, despre Ronald Regan şi Papa Ioan Paul II că „sunt cele mai importante figuri ale sfârşitului de secol XX”, despre Ana Pauker că era „o ţoapă vindicativă, violentă şi trivială”, iar despre Ceauşescu: „chiar într-un costum italienesc foarte elegant, tot o arătare dezgustătoare rămânea”.

Nu ezită să se pronunţe în legătură cu toate temele pe care i le pune în faţă interlocutorul său şi o face în cunoştinţă de cauză cu aplomb şi umor şi nu se jenează să folosească în legătură cu unii dintre cei sau cele la care se referă epitete ca prost, idiot, tâmpit, ţoape parvenite, mojic, dobitoc, imbecil, mitocan, cretin etc. El declară: „Trebuie să ai curajul de a spune vorbe tari. Eu le folosesc deseori, pentru a fixa ceva în conştiinţa interlocutorului. Problema e să nu vorbeşti tot timpul numai aşa, pentru că pe urmă cuvintele respective îşi pierd forţa.”

Alexandru Paleologu a fost în primul rând scriitor. „Evident, ca scriitor, am tendinţa să mă consider mare şi cred că o merit”, declară el. Deci, cum era de aşteptat, spune nişte lucruri interesante şi despre literatură şi scriitori. „Toată viaţa, principala mea preocupare şi plăcere a fost să citesc….Am fost, realmente, într-o perioadă, un om foarte citit. Ştiam bine toată literatura europeană…..Cred că marile adevăruri le găsim în artă şi literatură, nu în filozofie. De fapt, pe mine nu m-a interesat decât literatura……pentru că literatura e cam tot. Şi eu mai cred că bărbatul, dacă nu are talent literar, nu e nimic”. Aici sunt convins că exagerează. Mai departe: „…sunt trei mari literaturi pe planetă: franceză, anglo-saxonă şi rusă……FărăTolstoi, Dostoievski, Gogol, Turgheniev şi Cehov nu poţi fi european. Europa fără Rusia este o Europă ratată……Pentru mine, postmodernismul este zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura znobilor.”  Despre scriitori:  „Multă vreme am dejunat la Casa Scriitorilor. Erau acolo câţiva oameni frecventabili, dar majoritatea nu. ….E evident că dintre membrii Uniunii Scriitorilor, zdrobitoarea majoritate nu sunt scriitori. În general mi-e destul de dezagreabil mediul scriitoricesc. Mi se pare, pur şi simplu, plicticos, plin de figuri deformate care au nevoie de un mediu nefiresc pentru a rezista……Sunt şi unii care sunt talentaţi şi au ceva de spus, au o anumită forţă, dar care sunt megalomani şi infatuaţi……Nu am putut niciodată să înţeleg cum pot exista prietenii literare.”

„Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt mândru de asta.” spune el şi nu-l credem deloc. Cum n-a făcut nimic când, dacă ar fi să ne referim numai la  bibliografia sa, ea numără cincisprezece titluri, dintre care opt au apărut în două sau trei ediţii? Despre cartea sa „Bunul simţ ca paradox”, apărută în 1972, Alex. Ştefănescu scrie: „a produs o ne mai întâlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice, situându-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.”. Ne mai şochează cu următoarele declaraţii: „Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura……Cei care acţionează, muncesc, se fac utili încontinuu îşi pierd vremea. A face totul înseamnă aţi fura permanent căciula. Leneşul e singurul care obţine ceva din viaţă. Omul de acţiune şi de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se menţină tot timpul în agitaţie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relaţie bună; de fapt, etimologic, munca înseamnă tortură…… Sigur, îmi face uneori o imensă plăcere să lucrez ceva care mă pasionează; asta nu e muncă, e distracţie. Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de sta degeaba. Adevăratele daruri ale vieţii sunt acelea pe care le obţii fără efort.” Trebuie să fii  foarte cinic ca să declari aşa ceva, dar, trebuie să recunoaştem, există şi un sâmbure de adevăr în cele spuse de scriitor.

Despre femei şi sexualitate, spune: „Eu am fost întotdeauna pasionat de femeie; grozavă invenţie este!…..O femeie, când face dragoste, nu mai este prim-ministru, nici dacă este Margaret Thatcher sau oricare alta vrei tu. Femeia nu va ajunge niciodată să fie altceva decât victima acestui fundamental şi superb act, care este sexualitatea……..Am scris de multe ori că, în materie erotică, numai fidelitatea e serioasă, numai ea e efectiv excitantă, şi nu dezgustătoarea performanţă statistică…..Un om foarte viril este un om foarte fidel, pentru că stăpâneşte repertoriul complet, împreună cu persoana cu care s-a obişnuit……Proştii nu vor să înţeleagă că nu e important să fie multe , ci să ţină mult.”

