"Nu te lăsa!" este titlul ultimului meu roman, apărut în luna iulie 2018 la Editura Caiete Silvane din Zalău. Postez mai jos prefaţa cărţii scrisă de profesorul Eugen Velican.
PREFAŢĂ
Artemiu Vanca
îşi rotunjeşte creaţia literară cu o nouă carte, „Nu te lăsa!”, aparţinând romanului
tradiţional sau doric - aşa cum îl defineşte Nicolae Manolescu -, cu un narator
omniscient, omniprezent şi omnipotent. Faptele sunt preferate psihologiei,
epicul domină analiza, personajele sunt luptători, nu contemplativi ca în
romanul ionic. Este dincolo de orice îndoială că autorul valorifică experienţa
sa de viaţă, ceea ce ne îndrituieşte să-i considerăm romanul ca pe unul al autenticităţii
dar şi al experimentalismului, concept propus de Petru Comarnescu, în perioada
interbelică, având ca model proza lui Mircea Eliade. Autorul se foloseşte şi de
reflectori şi colaje, specifice romanului ionic, dar şi de împrumuturi de personaje, ceea ce ar
putea fi considerată o inovaţie.
Acţiunea
romanului se petrece în perioada obsedantului deceniu în Bucureşti. Cornel
Straja, un alter ego al autorului, deuteragonistul din „Poate îngerii”, romanul
anterior al lui Artemiu Vanca, devine protagonist. După o nereuşită la examenul
de admitere la Politehnică, în 1954, din pricina căreia a suferit mult, el se
angajează la o mare uzină bucureşteană. Imediat după angajare, vizitează uzina, pe care autorul o prezintă cu
vocaţia unui reporter. Elementul cognitiv este dublat de cel afectiv, ceea ce
reprezintă însăşi esenţa artei.
Oamenii pe
care îi va cunoaşte sunt de o mare diversitate. Unul dintre ei este
subinginerul Ionescu, alias Papá, şeful lui direct. Între cei doi se conturează,
încă din primele pagini, cuplul maestru-ucenic prelungit chiar şi după pensionarea
maestrului. Atunci când, descurajat de eşecul suferit, pe Cornel îl bătea
gândul să o ia pe altă cale în viaţă, îl sfătuieşte să nu renunţe la intenţia
iniţială de a se face inginer, laudă
această profesie şi-i dă ca exemple pe părinţii uzinei, pe Patron şi pe Henry
Hogaş.
Află de la
Papá, unul dintre reflectori, că Patronul fusese un om cum rar se nasc pe
aceste meleaguri. Absolvise Politehnica la Karlsruhe, una din cele mai bune
şcoli din Germania, unde se dovedise un student strălucit. Fusese născut nu
doar să conducă, ci şi să construiască din nimic. A cumpărat din Germania o
fabrică de locomotive căreia i-a adăugat un laminor de ţevi şi
secţii de muniţii şi maşini de luptă. Până în 1944, ea ajunsese cea mai mare
uzină din România. Remarcabile au fost şi construcţiile lui pe plan social şi
cultural: cantina, căminul, clădirea liceului, un spital, sediul Asociaţiei
Generale a Inginerilor din România. A ajutat Societatea Scriitorilor Români, a
sprijinit editarea „Enciclopediei României”; a acordat burse de studii. A fost
un manager fără egal, nevoit, în 1948, să fugă în America pentru a-şi salva
libertatea şi chiar viaţa. „Cine a fost el şi cine ne conduce acum! Pe Putină
ar trebui să-l ardă la fund scaunul pe care a stat Patronul”, conchide Papá. Putină
era un fost strungar, devenit director.
Henry Hogaş era o personalitate a Uzinei,
veritabilă legendă vie a acesteia, proiectantul şef al ei în perioada în care se petrece acţiunea. A fost
colaborator apropiat al Patronului, cu studii temeinice în Germania, de
serviciile căruia comuniştii nu se putuseră lipsi.
