BĂNIŞORUL ŞI MAREA UNIRE

    

 Bănişorul este satul meu natal. Ceea ce s-a întâmplat acolo, în anul 1918 şi în anii care au urmat, s-a întâmplat şi în majoritatea satelor ardelene.  El nu e un sat oarecare:

-          a fost atestat documentar în 1213, cu 246 de ani înaintea Bucureştiului!;

-          în sat exista o biserică din lemn pe vremea Marii Năvăliri Mongole (1241), unde se spune că atunci s-au refugiat toate cele şapte familii din sat, reuşind să scape cu viaţa;

-           pe un deal din sat şi-a îngropat o comoară Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, care se caută de aproximativ 400 de ani şi nu s-a găsit încă, am căutat-o şi eu şi am scris o carte despre asta;

-          este un sat integral românesc, la origine ortodox, greco-catolic de la 1700, şi din nou ortodox de la 1948; bănişorenii n-au sesizat nici până azi deosebirile.

-          în 1918, satul era - ca şi azi - reşedinţă de comună,  avea o biserică din piatră, edificată la 1896    de către greco-catolici şi o şcoală primară confesională, la care preda bunicul meu; Biserica de piatră, care există şi azi,  a înlocuit una  din lemn, urmaşa celei de la 1241, despre se spune că era, la vremea ei, cea mai mare şi mai frumoasă din judeţ. Biserica actuală a fost foarte mult modificată de ortodocşi, ca să nu mai semene cu cea iniţială.

-          actualmente, face parte din judeţul Sălaj.

În anul Unirii, satul  făcea parte din  regiunea Crişana, iar aceasta, împreună cu Transilvania, Banatul şi Maramureşul - toate ţinuturi în care populaţia majoritară erau români (53,7%, conform recensământului maghiar din 1910) -, făceau parte, începând din 1869, din Ungaria.  

La Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918,  la care s-a hotărât unirea  ţinuturilor menţionate mai sus cu România,  au participat, din proprie iniţiativă, şi patru bănişoreni,  urmare directă a emancipării naţionale a lor realizată în decursul  mai multor ani şi accentuată imediat după terminarea Primului Război Mondial. Printre ei se număra şi parohul de atunci a bisericii din sat, ctitor al acesteia şi o persoană deosebit de activă pe plan social şi cultural. Ei s-au alăturat celor 100.000 de participanţi la Marea Adunare, care nu fuseseră aleşi.

În Primul Război Mondial au luptat, încadraţi în armata austro-ungară, mai mulţi bănişoreni. Octavian Tăslăuanu, combatant în Primul Război Mondial, scria:

 „Drumul românilor pe front era asemenea unui convoi de moarte petrecut de lacrimile şi bocetele celor rămaşi acasă”

Obligaţi să se bată pentru o cauză care nu era a lor,  bănişorenii din armata austro-ungară, la fel cu ceilalţi români aflaţi  în aceeaşi situaţie, au făcut-o fără nici un pic de tragere de inimă. Treizeci şi cinci  dintre bănişoreni au pierit pe diferite câmpuri de luptă, majoritatea pe frontul rusesc din Galiţia, iar unii pe cel din nordul Italiei, unde au fost transferaţi, după intrarea, în 1916, a  României în război, pentru ca să nu dezerteze şi să se alăture trupelor româneşti. Românii din Regat îi invitau să facă asta prin manifeste de genul:

„Români, de astăzi locul vostru nu este în armata austro-ungară, părăsiţi rândurile sale, veniţi sub steagul român fără rezerve să luptăm împreună pentru fericirea noastră şi a voastră. Veniţi să înfăptuim România Mare!”

 Alte câteva zeci de bănişoreni au căzut prizonieri. Dintre cei ajunşi  prizonierii la ruşi, câţiva  s-au înrolat în   detaşamentul de voluntari români care s-a alăturat armatei noastre şi au luptat alături de aceasta în bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz.

Mama mea, care în 1918 avea  vârsta de opt ani, mi-a relatat că în acel an, înainte de 1 decembrie, în sat au avut loc tulburări provocate de cei întorşi de pe câmpul de  luptă. Aceştia au izgonit oficialităţile maghiare din sat, au prădat casa notarului ungur şi casele celor trei familii de evrei.

În prejma lui 1 decembrie, în sat a luat naştere  Consiliul Naţional Român  şi Garda Naţională, ultima menită să păstreze ordinea.  La constituirea Consiliului Naţional Român a avut loc în sat o adunare populară la care a participat, din partea cercului Şimleu Silvaniei al CNR, secretarul acestuia. Ea a însufleţit şi mai mult pe bănişoreni şi a avut, cu siguranţă, un rol determinant în hotărârea celor patru de-a participa la   Marea Adunare de la Alba Iulia.  Ei au mers acolo împreună cu delegaţia  din cercul Şimleului, cu un tren special comandat. Delegaţii purtau steaguri tricolore confecţionate, de cele mai multe ori, cu mijloace locale din pânză de cânepă. Conform declaraţiilor unor participanţi şimleuani la Marea Adunare, în tren era o atmosferă însufleţită, de nedescris. Se cânta „Deşteaptă-te române”, „Ardealul, Ardealul ne cheamă”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Trei culori” etc. Prin toate gările prin care treceau delegaţii au fost întâmpinaţi şi ovaţionaţi de o mulţime de localnici. În gara Alba Iulia au fost întâmpinaţi de fanfara militară. La Teiuş trenul a fost atacat cu arme de gărzile naţionale maghiare. Un participant a fost omorât. El a fost dus, totuşi, la Alba Iulia unde a fost înmormântat ca un erou.

 În Bănişor, ca în toate localităţile din Transilvania, la orele 12 din ziua de 1 decembrie 1918, a avut loc  o adunare populară în curtea bisericii şi s-au tras clopotele.  Din totdeauna, clopotele bisericii s-au tras în fiecare duminică, de sărbători, la mort, de vreme rea şi în situaţii speciale ( de pericol (atunci se trăgea un clopot, în dungă) sau din alte motive. De menţionat că, în 1848, clopotele bisericii au fost luate de unguri ca să le topească şi să facă din ele tunuri. Câţiva ani, în lipsa lor,  s-a bătut doar toaca.