Despre religie şi credinţa în Dumnezeu: „….creştinismul este singura religie serioasă de pe planetă…..Celelalte religii trebuie să fie şi ele stimate, dar nu creditate…….Liber-cugetător înseamnă, fără supărare, să fii prost…..Dar cu adevărat credincios nu poate fi decât un om foarte deştept.  Ceilalţi sunt credincioşi din prudenţă, iar unii, nu puţini, din lichelism; vor să se pună bine cu puterea presupusă.”

Aproape de final, scriitorul mărturiseşte: „Sufăr de boala incurabilă a vârstei. La vârsta mea se moare! Pot să dispar şi diseară….Oricum, la peste 80 de ani este clar că destinaţia ta cea mai evidentă şi promptă este sfârşitul.”

 La final declară: „Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, aşa cum mi s-a întâmplat mie în puşcărie) şi umorul…….Iar dacă iubeşti pe cineva şi iubirea este împărtăşită, nu poţi să nu fii fericit.”

 

P.S. După ce am citit cartea, am ţinut, dacă nu l-am văzut în carne şi oase pe Alexandru Paleologu când mai era încî în viaţă, să văd casa în care a locuit. Am văzut-o, am fotografiat-o şi am reuşit să vorbesc cu fiica lui, care locuieşte acolo împreună cu mama sa şi cu familia fratelui ei, Theodor Paleologu.

Casa în care a locuit Alexandru Paleologu



Citeşte mai mult >>

ÎNTÂMPLĂRI CU ANCA

Anca este o doamnă în vârstă, distinsă, fostă cadru didactic universitar în ţară şi străinătate, care locuieşte singură, în oraşul Voluntari, într-un conac impunător, fost al părinţilor săi, naţionalizat de comunişti, în posesia căruia a intrat după lungi şi anevoioase demersuri, după Revoluţie. Până atunci a locuit în Bucureşti, într-un apartament pe care-l mai păstrează încă. Obişnuieşte să-şi convoace la conac, în fiecare an, pe rând, foştii colegi de şcoală primară, de liceu şi de facultate, împreună cu care petrece câte o după amiază, cu bere,  cu mici şi fripturi la grătar, pe cheltuiala ei. Aţi mai pomenit aşa ceva?! Ne întâlnim şi noi cu colegii de liceu sau facultate, dar la zece sau cinci ani, la câte un restaurant, pe cheltuiala noastră. Mă văd obligat, încă de la început să spun despre Anca că este o fiinţă sentimentală şi generoasă.

 La o astfel de întâlnire cu fostele colege de liceu am cunoscut-o şi eu, soţia mea, Ana, fiind fostă colegă cu ea la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. De atunci, o mai vedem din când în când. Nu de mult, i-am făcut, împreună cu Ana, o vizită. Ne-a întâmpinat mişcându-se cu dificultate şi având o vânătaie mare pe pometele  obrazului stâng.

- Ce-ai păţit Anca? o întreb eu.

- Am avut un accident de avion.

Ştiam despre ea că e o pasionată a excursiilor în străinătate şi călătoreşte des cu avionul.

-  N-am auzit să fi avut loc, zilele acestea, vreun accident aviatic.

- A fost un avion militar, de vânătoare, de aceea n-a vuit presa.

- Avion de vânătoare?! Ce căutai tu în el?

- Nu eram în el.

- Dar unde erai? Pe aerodrom?

- Nu. Eram în grădină.

 Ne uităm nedumeriţi la ea, apoi eu alerg la fereastră, dau perdeaua la o parte şi mă uit în grădină. Nici urmă de avion sau de vre-o groapă făcută de el. Ea începe să râdă şi ne explică:

        - Ieri pe când eram în grădină a zburat pe deasupra mea un avion de vânătoare, din acela cu reacţie de lasă pe cer o dâră lungă, albă. Uitându-mă după el, m-am împiedicat şi am căzut într-un strat de păstârnac.

        - Şi asta numeşti tu accident aviatic? o întreb tot eu, înciudat de plasa luată.

        - Dar cum ai vrea să-l numesc, de păstârnac?

Am râs toţi trei. Ar fi trebuit să ne închipuim că este una din situaţiile în care ea face haz de necaz. A avut multe necazuri -  legate mai ales de sănătate - pe care le-a tratat cu umor, a avut însă şi nişte întâmplări cu adevărat hazlii. Iată două dintre ele, povestite de ea. Prima:

- Într-o zi, m-am întors din oraş, adusă cu maşina de Ionuţ vecinul meu pe care-l ştiu de când era puşti. Acum este însurat iar soţia lui e pe cate să aducă pe lume un alt Ionuţ. M-a lăsat la poartă, şi a plecat. Abia am deschis uşa de la intrare în curte, că  şi am văzut două siluete retrăgându-se urgent, în spatele duzilor deşi, ce mărginesc aleea ce duce la conac. Curagioasă cum sunt, m-am dus repede la locul unde se retrăseseră, am dat nişte crengi la o parte şi, ce credeţi că am văzut? Vă dau conacul dacă ghiciţi.