După ce
inginerul Silviu Mănescu, aflat într-o delegaţie în Elveţia, a rămas acolo, ca o măsură de prevedere conducerea comunistă a Uzinei l-a pensionat pe Papá, iar pe Henry Hogaş l-a
trecut într-o funcţie inferioară. În locul lui Papá a fost numit delatorul
Fulga, ulterior arestat fiindcă fusese legionar şi participase la Rebeliunea
din 1941. Cât de potrivită este epigrama
lui Păstorel Teodoreanu pentru a satiriza o stare de lucruri mai generală:
„Căpitane nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.”
Romancierul
apelează şi la un reflector originar din Senegal, coleg de cameră cu Aurel
Gordan, consăteanul lui Cornel, student la Medicină. Tehnica utilizată ne duce
cu gândul la „Scrisori persane” de Montescquieu, unde străinii devin simboluri
ale obiectivităţii. Senegalezul, dezamăgit de ceea ce se întâmplă la noi,
intenţionează să se întoarcă acasă. Nivelul de trai scăzut, situaţia politică
şi economică precară, lipsa democraţiei, prezenţa trupelor sovietice confereau
României acelaşi statut ca al Senegalului, adică de colonie. În timpul
periplului său prin uzină, Cornel are ocazia să observe secţii cu condiţii
grele de muncă, cum ar fi Forja Mare, Turnătoria şi Oţelăria, care-l duc cu
gândul la Iad. Atmosfera din ele era dominată de praf amestecat cu gaze, zgomot
asurzitor, trepidaţii, căldură de nesuportat. Infernul dantesc ar putea fi mai
confortabil decât munca acolo, remarcă el.
Că Artemiu
Vanca este un prodigios creator de
personaje o dovedeşte modul în care prind contur Cornel, Nicolae, Flavia, Ioana
etc.
Fiul de preot,
Nicolae Dragu, aspirant la calitatea de scriitor, cu dosarul respins la facultate pe motiv de
origine socială „nesănătoasă” lucrează
în uzină o vreme sudor, apoi strungar. El este unul dintre personajele
principale ale cărţii, pentru
construcţia căruia autorul l-a luat ca model pe scriitorul Nicolae Breban şi de
la care împrumută, pentru eroul său, mai multe date biografice. Pe un perete al
camerei sale, atârna o foaie de hârtie pe care era scris cu litere mari: „Nu te
lăsa!” La această deviză de viaţă vor adera Cornel şi alţi eroi ai cărţii,
cramponându-se de ea cu încăpăţânare. Temperamentul de luptător îl va ajuta pe
Nicolae să intre la facultate şi să devină un prozator celebru, iar pe ceilalţi
să lupte pentru a-şi atinge şi ei ţelurile pe care şi le-au propus. Nicolae îl
convinge pe Cornel că nu orice eşec în viaţă e o catastrofă şi că n-ar trebui
să ia în tragic cel pe care-l suferise el. Nicolae va fi pentru el un adevărat
catalizator, ajutându-l cu îndemnurile sale să depăşească mai multe obstacole
şi să ajungă student la Politehnica din Bucureşti. Cum Cornel era pasionat de
literatură şi din străfundurile fiinţei sale simţea chemarea să devină
scriitor, între el şi Nicolae au loc câteva discuţii pe teme literare, atât
generale cât şi referitoare la viaţa literară din perioada aceea. De la el a
aflat şi că oricine poate deveni scriitor, dar nu şi unul mare; pentru a fi
mare, e nevoie de talent, trebuie să fii inteligent şi cult, să ai imaginaţie,
să posezi ştiinţa de a crea personaje şi situaţii; să-ţi placă să scrii mai
mult decât orice altceva şi să stăpâneşti arta de a povesti.
Printre cei
care au aderat la deviza „Nu te lăsa!” s-au numărat Flavia şi Ioana. Flavia
este construită după modelul Francisca din romanul omonim al lui Nicolae
Breban, a cărei acţiune se petrece în aceeaşi uzină şi aproximativ în aceeaşi
perioadă cu a celui de faţă. Senzualitatea catifelată a ei, o anume nobleţe a
acesteia constituie motive de atracţie pentru bărbaţi. Nicolae este unul dintre
pretendenţii fără succes la inima fetei, dar va face din ea eroina primului său
roman. O inexplicabilă apropiere va avea loc între Flavia şi Chilman, personaj
preluat din acelaşi roman al lui Breban, modificat pe ici-colo şi el, despre
care Cornel afirmă că este „singurul
comunist integru pe care l-a cunoscut”.