După cum se ştie delegaţii la Adunare, întruniţi în sala mare a Cazinei din Alba Iulia - Sala Unirii de azi - ,  au votat  o Rezoluţiune şi au ales  Comitetul Dirigent, un fel de Consiliu de Miniştri al ţinuturilor din Ardeal, care urma să conducă treburile de acolo până la definitivarea procesului de unire. Rezoluţia s-a comunicat mulţimii de oameni care umpluseră Câmpul lui Horea şi a fost primită cu urale.  Lucian Blaga, participant la  Marea Adunare de la Alba Iulia, a scris despre atmosfera de acolo:

„Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună.

 În „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia” a  fost prevăzută şi „Reforma agrară radicală”, ceea ce i-a mulţumit pe deplin pe toţi ţăranii  participanţii la Adunare, inclusiv pe consătenii mei.

La 1 decembrie 1918, o parte din Ardeal era încă sub stăpânire maghiară. Eliberarea completă a lui a avut loc abia în anul următor. O bătălie  a trupelor româneşti cu cele maghiare s-a petrecut în apropierea Bănişorului. Armata română a ocupat atunci Budapesta, iar pe clădirea Parlamentului Maghiar, a fost arborată o opincă. După asta, a devenit foarte popular în Ardeal un cântec al cărui refren era: Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc. 

Armata Română, care a intervenit în teritoriile locuite de români, la sfârşitul războiului, pentru a le apăra de intervenţiile ţărilor vecine, afectate sau deranjate de situaţiile create prin declaraţiile de unire cu România ale acestora, a avut un rol important l-a constituirea României Mari

Consfinţirea apartenenţei provinciilor din  Ardeal la România s-a făcut la 10 august 1920, la Trianon, unde s-a semnat Tratatul cu Ungaria. Hotărâtor pentru deciziile  care s-au luat cu acel  prilej a fost principiul  „factorului etnic”, conform căruia s-a decis ca teritoriile care au făcut obiectul tratativelor să revină populaţiilor majoritare care le locuiesc .

Faţă de situaţia dinaintea Primului Război Mondial, România a crescut  de la o suprafaţă de 138.000 km² şi o populaţie de 7.900.000 de locuitori de dinaintea războiului, la o suprafaţă de 295.641 km², cea mai mare din istoria sa, şi o populaţie de 18.000.000 locuitori după război.

Pentru cinstirea memoriei fiilor satului căzuţi în Primul Război Mondial, în anul 1936, anul naşterii mele, s-a inaugurat, în sat, un monument. Construcţia lui s-a făcut prin contribuţie publică. O contribuţie importantă la ridicarea lui a avut-o tatăl meu, pe atunci directorul şcolii din sat. De atunci şi până azi, de Ziua Eroilor, se organizează  în prejma lui comemorarea eroilor.  Am recitat şi eu acolo, pe vremea când eram elev la şcoala primară din sat, poezii patriotice. În timpul ocupaţiei maghiare din perioada 1940-1944,  parte dintre basoreliefurile aflate pe feţele laterale ale monumentului au fost răzuite.

Tot ungurii, în aceiaşi perioadă, au demolat un catarg din lemn, amplasat în curtea noii şcolii din sat,  vopsit în culorile naţionale, pe care era arborat permanent tricolorul românesc. În anul acesta, în cadrul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, s-a montat, în acelaşi loc, un altul, metalic. Am asistat la ceremonia sfinţirii drapelului şi a ridicării lui pe noul catarg, în 15 august, cu prilejul Zilei Satului. Cu prilejul sosirii în sat, la 8 septembrie, anul acesta, a Caravanei Unirii, organizată de Biblioteca Judeţeană Sălaj, în jurul catargului pe care era arborat tricolorul nostru, s-a încins Hora Unirii.

Citeşte mai mult >>

BĂNIŞOR 800

Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de  la prima atestare documentară a Bănişorului, satul meu natal. Sărbătorirea va avc ea loc pe 15 august, zi declarată, cu zece ani în urmă, "Ziua Satului".

Satul a existat, cu siguranţă, cu mulţi ani înainte. Pe teritoriul lui există urme de locuire din epoca bronzului (3500-1150 î.H) . În  primele documente în care este menţionat Bănişorul, el se confundă cu satul  Ban. Mulţi ani, istoria nu ştie să facă distincţie între cele două sate. Abia în 1481, el este denumit distinct: Banul de Jos. Această denumire, precum şi cea care a urmat, Bănişor, ne îndreptăţeşte să credem că mai întâi a fost Banul, iar Bănişorul a „roit”, adică s-a desprins, din el. Când s-a întâmplat asta, nimeni nu ştie precis!

Documentul în care a fost pentru prima dată menţionat satul nostru, este „Registrul de la Oradea”. În acest registru, Capitlul* Episcopiei Catolice din Oradea a menţionat procesele pe care el le-a judecat între anii 1208-1235. Printre aceste procese este menţionat, în anul 1213, şi cel între Golsa şi Sedun, locuitori ai satului Ban. Iată cum sună menţiunea:

Golsa din Ban, sat în comitatul Crasna, a învinuit pe consăteanul său Sedun pentru arderea casei şi o pagubă de şase mărci, judecător fiind Agya, comitele de Crasna, pristov fiind Luca, din satul Căuaceu. Aşa dar, Sedun purtând fierul înroşit la Oradea şi-a dovedit nevinovăţia.”

În „proba fierului înroşit”, atât pârâtul cât şi pârâtorul erau obligaţi să ia în mână un fier înroşit în foc, să facă cu el nouă paşi după care să-l lepede. Mâna în care au purtat fierul li se bandaja, iar bandajul se sigila ca să nu se poată umbla la el. După opt zile bandajul se desfăcea şi se examinau mâinile împricinaţilor. Dacă rana era nevindecată, împricinatul era declarat vinovat, iar dacă era vindecată, nevinovat.

Golsa şi Sedun erau ruteni (ucrainieni). În aceiaşi perioadă (1208-1235), în Registrul de la Oradea, unde au fost menţionaţi şi cei doi, mai apar si alţi împricinaţi cu domiciliul în Ban/Bănişor, care se declară “oameni liberi şi ruteni de neam”. Ei erau de religie catolică şi de aceea pricinile dintre ei se judecau la Episcopia Catolică din Oradea. Credem că ei au fost aduşi în sat ca să ajute la tăierea pădurilor şi convieţuiau cu olahii (românii), de religie ortodoxă.  Câţiva ani mai târziu, la 1341,  Ban/Bănişorul apare în documente ca fiind “possessio olachalis” (posesiune de români).