- Două ţigănci, m-am grăbit eu să răspund.

- Nu, mi-a zis ea.

- Doi bărbaţi, şi-a dat cu presupusul Ana, încercându-şi norocul.

 - Nici, i-a retezat-o Anca.

Am mai făcut amândoi mai multe presupuneri, de fiecare dată însă ne-a răspuns cu  acelaşi „Nu” sau „Nici”, încadrat de un zâmbet, care voia să spună, „N-o să ghiciţi niciodată!”. N-am ghicit şi am pierdut ocazia să devenim proprietarii conacului ei. Ne-a spus ea.

- Erau două chinezoaice. Când le-am văzut, am rămas tablou!” Ce căutaţi voi aici?” le-am luat eu la rost. Se uitau la mine şi ori nu pricepeau ce le întreb, ori n-aveau curajul să-mi răspundă. Am început să le ţin un discurs, cum că au încălcat o proprietate privată, că nu-i frumos ce-au făcut şi că dacă anunţ poliţia o încurcă. Cuvântul poliţie cu siguranţă l-au înţeles că au intrat puţin în panică şi una dintre ele a ridicat o sacoşă mare şi a deschis-o. Vă mai dau o şansă  să intraţi în posesia conacului meu, dacă ghiciţi ce era în ea.

- Chinezării, răspund repede eu, convins că nu putea fi altceva.

- Nu, s-a grăbit ea să mă contrazică..

- Lucruri sustrase din casă, îşi dă cu părerea Ana.

- Nici vorbă! Era plină de frunze de dud. Am fost atât de mirată, încât n-am mai ştiut ce să zic. Cu un gest politicos, le-am arătat uşa de la stradă şi le-am poftit să-mi părăsească domeniul.

- Ce-or fi făcând cu ele?! s-a întrebat Ana, mirată.

- Pot face o mulţime de chestii, i-a răspuns Anca, cum ar fi: să hrănească cu ele viermi de mătase, să prepare vre-un medicament sau să le mănânce. Ăştia dacă mănâncă câini, ar putea mânca şi frunze de dud. După această vizită, am grijă, din când în când, să mă conving că nu mi-au intrat în curte şi alţi străini, sau chiar vecini de-ai mei, crezând că nu sunt acolo ci la apartamentul din Bucureşti. Deschid fereastra şi întreb cu voce tare: „ Care v-aţi mai rătăcit pe aici, mă?”

A doua întâmplare, tot în relatarea ei:

- Era într-o după amiază de vară. Îmi făcusem siesta - obicei pe care îl am de când am predat la Universitatea din Casablanca - şi mă îndreptam spre verandă, unde obişnuiesc să-mi petrec restul zilei citind, afundată într-un fotoliu. Abia am intrat şi ce credeţi că văd? Un ţigănuş, de vreo patru sau cinci ani, în puţa goală, se plimba prin verandă ca la el acasă. M-am îndreptat spre el, l-am apucat de mână şi l-am întrebat: „Ce cauţi aici? Pe unde ai intrat?”. Uşa de la intrare era închisă, lăsasem însă o fereastră deschisă, ca pătrundă în casă mirosul de crini înfloriţi, din grădină. „Pe acolo a intrat”, mi-am zis. M-am dus la fereastră şi  m-am uitat afară să văd cum a reuşit el să se intre. N-am văzut nici scară şi nici pe cineva care ar fi putut să-l aburce pe ea. L-am luat în braţe şi am ieşit cu el afară. La intrare m-a  întâmpinat o ţigancă, mama băiatului, am presupus. Mi-am dat imediat seama că ea şi-a introdus odrasla pe fereastră ca să testeze dacă e sau nu cineva în casă. Dacă nu era nimeni, ar fi intrat şi ea ca să ciordească ceva. „ Ce căuta băiatul tău în casă la mine?” o întreb, pe un ton răstit, pe ţigancă. „Apoi, sărut mâna cucoană, l-am băgat acolo ca să vadă şi el cum arată o casă de boieri”. Era să cad jos când am auzit explicaţia ei!  După întâmplarea aceasta am mai rămas cu un obicei: când mă întorc de undeva, sau când mă trezesc din somn ziua sau noaptea şi ies din dormitor, întreb cu voce tare: „E cineva pe aici?”, asta ca să nu dau ochii de vre-un intrus şi să mă sperii.

- Trebuie să ai curaj să locuieşti de una singură într-o căsoaie ca asta, îi spun eu.

- Recunosc că sunt o femeie curagioasă şi puţin inconştientă, mi-a răspuns ea.

 

 

 

Citeşte mai mult >>

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ!