Expresia
feminităţii desăvârşite rămâne însă Ioana. Căldura ei iradiantă, puritatea,
extraordinara vitalitate îl vor face pe Cornel să se îndrăgostească de ea.
Asemenea marilor iubiri, nici a lui Cornel şi a Ioanei nu se va împlini din
cauza unui accident tragic, în care fata moare, alături de părinţii săi adoptivi.
Totuşi, iubirea lor rămâne un episod însorit în nişte vremuri predominant
înnourate.
Pagini
străbătute de lirism sunt şi cele în care este
prezentată vizita de trei zile a mamei lui Cornel la Bucureşti. Fiul ei
îşi ia liber pentru a o conduce ca un veritabil ghid prin capitală, un bun prilej pentru el de a-şi mărturisi nu doar
iubirea, ci şi admiraţia faţă de mama sa, şi unul de-a comenta interesant
şi adesea acid cele văzute.
Conflictul
între Cornel şi directorul uzinei se soldează cu arestarea lui, apoi cu
desfacerea contractului său de muncă şi angajarea sa la o filatură de bumbac,
urmate de eşecul trecerii lui de la cursurile fără frecvenţă a Politehnicii
Bucureştene la cele de zi. Deznădăjduit, Cornel îşi încearcă alinarea în
braţele unor femei, alunecând pe o pantă periculoasă, vecină cu imoralitatea.
Emoţionantă
este revenirea lui Cornel în Ardeal, în satul unde locuiau părinţii, unul
aproape idilic, înconjurat de dealuri cu vii şi păduri, unde, deşi majoritatea locuitorilor erau
unguri, între ei şi români nu existau neînţelegeri, iar şcoala unde preda mama
se afla la marginea localităţii într-o
fostă casă boierească. Între Cornel şi
părinţii lui au loc discuţii diverse dar şi unele moralizatoare menite să-l
readucă pe drumul cel bun. Reuşesc să-l convingă, însă prea târziu: Cornel este înjunghiat de un consătean, împreună cu care aspira la farmecele aceleiaşi
unguroaice din sat, şi ajunge să se zbată între viaţă şi moarte.
Romancierul
consemnează şi principalele evenimente sociale şi culturale care s-au derulat
de-a lungul obsedantului deceniu: împovărătorul plan cincinal, defilarea de 1
Mai, Vizita lui Nichita Hruşciov la Bucureşti, mişcarea revoluţionară din
Ungaria, acordarea Premiului Nobel lui Hemingwai, a Premiilor de Stat, apariţia
romanelor „Străinul” de Titus Popovici şi „Moromeţii” de Marin Preda,
sărbătorirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, înlocuirea la
catedra de literatură de la Universitatea Bucureşti a lui George Călinescu
cu Ion Vitner, moartea lui George Enescu
şi a lui Nicolae Labiş.
Fireşte că nu marcarea acestor evenimente este
interesantă, cât mai ales aprecierile asupra lor, semnificaţia care li se
atribuie, faptul că anumite întâmplări au marcat destinul unor tineri. Este cazul lui Auraş-Aurel Gordan , un student eminent
şi o persoană credincioasă, întemniţat de comunişti. Este de menţionat aprinsa
discuţie pe teme religioase care a avut loc între el şi Nicolae.
Artemiu
Vanca se conformează tradiţiei oferind
cititorilor săi un roman doric onorabil. Utilizarea inspirată a mottourilor, care ţin loc de
titluri de capitole, şi atât de adecvată a epigramelor, menite să amplifice
filonul satiric, sunt noutăţi care ţin
de dorinţa de a reforma un roman care şi-a dovedit vitalitatea. Tot o noutate
este şi împrumutarea unor personaje, pe care autorul le modifică puţin şi le
pune în situaţia să-l întâlnească pe primul lor autor, devenit unul dintre
eroii principali ai cărţii.
Prof.
Eugen Velican