La începutul mileniului doi (anul 1000), aproape tot teritoriul Transilvaniei era împădurit. Satele luau naştere pe terenurile provenite din defrişarea (tăierea) pădurilor. Defrişarea era săvârşită de grupuri de populaţii organizate în obşti. Obştea obţinea automat drept de folosinţă asupra terenului defrişat, iar satul care lua fiinţă purta numele şefului obştii. Este posibil, că pe  şeful obştii care a defrişat pădurea pe teritoriul căreia se află azi satele Ban/Bănişor să-l fi chemat Ban (nume de origină slavă). Aceasta este o altă teorie privind originea denumirii satului alături de cea a istoricului ungur Petri Mor care presupune că denumirea satului provine de la Banffy, familie  care abia la 1481 este menţionată de documente ca stăpânind cea mai mare parte din sat.

Banffy este o familie nobiliară (baroni) maghiară, a cărei membri au jucat însemnate roluri în istoria Ungariei. Sunt amintiţi deja în secolul XII, sub numele de Buzard. De altfel familia derivă din conţii Hahold de Arlamunda. În secolul XIV membrii ei au primit numele de Banffy. Familia se împarte în trei ramuri : Alsó-Lerdna, Losoncz şi de Tallacs. Stăpânii Bănişorului proveneau din ramura Losoncz. Aceste date infirmă şi ele teoria că numele satului provine de la această familie.

În Transilvania împădurită, localităţile se înfiinţau lângă cursurile de apă. Defrişările au început pe terenurile situate în imediata apropiere a văii şi au avansat, de-a lungul anilor, pe cele două dealuri situate de o parte şi alta a ei. Prima vatră a satului a fost aşezată în imediata apropiere a văii. Cele două biserici de lemn cunoscute în istoria satului ( cea menţionată la 1241 şi cea construită în secolul XVI şi demolată la 1896) şi prima şcoală din sat erau situate nu foarte departe de vale.

Casele din această perioadă erau semi-bordeie, uşor adâncite în pământ, la suprafaţă din lemn, sprijinite pe lespezi de piatră şi acoperite cu paie sau trestie. Despre biserica de la 1241 ştim că era din lemn şi că naia avea 3 orgi lăţime şi tot atâtea lungime, iar altarul era aşa de mic încât preotul numai cu greu îl putea înconjura. Locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor şi cu vânatul. Printre animalele sălbatice este semnalată prezenţa în ţinutul Crasnei a bourilor (zimbrilor)

La început, cele două sate au aparţinut de Capitlul Catolic din Oradea, apoi de cetatea Crasna, iar începând cu anul 1319, de cetatea Vălcău.

Cetăţile erau aşezări întărite cu şanţuri şi valuri de pământ situate în centrul unui teritoriu care aparţinea regelui. La venirea ungurilor în Transilvania, regele ungur a luat în proprietatea regatului întregul teritoriu. Ulterior, el a răsplătit cu părţi din acest teritoriu pe unii nobili maghiari pentru merite militare sau altfel de merite. Unii nobili au cumpărat de la rege pământ, iar alţii l-au acaparat cu forţa. În unul din aceste feluri a devenit şi familia Banffy proprietara celor două sate. Ulterior, numărul proprietarilor s-a înmulţit. Locuitorii celor două sate erau aserviţi proprietarilor lor în diferite grade de dependenţă: oameni ai cetăţii, iobagi, jeleri (zileri), udvornici (slugi) etc.

În 1508, este menţionată, pentru prima oară, apartenenţa  unor locuitori ai Bănişorului la cetatea Şimleu, proprietate a Bathoreştilor. Niciodată Bănişorul n-a aparţinut unui singur  proprietar. Proprietarii au fost totdeauna unguri, iar bănişorenii, cu foarte puţine excepţii, români. În afară de familiile nobiliare Banffy şi Bathory care au avut proprietăţi în Bănişor, merită menţionată şi familia Rakoczi. Cele trei familii la un loc au dat nu mai puţin de şapte principi ai Transilvaniei şi doi guvernatori.

În 1554, s-a edificat o biserică de lemn în Bănişor (probabil cea de-a doua existentă în sat), care avea să dăinuie, cu reparaţiile sau reconstrucţiile de vigoare, până la sfârşitul secolului XIX,  fiind declarată, atunci, cea mai veche biserică din Sălaj. Limba în care se slujea era cea slavonă, iar  cărţile bisericeşti erau tipărite în alfabetul chirilic. Începând cu secolul al XVIII-lea biserica din sat achiziţionează primele cărţi bisericeşti scrise în limba română şi tipărite  în Ţara Românească, tot în alfabetul chirilic. Exemplarele păstrate până în zilele noastre (23 la număr) se află la depozitul de carte bisericească veche din Şimleul Silvaniei.

În  1758, diacul Filip din Bănişor,  a copiat cu litere chirilice, în limba română, o cazanie pentru morţi. Cartea este păstrată la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

Comunităţile româneşti din Transilvania continuau să fie organizate în voivodate, conduse de un voievod. Voivodatele la români se cunosc de pe vremea lui Gelu şi Menumorut, dinaintea sosirii ungurilor în Transilvania. În sec. XVI, un voivodat avea dimensiunile unei comune actuale. Satele componente ale voivodatului erau conduse de un crainic. În 1594 Bănişorul făcea parte din voivodatul Peceiului avândul  voievod pe un anume Luca iar  crainic pe Theodor Curta.

În 1697 Sinodul de la Alba Iulia  acceptă unirea cu Roma a unei părţi importante a  creştinilor ortodocşi din Transilvania. Ia naştere biserica Greco-Catolică. Conscripţia Klein din 1733 pomeneşte Bănişorul ca fiind greco-catolic şi menţionează existenţa în sat a unei biserici şi, pentru prima oară, este menţionată şi existenţa unei şcoli. Şcoala era confesională (aparţinea de biserică), iar învăţător era diacul din sat. Românii greco-catolici primesc aceleaşi drepturi  cu celelalte trei naţionalităţi recunoscute în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Începe o perioadă de renaştere culturală  pentru românii ardeleni. Apare Şcoala Ardeleană, ai cărui promotori (Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) militează pentru emanciparea naţională a românilor din Ardeal, pentru recunoaşterea originii noastre daco-latine şi a continuităţii noastre pe aceste meleaguri. Şcoala Ardeleană a avut o influenţă decisivă în înlocuirea grafiei chirilice cu cea latină.