 

În una din zilele iernii trecute, pe când mă întorceam din plimbarea mea zilnică din parcul din apropierea casei unde locuiesc, în dreptul bisericii din cartier am zărit o femeie tânără, zgribulită de frig, sprijinind gardul unei case numai cu parter. Fuma şi din când în când sorbea câte o gură de cafea dintr-o ceaşcă de plastic cumpărată de la un automat din zonă, pe care o ţinea cu ambele mâini, ca să se şi încălzească. O mai văzusem acolo. Prima oară s-a întâmplat cu mai mult de zece ani în urmă. Atunci era împreună cu alte fete, însoţite de un individ tânăr. Când am trecut prin dreptul lor, individul m-a acostat:

- Nu vrei o gagică? m-a întrebat.

Am plecat mai departe, fără să-i răspund.

De atunci, am trecut de mai multe ori prin faţa lor, individul mi-a mai pus de câteva ori aceeaşi întrebare, până ce a ajuns să mă cunoască şi  a renunţat. Odată l-am auzit chiar spunându-le fetelor:

- Iar a trecut pe aici fraierul ăla.

Pe măsură ce se scurgea timpul, grupul fetelor se subţia. Anul trecut mai rămăsese doar una, cea la care mă refeream la începutul povestirii mele. Îmbătrânise, era slabă, cenuşie din cauza fumatului, urâtă şi, întocmai ca femeia depravată dintr-o poezie a lui Geo Bogza, vindea o „pulpă veche” şi, probabil, un „sex cam prăpădit”. Nu mai era asistată de peşte. Făcea trotuarul pe cont propriu. De câte ori treceam prin dreptul ei, întorcea capul, ca să nu dea ochii cu mine. Mă uitam la ea cu milă şi mă întrebam dacă aşa cum arată, mai reuşeşte să trezească poftele unui bărbat? Mă îndoiam!

Mă întorc la aceiaşi poezie a lui Bogza,  ca să subliniez că Bariera Vergului nu-i portul Constanţa de altădată, iar trecătorii de acolo nu sunt marinarii venerici de atunci, ahtiaţi după sex, dispuşi să se deşerte în cine se nimereşte, prin urmare era greu ca amărâta de femeie să-şi găsească clienţi. „Din ce-o fi trăind?” m-am întrebat. Dacă ar fi stat cu mâna întinsă, dar n-o făcea, i-aş fi înmânat o bancnotă de fiecare dată când am   întâlnit-o.

 De câtva luni, n-o mai văd  pe femeie acolo. Ce s-o fi întâmplat cu ea, m-am întrebat: s-a măritat, s-a îmbolnăvit, a murit? Nimic din toate acestea. În parc, în preajma chioşcului pensionarilor, un necunoscut povestea cum că preoţii de la biserica din Barieră  au sesizat prezenţa ei în apropierea locaşului în care slujeau şi că unul dintre ei, într-o predică, s-a luat de fată, dar şi de „colegele” ei care îşi fac nestingherite „piaţa” pe centura Bucureştiului. Le-a şi deplâns pe cele care îşi vând corpul pentru a avea din ce trăi. „E trist când încununarea dragostei dintr-o  femeie şi un bărbat devine o afacere pentru prima şi un simplul act fiziologic pentru cel de al doilea!” ar fi zis el. Apoi s-a revoltat că autorităţile statului se fac că nu observă fenomenul şi nu fac nimic să-l combată şi să ajute pe femeile acelea nenorocite, căzute în păcat”.

- Dar Biserica ce face? Le ajută în vreun fel? l-am întrebat eu.

N-a ştiut să-mi răspundă. A presupus însă că protestul preoţilor a ajuns la urechile poliţiei şi, în timp ce „fetiţele” de pe centură  continuau nestingherite să-şi facă meseria, ei i s-a interzis să mai apară în Barieră.

Nu demult, am avut surpriza s-o întâlnesc pe femeie la un supermarket dintr-un cartier apropiat, împingând un cărucior echipat cu cunoscutul mop şi  cu alte ustensile şi materiale pentru curăţenie.  Interesant a fost că m-a văzut şi ea şi că n-a mai întors capul ca altădată, iar ce m-a surprins şi mai mult, a fost faptul că mi-a zâmbit ca unei vechi cunoştinţe. Asta mi-a dat curajul s-o abordez:

- Bună! Ce faci aici?

- Ce se vede, mi-a răspuns ea, arătând spre cărucior.

 - Mă bucur să te văd astfel. Arăţi bine!

 Remarcasem că se mai rotunji-se la faţă şi la corp, că nu mai era atât de cenuşie. Nu mi se mai părea nici urâtă!

- Cui datorezi schimbarea asta? am întrebat-o, uitându-mă admirativ la ea.

- Lui Dumnezeu, care mi-a scos în cale un om căruia i s-a făcut milă de mine, m-a cules de pe stradă, m-a luat la el acasă, m-a hrănit şi m-a îmbrăcat, după care s-a însurat cu mine. M-am lăsat şi de fumat.

Nu sunt în stare să redau surpriza pe care am trăit-o auzind toate acestea, spuse pe nerăsuflate, cu multă bucurie în glas. Impresionat, ne ştiind ce să zic, i-am urat noroc şi am dat să plec. Ea însă, m-a apucat de mână şi m-a ţinut pe loc, apoi şi-a descheiat halatul şi mi-a spus, cu lacrimi în ochi:

- Priviţi!

Femeia era gravidă. Am luat-o  în braţe, am sărutat-o  pe obraz, după care am plecat repede,  nevoind să-mi vadă lacrimile care începuseră şi mie să mi se prelingă pe faţă.

În drum spre casă m-am gândit tot timpul la această întâlnire, la destinul ciudat al acestei femei.  Evident că ei i-a fost dat să fie soţie şi mamă, probabil că şi-a dorit tot timpul să devină asta şi invidia femeile la braţ cu bărbaţii lor sau de mână cu câte un copil. Dorinţa i s-a împlinit când, cu siguranţă, nu mai spera de loc.  „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, mi-am zis.

 

Citeşte mai mult >>

TANGOURI…SUB ACOPERIRE

 

Ce  înseamnă „tangou sub acoperire”? Dacă interpretăm ad litteram sintagma „sub acoperire”, ea ar trebui să însemne un tangou pe şest, un tangou despre care noi ar trebui să credem că este altceva. Vreau să-i transmit domnului Nicu Doftoreanu, autorul volumului, că nu i-a reuşit stratagema din moment ce toate poeziile din volumul de faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou.  De ce le-a zis „sub acoperire”?  Eu cred că ori pentru că era în criză de titluri, ori pentru că în recenta campanie electorală s-a purtat expresia.

Aţi încercat vreodată să dansaţi poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne luăm după titlurile lor,  unul este „nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi,  altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca poetul să fi uitat să strângă bine vre-un şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze în timpul dansului, altul este „vremelnic” deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în altceva.    Fiţi foarte atenţi la cel cu „final neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o crimă!  Pentru tangoul în „ritm… istoric”, va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă.  Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor” partenerul sau partenera vă abandonează la mijlocul dansului? Este şi unul „religios”, pe care va trebui să-l dansaţi în genunchi, unul „cărturar”, în care n-ar trebui să vă angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa, iar în cel „energetic”, s-ar putea produce oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou „de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l uitaţi, vi  s-ar putea întâmpla lucruri neobişnuite ca de exemplu lui să-i cadă pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul. „Tangoul continuu” este unul care se dansează 24 de ore din 24. Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi cel puţin maratonist! Atenţie, că după „Tangoul destinului furat” s-ar putea să ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau Jilava!  Există şi un „Tangou plictisitor”, pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi unul „înlăcrimat” care se dansează numai la înmormântări. Există şi un „Tangou dansant”! Sunt de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte n-ar fi trebuit să le dansam? Atenţie şi la cele în care poetul demască sau inferează pe cineva,  că s-ar putea să vă călcaţi partenerul sau partenera pe picioare!

Dar, să încerc să fiu şi serios. Am citit volumele de versuri ale domnului Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris domnia sa sau alţii  despre ele. Am scris şi eu, iar cu unul dintre prilejuri am remarcat caracterul moralizator sau didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru şi despre poeziile din volumul pe care îl lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte să ne înveţe poetul în primele sale zece poezii:

În prima poezie din volum ne atrage atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne invită să avem curaj să strângem în braţe fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o parte frica şi să dansăm atunci când ni se oferă prilejul, în a patra încearcă să reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că n-are importanţă ce dansăm, important e să o facem, în a şasea ne invită să iubim,  în a şaptea ne atenţionează:  cu dansul nu-i de glumit! În a opta ne destăinuieşte  că, de fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss , spune domnia sa, în a noua poezie ne îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea, iar, în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne iubim ţara.

Vă las pe dumneavoastră să descoperiţi morala celorlalte poezii. Vă pot asigura însă că citindu-le, decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor, veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori de tangou.

Artemiu VANCA

Citeşte mai mult >>

TOATĂ LUMEA HUUUO!.... (1)

În 1993, participam în SUA, la Atlanta, la un simpozion pe teme tehnice. În weekend, plimbându-mă prin unul din parcurile oraşului mi-a atras atenţia un grup mare de oameni care formau un cerc mare, aplaudau, se amuzau, iar din când în când huiduiau. Am devenit curios!  M-am apropiat şi am văzut, în mijlocul cercului, un tânăr care prezenta un număr de jonglerie cu măciuci. Făcea tot felul de figuri complicate. Când îi reuşeau, se înclina ceremonios şi zâmbitor în faţa oamenilor, iar ei aplaudau. Când greşea, şi asta se întâmpla destul de des,  făcea o figură spăşită şi se adresa lumii cu invitaţia: „Everybody huo!..”. Unii îl huiduiau, alţii continuau să-l aplaude şi toată lumea se amuza. Tânărul era simpatic foc!

Îmi vine în minte scena de câte ori îmi amintesc o situaţie în care am făcut ceva ce nu trebuia să fac, ceva pe care acum îl regret. În momentele acelea, strâng ochii, pielea mi se face ca de găină şi mă trezesc spunând: Everybody huuuo!...