Conscripţia Anton Cziraki, din 1820, menţionează existenţa a 8 „nobili opincari” în Bănişor. Ei proveneau din rândul oştenilor evidenţiaţi pe câmpul de luptă. Erau scutiţi de obligaţiile iobăgeşti, erau proprietarii loturilor pe care le lucrau, aveau iobagi şi jeleri.

În 1848 are loc abolirea iobăgiei în Transilvania. Toţi locuitorii Bănişorului devin oameni liberi şi proprietari deplin pe pământul pentru care, până acum, aveau doar dreptul de folosinţă.

În 1859, în războiul franco-austro-italian, Ioan Bota a Luchii este decorat cu o medalie de argint. Începând din 1699, de când Transilvania este inclusă în Imperiul Habsburgic, foarte mulţi bănişoreni au luptat şi mulţi s-au distins (dovadă „nobilii opincari”) sau au murit în numeroasele războaie purtate de austrieci.

În 1867, ia fiinţă Imperiul Austro-Ungar şi Transilvania este inclusă în Ungaria. Este pentru prima oară de la venirea ungurilor pe aceste meleaguri când Transilvania îşi pierde suveranitatea şi devine a ungurilor. Începe o campanie de maghiarizare forţată a românilor.

În 1895, se sfinţeşte actuala biserică din sat.

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până la izbucnirea Primului Război Mondial, mulţi români transilvăneni, printre care şi bănişoreni, pleacă în America, la lucru. Unii rămân acolo, alţii se întorc şi cu banii câştigaţi cumpără pământ şi îşi fac case.

În Primul Război Mondial, mor 38 de bănişoreni. În 1918, la sfârşitul războiului,  ostaşii întorşi de pe front declanşează aşa zisa „Revoluţie din 1918”. În Bănişor, „revoluţionarii” devastează casele şi prăvăliile evreilor din sat, primăria şi alungă autorităţile locale. În luna noiembrie, se constituie, în Bănişor,  Comitetul Naţional Român şi Garda Naţională locală.

 La 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care hotărăşte unirea Transilvaniei cu România, participă 4 bănişoreni.

 Bănişorenii nu beneficiază de reforma agrară din 1919-1921, pe teritoriul Bănişorului neexistând mari proprietăţi ungureşti care, în anii aceea, sunt date în arendă forţată la ţărani, cu posibilitatea răscumpărării lor de către aceştia. Nici un locuitor al satului nu deţinea o suprafaţă  de teren agricol mai mare de10 ha. Hotarul Bănişorului era la fel de fărâmiţat ca şi azi.

Între cele două războaie, mulţi bănişoreni lucrează în  Vechiul Regat (la extracţiile petroliere  sau la căile ferate), pentru a agonisi bani, cu scopul să-şi dezvolte gospodăriile.

În 1935, se construieşte vechea şcoală cu două săli de clasă, azi cămin cultural.

În anul 1936, se ridică în sat monumentul în cinstea eroilor căzuţi pe front.

În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, Ardealul de Nord, din care face parte şi Bănişorul, este cedat ungurilor. O parte din intelectualii satului se refugiază. În sat vine o familie de învăţători unguri care nu ştiau o boabă româneşte. Se reia campania de maghiarizare a românilor întreruptă în 1918.

În cel de al doilea război mondial (1940-1944), mor pe front 27 de bănişoreni. În curtea bisericii din sat s-a ridicat un monument în cinstea lor. La sfârşitul războiului, Ardealul de Nord se realipeşte la România, iar în ţară se instaurează regimul comunist.

În 1948, are loc trecerea forţată la ortodoxism şi desfiinţarea bisericii greco-catolice.

În 1962, se înfiinţează sub presiunea, ameninţările şi represaliile  comuniştilor,  Gospodăria Agricolă Colectivă din sat. Tinerii pleacă în număr mare la şcoli la oraş, iar după absolvirea acestora nu se mai întorc în sat. Are loc un proces îngrijorător de scădere a populaţiei satului, concomitent cu unul de îmbătrânire a  ei, proces care continuă şi azi.

În perioada 1964-1965, satul este electrificat şi este asfaltat drumul judeţean ce traversează satul, dar continuă  să rămână fără canalizare.

În anul 1965, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu 8 săli de  clasă. Din anul 1965, şcoala funcţionează cu clasele I-VIII, iar din anul 1969, cu clasele I-X.

În anul 1968 se dă în folosinţă clădirea actualului dispensar.

Revoluţia din 1989 înlătură regimul comunist şi ca urmare, în anii imediat următori, se desfiinţează G.A.C şi se restituie pământul ţăranilor,care, azi, îl lucrează aproximativ cu aceleaşi mijloace ca şi în epoca dinaintea colectivizării. Fostele grajduri ale G.A.C. cad în paragină.

În 2003, ia naştere Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” care editează, cu regularitate, anuarul Asociaţiei. Ziua de 15 August este decretată de către Consiliul Local, ziua satului.

Începând cu ani ’60, au loc mai multe etape de reparare şi înfrumuseţare a bisericii. În anul 2004 se construieşte, în curtea bisericii, un altar în aer liber.

Mai ales după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană (2007), foarte mulţi bănişoreni pleacă la lucru în străinătate. Depopularea satului se accentuează. Banii câştigaţi acolo îi învestesc în case sau în mici afaceri. În sat apar multe case noi şi frumoase.

Cu bani de la Uniunea Europeană se amenajează cursul râului Valea Banului pe teritoriul satului şi se pietruiesc toate uliţele din sat.

În 2011, se inaugurează podul peste Valea Banului, primul peste acest râu din istoria satului.

În 2012, are loc reparare şi modernizarea localului şcolii, şi construcţia unui „after school”

*Corporaţie (asociaţie) a clericilor aparţinând Episcopiei Catolice din Oradea

Citeşte mai mult >>

BIBLIOTECA FERMECATĂ

Am fost foarte fericit să primesc din Bănişor, satul meu natal, videoclipul pe care-l puteţi viziona accesând linck-ul de mai jos. Bibliotecara şi copii din sat maerită toate felicitările. FELICITĂRI!

http://www.youtube.com/watch?v=_mnYK5SI1jY&feature=player_detailpage

Citeşte mai mult >>

"BĂNIŞOR" NR.9

Îi datorez fiului meu Vlad că, "Bănişor" nr.9,  anuarul din acest an al  Asociaşiei "Fiii Satului Bănişor" a fost pus pe acest blog (în partea dreapta a paginii, sub celelalte cărţi şi reviste) şi că poate fi deschis făcând click pe pagină sau pe linkul:
https://docs.google.com/open?id=0BwNgJlkWZC_jOHpaa1BWSWpkZWM
Mulţumesc, Vlad.