Mi-am propus să povestesc câteva astfel de întâmplări, sperând ca în felul acesta să mă eliberez de apăsarea lor. 

* 

Eram în clasa a şaptea la o şcoală generală din Zalău. Româna şi rusa ni le preda o profesoară tânără, frumoasă şi delicată. Atât de delicată, încât nu-ţi puteai închipui că a fost sau va putea fi atinsă vreodată de un bărbat. Ne era şi dirigintă. Colegilor le plăcea, iar eu eram literalmente îndrăgostit de ea. Aş fi făcut orice ca să-i atrag atenţia. Faptul că învăţam bine şi aveam note bune la materiile amintite, nu mi se părea suficient. Iată ce măgărie am fost în stare să fac:

 În timpul unei oare, într-o linişte deplină, în timp ce ea scria ceva la tablă cu spatele la clasă, m-am ridicat în picioare şi am detonat o capsă, cu ajutorul unui pistol jucărie. Toţi cei din clasă s-au speriat, iar pe ea am văzut-o cum i se înmoaie picioarele şi cade. Câţiva colegi şi colege au dat fuga la catedră să-i dea o mână de ajutor. Eu rămăsesem în picioare, cu pistolul în mână şi, aşa cum mi-au mărturisit ulterior colegii, alb ca ceara, cu un zâmbet, mai degrabă rânjet, îngheţat pe faţă. O colegă s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu pumnii în spate, indignată de ce am putut să fac. N-am simţit nimic şi   n-am făcut nici un gest să mă apar.

Profesoara şi-a revenit. Colegii au ajutat-o să se ridice. Aceiaşi fată care mă luase la bătaie i-a explicat ce s-a întâmplat. Profesoara şi-a îndreptat privirea spre mine şi m-a întrebat:

- De ce ai făcut asta?

Nu i-am răspuns, am început să plâng şi am părăsit în fugă sala de clasă.

În aceeaşi zi, am aflat că profesoara era basarabeancă şi că în timpul războiului, familia ei a fost victima unui bombardament căruia i-a supravieţuit doar ea, şi că, de atunci, intră în panică de câte ori aude un bubuit, indiferent ce îl provoacă.  Mi s-a făcut o ruşine cumplită!

De câte ori îmi amintesc de această întâmplare, strâng din ochi, pielea mi se face ca de găină şi îmi vine să urlu: Everybody huuuo!...

 

Citeşte mai mult >>

ARMATĂ VESELĂ

 

Armata obligatorie, în termen, n-a fost în general veselă. A avut cel mult câteva momente amuzante, întâmplătoare sau nu. Eu am făcut doar două luni de armată, în 1961, la terminarea facultăţii. Mi s-au părut cele mai lungi două luni din viaţa mea, cu toate că eu şi colegii mei ne-am străduit să le colorăm cât mai mult cu putinţă.

Abia intraţi în cazarmă am fost foarte repede costumaţi în kaki, din cap până-n picioare. Din viaţa de care m-am despărţit la porţile cazărmii mi-au mai rămas doar portofelul şi o batistă. N-am avut timp să ne alegem  fiecare ce ni se potrivea mai bine sau ne convenea mai mult. Am luat ce ni s-a dat, urmând ca, ulterior, la magazie sau între noi, să facem schimburile necesare. Arătam ca nişte salvaţi dintr-un naufragiu, îmbrăcaţi cu ce s-a găsit la bordul navei salvatoare. Fiecare dintre noi remarca ceva caraghios în ţinuta celuilalt. Pe unul nu-l cuprindea vesta, altuia pantalonii îi ajungeau doar până sub genunchi, unora le cădea capela pe urechi în timp ce altora le stătea pe vârful capului. Cizmele mele erau foarte largi: „În fiecare cizmă de-a ta ar mai încăpea o pâine şi o sticlă de vin” a remarcat un coleg.

Am primit şi lenjerie de pat: două cearceafuri, o pernă şi o pătură. Dormitorul era de optzeci de locuri, cu paturi pe patru rânduri: două cu etaj, două numai cu parter. Noi eram şaptezeci şi şase! Ne-am făcut şi refăcut paturile de câteva ori, până ce sergenţii, şefii de grupe, care aveau să doarmă împreună cu noi, s-au declarat mulţumiţi de cât de bine era întins cearceaful şi cât bine era împăturită pătura. Ne culcam odată cu găinile: la orele nouă şi jumătate. În primele zile nu ne era somn, am mai fi vorbit între noi, am fi glumit, am mai fi spus câte un banc, dar sergenţii, lipsiţi complet de umor, ne închideau repede gura.  Cu toate acestea, ne-am făcut, reciproc, tot felul de farse şi nu i-am cruţat nici pe ei. A urmat însă o săptămână de instrucţie istovitoare. Abia aşteptam să ajungem în dormitor şi adormeam de cum ne aşezam în pat. Dacă te trezeai noaptea, aveai prilejul să asişti la un concert de sforăituri care ar fi făcut deliciul oricărui meloman! Nu mai vorbesc de parfumul aerului pe care eram obligaţi să-l respirăm!

Am făcut armata într-un sat din Dobrogea. Din când în când, duminicile, eram învoiţi în sat. Înainte de ieşi pe porţile cazărmii ni se verifica ţinuta. Dacă nu eram tunşi şi bărbieriţi, dacă uniforma nu era curată şi călcată, dacă cizmele nu luceau, eram întorşi în cazarmă. Ca să

nu ni se întâmple aşa ceva, am construit, în curte, patru ateliere: unul de tuns, unul de ajustat mustaţa, unul de manichiură şu unul de lustragerie.

Deschid o paranteză ca să  menţionez că jumătate din noi şi-au lăsat mustaţă. Mi-am lăsat şi eu, dar, pentru că nu mă prea aranja, am tuns-o în ajunul vizitei prietenei mele. Aproape toţi am primit  astfel de vizite, prilej să fim învoiţi în sat, indiferent dacă era duminică sau zi de lucru.

Să revin la ateliere. În general în jurul celor de tuns şi ajustat mustaţa se aduna multă lume şi se făcea mult haz. Operaţiunile erau făcute de câtre „meseriaşi”, selectaţi dintre colegi, în urma unor probe de lucru. Concurenţa pentru ocuparea celor două posturi a fost destul de mare, deoarece o tunsoare costa un leu, iar ajustatul mustăţii cincizeci de bani.  Inspectorul de calitate care supraveghea operaţiunile şi cel care ţinea oglinda primeau câte o bere. Să nu credeţi că eram tunşi oricum. Fiecare putea opta pentru unul din următoarele stiluri: cu bordură groasă la spate, nailon sau cazon.  Şi mustăţile erau de mai multe feluri: pe oală,  morsă, rândunică, creion şi periuţă. Băieţii nu ţineau atât de mult să arate bine, voiau să atragă atenţia. Exista însă pericolul să fie tunşi zero sau să li se radă mustăţile când atrăgeau atenţia comandantului de companie, un tip fără nici un pic de umor şi simţ estetic. Ce l-am mai fi tuns şi pe el dacă ne-ar fi căzut în mână!

Unitatea noastră militară avea şi o gospodărie anexă din care nu lipseau porcii. Coteţul lor era în apropierea sălilor de studiu. În pauze ne distram filozofând pe marginea lor. Un eveniment deosebit a avut loc când una din scroafe a fătat. Câţiva dintre noi au botezat şi adoptat câte un purceluş. Unul dintre ei era chior. A fost bătaie pentru adoptarea lui. Cel care i-a devenit tată adoptiv, la botezat Nelson şi l-a dus, într-o zi, în sala de studiu. La scăpat din braţe şi n-a reuşit să-l prindă înainte de terminarea pauzei şi revenirea în sală a instructorului. A alergat prin sală până ce a nimerit uşa şi a ieşit în curte. Ne-am luat după el. A  continuat  să alerge prin cazarmă.  După multă alergătură şi după ce am atras atenţia la multă lume, inclusiv comandantului de companie, am reuşit să-l încercuim şi să punem mâna pe el. A urmat o anchetă, din care am reuşit să ieşim basma curată, datorită minciunilor meşteşugite la care am recurs. Altădată, jucându-ne cu el, ni l-am pasat unii la alţii, ca la rugbi. Eu a trebuit să plonjez ca să-l pot prinde. M-am ales cu coatele  julite.

Jucam uneori fotbal. Echipele noastre purtau nume caraghioase cum ar fi „Cioclii Parfumaţi” sau „Stafiile Verzi”, referitor la felul cum arătam, sau „Varză Murată” sau „Slănină Râncedă”, referitor la ce mâncam uneori. Jucătorii purtam numele unor fotbalişti celebri sau unele născocite de galerie. Trofeele puse în joc erau fie o pereche de obiele noi, fie una de ciorapi curaţi. Ne luptam acerb pentru ele, deoarece erau rarităţi. 

Născocisem şi un joc: se numea „rişcă la linie” sau, simplu, „liniuţă”. Era unul anost, constând în aruncarea unor obiecte la linie, câştigând cel care îşi plasa obiectul cât mai aproape de ea. Partidele de „liniuţă” se transformau transforma adesea, graţie imaginaţiei şi fanteziei colegilor, într-un adevărat spectacol de circ.  Vă relatez una dintre ele:

Au participat reprezentaţii „Casei de Filme Titanus”, ai „Concernului de Sicrie  Düllap” şi ai „Întreprinderii de Lustruit Cadavre şi Împletit Muci, Silozul”. Au fost de faţă managerii celor trei instituţii. Competiţia a avut un director, a fost supravegheată de o echipă de arbitrii şi relatată de un spicher. A început printr-un discurs în limba chineză a directorului  concursului, tradus în română de spicher. A urmat prezentarea concurenţilor, în următoarea manieră: Celebrul Labo Labo, reprezentant al „Casei de Filme Titanus”, omul cu o mână de lemn şi un ochi de sticlă, mare campion şi imbecil, se spală pe picioare odată la trei săptămâni, se hrăneşte cu cadâne în foi de viţă şi bea numai apă în care s-au spălat rufe. Este favoritul numărul unu al concursului şi ultimul favorit al comandantului de companie. A urmat concursul, amuzant prin el însuşi, dar şi prin delicioasele intervenţii ale spicherului. S-a încheiat cu un emoţionant discurs al directorului său,  tradus şi transmis, simultan, în 24 de limbi. Câştigătorului i s-a înmânat o gogoaşă şi un buchet de frunze veştede.

Mai practicam şi alte jocuri pentru „oameni mari”, cum ar fi leapşa pe ouate sau pe cţărate. Cunoaşteţi jocul? Pentru orice eventualitate, vi-l relatez: unul aleargă după ceilalţi. Dacă reuşeşte să atingă pe unul dintre ei, înainte ca acesta să se pună în gardă aşezându-se „pe ouă” sau căţărându-se pe primul obiect sau fiinţă care i-a ieşit în cale: copac, burlan, bancă, coleg etc. ,  cel atins îi ia locul.  Aşa cum se cuvenea, jocul începea prin alegerea celui care va alerga primul cu una din formulele:  „Am o călimară, / Plină cu cerneală. / Ce culoare are / Călimara mea?” sau „Ala, bala, portocala, / Ieşi Gheorghiţă la portiţă, / Că te-aşteaptă Talion, / Talion fecior de domn, / Cu căruţa Radului, / Cu caii împăratului. / Clanţ, zbanţ, dorobanţ, /  Cioc, boc, ieşi la joc.”

Nu mi-am închipuit niciodată că ajunşi ingineri, vom practica astfel de jocuri copilăreşti. Acum, o spun cu toată convingerea: Ferice de cei care se pot copilări!

 

 

 

 

Citeşte mai mult >>

POVESTEA UNEI FAMILII DE URŞI

                       

  1.  FAMILIA

Ursoaica brună, din  fotografie,

Tânără, puternică, nurlie,

A născut într-o iarnă geroasă,

Într-o grotă, ce-i servea de casă,

Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,

Neastâmpăraţi şi  mâncăcioşi.

Unul mai mic, negricios, delicat,

Altul cu un guler alb, imaculat,

Şi ultimul având părul roşcat.

După ce a început să vadă fiecare

Şi să meargă binişor pe picioare,

Primăvara, într-o zi cu soare,

Ursoaica i-a scos la plimbare.

Cu această ocazie, ea le-a predat

O lecţie uşor de memorat:

Le-a arătat tot ce-i înconjoară,

Pământul şi cerul, prima oară,

Apoi, iarba, florile, copacii,

Fluturii, albinele, gândacii,

O şopârlă ce se prăjea la soare,

Un melc cu casa în spinare,

Păsărelele care cântau  frumos,

O veveriţă într-un copac stufos,

Un iepuraş urechiat şi fricos

Şi, chiar un cârd de căprioare,

Care căutau, prin preajmă, mâncare.

Totul a denumit răspicat,

A explicat, a repetat şi iar a repetat,

Până când şi ursuleţul cel roşcat,

Neatent şi foarte neastâmpărat,

A reuşit să recunoască  toate

Plantele şi animalele învăţate.

Într-o altă zi frumoasă, au învăţat

Despre ce este bun sau nu de mâncat,

Despre ce-i gustos sau contraindicat.

Au aflat gustul ales al ciupercilor,

A ghindei de anul trecut şi al melcilor;

Au mâncat fiecare şi câteva furnici,

Savurând cu desfătare ouăle lor mici,

Apoi şi-au îndulcit gura cu câteva flori

De Mierea Ursului, în multe culori.

Ursuleţul cel roşcat şi neastâmpărat,

Din nou distrat şi neatent la explicat,

A luat în gură, din greşeală, un bondar,

Ce sta pe-o floare şi culegea nectar.

Vai de el, sărmanul, ce-a  păţit!

Doamne, cât de mult a pătimit!

Bondarul a zbârnăit ca o drâmbă,

Apoi l-a înţepat, în limbă.

L-a fulgerat imediat o teribilă arsură,

De parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.

A sărit, „ca ars”, un metru-n sus,

(O  rară performanţă pentru-un urs!)

A chelălăit şi a urlat un ceas întreg.

Doamne, cât a  putut fi de  bleg!

Limba i s-a umflat atât de tare,

Că nu s-a mai putut atinge de mâncare,

Şi-n două zile, ce i s-au părut nesfârşite,

N-a mâncat altceva decât… răbdări prăjite.

 

Citeşte mai mult >>