           

Citeşte mai mult >>

SFÂNTĂ MĂRIE, LA BĂNIŞOR

Sfântă Mărie este hramul bisericii din Bănişor –satul meu natal - şi ziua satului. Ca în fiecare an şi în anul acesta populaţia satului s-a triplat cu copiii, rudele şi prietenii consătenilor mei, veniţi de peste tot. M-am adăugat şi eu acestui reflux uman.

Dimineaţa, ne-am strâns toţi la biserică. Slujba a avut loc în aer liber, iar preotul a slujit din altarul din curtea bisericii.

Preotul Augustin Câmpean şi-a demonstrat şi cu acest prilej, talentul oratoric.

De regulă, de-o parte au stat femeile, iar de altă parte bărbaţii. Ei nu se amestecă nici în biserică, unde intră pe uşi diferite.

Deşi slujba religioasă a durat mai mult de trei ore, nimeni nu s-a clintit din curte. Răbdarea lor a fost răsplătită, la sfârşit, cu câte un pahar de pălincă şi o felie de cozonac.

De la biserică s-a putut procura Anuarul Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, ajuns la numărul 9.

După amiază, la Biblioteca Comunală, a avut loc lansarea cărţii mele „ Iubirile băieţilor din Valea Banului”, în prezenţa directorului Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, domnul Daniel Săuca.









Lansarea de carte

Cartea

A urmat un program artistic în aer liber, susţinut de Ansamblul Artistic „Meseşul” al Consiliului Judeţean Sălaj.

Primarul Ioan Gheorghe Pop deschide serbarea populară

Asistenţa

În paralel cu asistarea la program s-au putut consuma mici şi bea bere sub umbrelele care se văd în poză. În sat au sosit şi maşini cu lubeniţe şi n-au lipsit tarabele cu tot felul de „nimicuri”.

La orele 22, programul artistic s-a încheiat cu un frumos foc de artificii.

 

O  poză cu primarul în faţa monumentului eroilor căzuţi în Primul Război Mondial.

Citeşte mai mult >>

„BĂNIŞOR”, ANUARUL NR.8

Începând de azi, puteţi răsfoi pe acest blog Anuarul nr.8 al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, făcând dublu click pe coperta lui.
Iată cuprinsul Anuarului:

1. Cuvânt înainte – A. Vanca

Editorial
2. Veşnicia “va muri” la sat – A. Câmpean

Din viaţa asociaţiei
3. Întâlnirea fiilor satului – Anuar

Din viaţa satului contemporan
4. Raport de activitate a primăriei pe anul 2010 – Ion Gh. Pop
5. Concursul naţional „Copilul în familie” – Anuar
6. Copilul în familie – Diana Silaghi

Din istoria satului
7. Familia Rakoczi – A. Vanca
8. Bănişorul la 1906 – A.Vanca
9. Monument - A.Vanca
10. Ţiganii - A. Vanca

Bănişorul la 21 de ani de la Revoluţia din 1989
11. Amintiri după 21 de ani – P. Maxim
12. Ieri şi azi în Bănişor – L. Miloş
13. Interviuri – Anuar
14. Întreprinzători - Anuar
15. Familii de bănişoreni - Anuar

Etnografie şi folclor
16. Folclor din Bănişor
17. Viaţa în artă şi arta în viaţa Bănişorului – A. Vanca

Înaintaşii noştri
18. Gligorius Şimon - Anuar
19. Cadar Gligor – Anuar
20. Siceanu - Anuar

Naşteri căsătorii decese
21. Naşteri, căsătorii, decese

Pe scurt
22. Pe scurt de ieri şi de azi

Album
23. Album

Citeşte mai mult >>

SFÂNTĂ MĂRIE SĂRBĂTORITĂ LA BĂNIŞOR

Hramul bisericii din Bănişor este Adormirea Maicii Domnului. Din 1895, când a fost construită şi până azi, an de an, la 15 august, ziua de Sfântă Mărie este sărbătorită cu mare însufleţire şi largă participare. În afara oamenilor din sat, vin foarte mulţi credincioşi din satele vecine şi chiar din localităţi mai îndepărtate. Biserica devenise neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioşi dornici să asiste la Sfânta Liturghie din această zi, motiv pentru care, în curtea Bisericii, s-a construit un altar de vară din care mai muţi preoţi (în unii ani numărul lor a depăşit cifra zece) oficiază serviciul religios.

De câţiva ani, ziua de Sfântă Mărie a fost declarată şi zi a satului. În dimineaţa zilei, se pune în vânzare Anuarul Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, ajuns în anul acesta la numărul opt. Este aşteptat cu nerăbdare, în fiecare an, şi se epuizează foarte repede.

După amiaza, centrul satului se umple de maşinile celor dornici să asiste la programele culturale organizate de Primărie sau să bea o bere rece şi să deguste nişte mici la una din terasele din centrul satului.

În ultimii trei ani, după amiaza, la Căminul Cultural, au avut loc lansări de carte. Anul acesta mi-am lansat cartea mea „Comorile de sub Meseş”.

Pe scena Căminului Cultural sau pe o scenă în aer liber, au loc programe artistice susţinute de artiştii amatori din sat sau de către ansambluri profesioniste. În anul acesta, pe scena din aer liber s-a produs Ansamblul Folcloric Meseşul din Zalău. A participat foarte multă lume.

Seara, după lăsarea întunericului, s-au lansat artificii. A fost un spectacol de-a dreptul grandios!

Citeşte mai mult >>

PODUL

De la facerea lumii, şi este mult de atunci, în Bănişor, satul meu natal, Valea Banului s-a trecut prin vad sau pe câte o punte, sau nu s-a trecut deloc atunci când, după vreo ploaie, valea venea „mare”. De curând, s-a schimbat calimera. N-o să vă vină să credeţi, dar s-a construit un pod! Este adevărat. L-am văzut cu ochii mei şi l-am pipăit să mă conving că nu visez. Iată-l în poza de mai jos, ca să vă convingeţi şi Dumneavoastră:

 

Nu seamănă el cu Pasajul Basarab dar, în curând, i se va face o inaugurare cu surle şi tobe ca celui bucureştean, iar primarul din sat se va bate cu pumnii în piept (pe bună dreptate), aşa cum a făcut-o şi Sorin Oprescu.

Poeţi din toată lumea! Iată încă un obiect pe care merită să-l proslăviţi în odele voastre.

Citeşte mai mult >>

PĂLINCA DE BĂNIŞOR

Cu siguranţă, prunul (prunus domestica) constituie o valoroasă resursă locală. Soiul predominant în Bănişor este unul hibrid . Prunele , de culoare roşie brumărie ,nu prea mari, nu prea alungite şi nu prea grase, deşi în sat sunt numite « prune grase », se folosesc, aproape exclusiv, la fabricarea pălincii. Acest soi de prun a invadat satul . Îl întâlneşti în toate curţile şi grădinile. El răsare din sâmburii ajunşi întâmplător în sol, rămâne acolo sau este răsădit în alt loc de săteni. Creşte destul de înalt, putând atinge 10 metri.

Aceşti pruni nu sunt altoiţi, nu sunt tăiaţi (ajustaţi) anual, nu sunt stropiţi niciodată. Cresc în voia sorţii şi rodesc cum vrea Dumnezeu. In 2005 n-au fost prune aproape de loc. În 2006 prunii au rodit mai mult ca niciodată. Peste tot s-au putut vedea pruni aplecaţi sau rupţi din cauza recoltei neobişnuit de mari.

Pruni rupţi

Culesul prunelor este o adevărată corvoadă. De cele mai multe ori prunele căzute sau scuturate se culeg manual, prună cu prună. Zile la rând, începând cu mijlocul lunii august, consătenii mei culeg aplecaţi de şale sau în genunchi, prunele risipite pe jos . Nu este deloc o ocupaţie plăcută, mai ales atunci când o faci zile la rând. Nu protestează decât copiii. Cei mari strâng din dinţi şi „merg înainte”, ştiind care va fi răsplata: pălinca , adică elixirul care le va îndulci clipele amare, le va fi prieten în clipele de singurătate sau îi va înveseli şi mai mult în clipele de bucurie.

Culesul prunelor

Prunele se culeg în găleţi , din găleţi le pun în ciubăre cu care le transportă la căzile instalate sub şoproanele din gospodărie. Aici stau la fermentat una sau mai multe săptămâni, fie până când se termină procesul de fermentaţie, fie până când le vine proprietarilor rândul la cazanul de fiert prunele. În tot acest timp pluteşte peste tot mirosul caracteristic de prune în fermentaţie, iar musculiţa de oţet, cea care însoţeşte acest proces şi, totodată, îl face posibil, este prezentă peste tot şi-ţi intră în nas, gură sau ochi, când nu te aştepţi.

Fiertul prunelor (distilarea) se face fie la cazanul (alambicul) mai mic, personal, dacă este vorba de o cantitate mai mică de prune, fie, dacă este vorba de o cantitate mare de prune, la unul din cazanele mari din sat , proprietatea unui sătean mai înstărit, instalat într-o berişte (distilărie). La berişte este foc continuu. Focul se face cu lemne. Se lucrează şi zi-noapte. Dintr-o primă distilare rezultă vodca, o poşircă, considerată aici, pe care n-o bea nimeni. Din distilarea vodcii rezultă pălinca. Pentru că sunt două etape de distilare se spune că pălinca este fiartă de două ori sau că este „dublu întoarsă”. Prima pălincă, cea care iese la începutul procesului de distilare, se numeşte „fruntea”, are aproximativ 80° şi este spirt curat. Ca să-l bei ar trebui să ai gâtlejul şi stomacul blindate. Deşi nimeni nu are aşa ceva, se găsesc „curajoşi” care-l beau. Pălinca de consum are în jur de 60°. Şi asta îţi arde maţele dacă eşti neantrenat, în timp ce bănişorenii o beau ca apa şi nu se vaietă.

În berişte întâlneşti două feluri de oameni: unii care lucrează şi unii care se uită. Primii sunt treji, cea de-a doua categorie tot timpul ameţiţi sau de-a dreptul beţi. Oricine intră în berişte primeşte unul sau mai multe pahare de pălincă şi nimic de mâncare. În această situaţie, fără un „stupuş”(dop) în stomac, nu-i de mirare că pălinca se urcă repede la cap. Nici într-o perioadă a anului nu circulă prin sat atâţia oameni beţi ca în „anotimpul” în care se face pălinca. Din păcate acest anotimp durează mai mult de o jumătate de an.

Există pălincă şi pălincă sau, cu alte cuvinte, nu toată pălinca este la fel. În ce priveşte pălinca de Bănişor, pot spune, fără rezerve, că ea este bună. Dar se face în sat şi pălică foarte bună, ca de exemplu cea pe care o făcea Florea Natului şi care a primit premiul III la un concurs judeţean în 2003. Ce-i trebuie unei pălinci să fie bună? Îi trebuie tărie, gust şi culoare. Adică: să aibă in jur de 60°, să aibă gust de prună şi culoare galbenă. I s-ar mai putea pretinde încă o calitate: să sune bine. Asta înseamnă s-o „ciocneşti” neapărat atunci când o bei sau, cu alte cuvinte, să n-o bei niciodată singur.

Pe unii bănişoreni i-a îmbogăţit pălinca, pe alţii i-a ruinat. Cei din prima categorie au făcut comerţ cu ea, cei din a doua categorie au băut-o fără măsură, erau mai mult beţi decât treji, au devenit dependenţi de ea şi după ce au consumat-o pe cea din producţie proprie, au fost în stare să-şi vândă, pe rând, toată averea, ca să aibă ce bea. Cei mai mulţi dintre bănişoreni însă, o beau cu măsură, o beau cu familia, o beau cu rudele şi prietenii, o beau cu oricine le trece pragul, dar nici odată mai mult de câteva pahare. N-ai să intri niciodată în casa unui bănişorean, fără să te îmbie să bei cu el un pahar de pălincă.

Articol preluat din Anarul "Bănişor" nr.5/2008

Citeşte mai mult >>

VIAȚA ÎN ARTĂ ȘI ARTA ÎN VIAȚA UNUI SAT SĂLĂJEAN

Am participat, în luna martie, anul acesta,  la dezbaterile Caiete Silvane, revistă de cultură a județului Sălaj, organizate cu prilejul zilelor acestei publicații, cu comunicarea de mai jos, pe tema dată: ”Viața în artă și arta în viață”.  Am profitat și de acest prilej pentru a aduce un omagiu satului meu natal. Comunicarea a fost publicată în numărul din luna aceasta al revistei.

              

  VIAȚA ÎN ARTĂ ȘI ARTA ÎN VIAȚA UNUI SAT SĂLĂJEAN

Arta este indisolubil legată de frumos: frumosul în vorbă, frumosul în imagini, frumosul în obiecte. Frumosul a făcut parte din viața de zi cu zi a țăranului român.

Dacă ne referim la vorbă, nimeni n-a reușit să o întoarcă, s-o potrivească, s-o rostească mai frumos decât omul de la țară. Am în față un număr de 71 de strigături la joc și un număr de 6o strigături la nuntă culese din Bănișor, satul meu natal. Din cele mai multe răzbate puternic dragostea de viață, plăcerea cu care cei ce le rosteau își trăiau clipa. Unele sunt pline de umor, altele se constitue într-o satiră mușcătoare la adresa leneșilor, bețivilor, urâților sau acelora prea nealcoși. În strigăturile de la nuntă găsim, în plus, regretul mirilor că se despart de părinți și de feciorie, jalea celor care pleacă în alte sate, împunsături la adresa părinților hrăpăreți și a soacrelor afurisite. În folclorul bănișorean, mai găsim cântece de dor, de război sau de dragoste, o varintă a colindei Fata de maior , frumoasa baladă haiducească În pădurea Banului, descântece, ghicitori, povești. Toate sunt inspirate din viața țăranilor noștri și pun în evidență frumusețea graiului sălăjean, inteligența și talentul lor de versificatori sau povestitori.

Bănișorenii au desenat, cu acul și ața colorată sau cu războiul de țesut, motive decorative pe obiectele lor de îmbrăcăminte sau pe pânzeturile lor și mai puțin cu alte instrumente, pe alt fel de suporturi. Totuși, merită să menționez că, în anul 1758, diacul Filip de la noi din sat a copiat, cu litere chirilice, o Cazanie pentru morți, al cărei text l-a împodobit cu frumoase frontispicii și letrine. În cartea, care se află acum la Biblioteca Academiei Române din București, diacul a înserat și o poezie intitulată Versu frumos de lume. Din păcate, nici un specialist nu s-a învrednicit, până acum, să o deslușească. Aș mai adăuga și faptul că începând de la 1824, există matricola bisericii din Bănișor unde sunt înregistrate venirile pe lume, plecările de pe lume și cununiile bănișorenilor. Demnă de remarcat în această matricolă este caligrafia artistică foarte frumoasă, cu care unii din preoți și-au făcut înscrisurile.

Obiectele sunt cele mai numeroase îndeletniciri de artă din viața consătenilor mei. Așa cum se întâmplă cu toată lumea, ei au dorit, în măsura posibilităților, să se înconjoare numai de frumos. Au început cu obiectele de îmbrăcăminte și au continuat cu pieptănăturile fetelor, cu fețele de pernă, cu blidele din care mâncau, cu ștergarele, cu icoanele la care se închinau, cu casele în care locuiau și cu mobilierul din ele, cu bisericile și răstignirile.

Până în anii ’50, bănișorenii se îmbrăcau , aproape în totalitate, cu obiecte confecționate în casă. Portrul femeiesc din sat, în care predomina albul, este în măsură să ne smulgă și acum, exclamații de admirație. Spăcelele cu sponci și șir peste cot, zadiile cu două rânduri de bucuri colorați, poalele cu primă, pieptarele ornamentate cu o cusătură îndesată, mărgelele de la gât, pieptănătura cu tici și murunele făceau ca fetele de la țară, îmbrăcate de sărbătoare, să arate ca niște prințese. Portul bărbătesc era mult mai sobru. De remarcat, la feciori, erau cămeșile cu pumnari și șire bătucite, pieptarele și clopurile de păr cu pene de păun sau struț

Camerele în care locuiau bănișorenii, în special cea de la uliță, erau foarte frumos împodobite. Pe paturi erau așezate perini ale căror fețe erau decorate, la unul din capete, cu benzi din șiruri colorate executate în războiul de țesut, pe pereți erau icoane pe sticlă aduse de la Nicula și blide pictate aduse din târguri. Icoanele, blidele, oglinzile și ferestrele erau împodobite cu ștergare ornamentale. Ca o piesă de mobilier specială, undeva în cameră, se afla o ladă de zestre, frumos ornamentată, făcută la Tusa sau Preoteasa.

Bisericile de lemn din județul nostru reprezintă o culme a creației artistice și arhitectonice a locuitorilor acestor meleaguri. Despre biserica de lemn din Bănișor se spune că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj. Ea a fost demolată în 1897, după construcția actualei biserici din piatră. Din fericire, avem o descriere a ei făcută de Ferenc Fetzer, profesor la Gimnaziul Minorit din Șimleul Silvaniei și publicată într-o revistă din Budapesta. Biserica a fost făcută din lemn de stejar, acoperișul era înalt, cu pante repezi, învelit cu șindrilă. Turnul avea o bază patrulateră și era deschisă pe toate laturile, iar deasupra ei se afla un coif înalt. În biserică se intra pe o ușă laterală. Ancadramentul ei era frumos ornamentat cu rozete și trei funii împletite, paralele, bine reliefate (am citat din descrierea originală). Nu avem nici o informație de cum arăta biserica în interior. Este de presupus că era frumos pictată, ca toate bisericile din lemn din județ care s-au păstrat până în zilele noastre.

La intrările în sat, la răscrucile de drumuri și în cimitir se aflau răstingniri din lemn cu câte un Hristos din tinichea pe fiecare. Ele nu erau niște realizări artistice extraordinare, deci nu din acest motiv le citez. Menirea lor era să pună satul și oamenii lui sub protecția proniei cerești și să te îmbie să-ți faci semnul crucii de câte ori treci prin dreptul lor. Personal nu pot să-mi imaginez vechiul Bănișor fără ele și am insistat ca cele două, rămase în viață, să fie protejate.

În anii copilăriei mele, majoritatea caselor din sat erau făcute din lemn și acoperite cu paie. Nu era nimic spectaculos în construcția lor. Te impresiona, totuși, albul imaculat al pereților exteriori, mușcatele din ferestre și ambianța lor plăcută. Începuseră să se facă și case din pământ bătut acoperite cu țiglă și existau și câteva construcții mai deosebite, care au dispărut din păcate. Dintre ele amintesc casa notarului - un veritabil conac ardelenesc -, vechea casă parohială, casa Șimon și casele evreilor. Odată cu dispariția lor, a dispărut nu numai ceva din imaginea vechiului Bănișor, dar au dispărut niște mărturii de arhitectură veche de pe aceste meleaguri. Păcat!

Din Bănișor nu lipsesc nici monumentele, menite să ne amintească de oameni și de evenimente, dar și să înfrumusețeze satul. Primul ridicat în sat și cel mai impunător și frumos este cel în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial. El datează din 1936, este opera sculptorului Ludovic Luca și a fost realizat în Atelierul de Sculptorie și Cioplitorie în Piatră din Șimleul Silvaniei. Monumentul este amplasat chiar în centrul satului și a devenit o emblemă a lui. Din păcate, în perioada în care Ardealul de Nord a fost cedat maghiarilor, de pe el au fost răzuite câteva basoreliefuri, care li s-au părut prea românești autorităților de atunci.

După 1950, bănișorenii au început să-și cumpere obiecte de îmbrăcăminte de-a gata, de la oraș. Treptat, au dispărut culturile de cânepă, furcile de tors și războaiele de țesut și odată cu ele arta cusutului. Locul danțului l-au luat discotecile, locul blidelor pictate și al ștergarelor care împodobeau pereții caselor, l-au luat niște tablouril și tapițerii de un gust îndoielnic.

E adevărat și că locul lămpilor cu gaz l-au luat becurile elctrice, locul caselor acoperite cu paie, casele moderne - care seamănă tot mai mult a vile -, iar locul ulițelor noroioase, străzile pietruite sau asfaltate. Biserica din sat a fost repictată, turnul cel vechi modificat, iar în curtea ei s-a construit un frumos altar în aer liber și s-a amplasat o troiță. S-a constuit o școală nouă și noi sedii pentru primărie, dispensar și poliție. În centrul satului a apărut un loc de joacă pentru copii. Prin urmare, satul nu stă pe loc, evoluează și se menține frumos. Păcat însă că nu reușește să păstreze mai mult și din vechea lui înfățișare, ceea ce i-ar întregi farmecul și l-ar face mai interesant și mai atractiv.

Din când în când în sat se organizează expoziții cu vechi obiecte casnice și de îmbrăcăminte. Păcat că întârzâie amenajarea unui muzeu etnografic.

Din când în când pe scena căminului cultural se mai pot vedea frumoasele costume populare locale și vechile dansuri. Tot acolo se mai aud vechile strigături la joc și vechile cântece populare. Ansamblul de dansuri Bănișorul a reușit să facă o frumoasă propagandă dansului și costumului popular local, în județ și în afara lui. Păcat că s-a desființat.

Artiștii populari au dispărut din viața satului, iar odată cu ei s-a diminuat și bunul gust artistic. Locul frumoaselor obiecte de artă populară este luat, în măsură din ce în ce mai mare, de ”produse artistice” aduse de la oraș, de cele mai multe ori kitch-uri veritabile.

Din păcate, ce a trecut e bun trecut. Nu putem să restaurăm satul străvechi și nici nu este necesar s-o facem. Acum, satul arată bine și viața locuitorilor lui - din ce în ce mai puțin țărani - este mai ușoară. Ceea ce ar trebui să facem, este să reînviem bunul gust artistic al locuitorilor satelor noastre.

Citeşte mai mult >>

GORDAN VICTOR

GORDAN VICTOR

(Victoraș)

 

La orele de religie ale păintelui Vicaș, printre copiii care pe vremea respectivă purtau hăinuțe țesute și confecționate în casă, încălțați cu opincuțe, a remarcat un băiețel firav, sfios și chiar rușinos pe care îl chema Victoraș. Era din ce în ce mai satisfăcut și chiar uimit de memoria acestui copil, de răspunsurile frumoase și exacte pe care le dădea. A remarcat inteligența sclipitoare în ochii lui albaștri, a remarcat capacitatea intelectuală ieșită din comun a acestui copil.

Provenind dintr-o familie săracă, incapabilă de a susține cheltuielile școlarizării, acest copil trebuia ajutat. Trebuia neapărat să i se dea o șansă. A intervenit pentru el și cu ajutorul episcopului Hossu, bine cunoscut de bănișoreni, precum și a episcopului Frențiu de la Oradea, pentru Victoraș (Godan Victor) a obținut o bursă specială care i-a permis să facă liceul și facultatea de medicină.Victoraș nu și-a dezamăgit susținătorii. A fost un elev și un student eminent, uimindu-și toți dascăli prin inteligența și sârguința sa.După terminarea facultății, din cauza convingerilor și atitudinii sale anticomuniste (Cum ar fi putut accepta prigoana declanșată de comuniști împotriva bisericii și slujitorilor ei?), a intrat în vizorul autorităților comuniste și apoi arestat și condamnat politic.

Am citit o carte de memorii ale unui fost deținut politic în care Victoraș este pomenit în două ipostaze. Prima la un spital din Constanța unde l-a întâlnit autorul și unde și Victoraș era deținut și își îngrijea colegii de suferință cu foarte multă solicitudine, încercând să compenseze precaritatea mijloacelor terapeutice cu ceaiuri din plante medicinale culese chiar de el. Bonomia și blândețea lui, în contrast cu ce erau ei obișnuiți, era o altă componentă a tratamentului de care beneficiau colegii lui.

Același autor povestește următoarea întâmplare cu Victoraș dintr-un lagăr de muncă : într-o zi întorcându-se de la muncă, coloana de deținuți a trecut peste un câmp. Unul din deținuți a observat o tufă de pătlăgele roșii, crescuă` acolo din întâmplare. S-a aplecat pe furiș și a cules două roșii pe care le-a pus în buzunar, lucru categoric interzis de regulament. Gestul a fost observat de milițianul din spatele coloanei. în poarta lagărului, « banditul » a fost reținut și percheziționat de acest milițian și de încă unul , ambii înarmați cu câte o bâtă serioasă. La vederea roșiilor, unul din milițieni a vrut să-i tragă o bâtă zdravănă dar deținutul s-a ferit și lovitura năpraznică a încasat-o celalalt milițian. Asta i-a enervat la culme și ca urmare l-au stâlcit în bătaie. L-au zdrobit. Fiind convinși că deținutul va muri din cauza bătăii i-au cerut lui Victoraș, care deservea lagărul în calitate de medic, să îregistreze bolnavul ca accident de muncă iar în caz de deces, certificatul să fie în concordanță. În pofida insistențelor și amenițărilor Victoraș a refuzat categoric să încalce deontologia profesională. A preferat să renunțe la situația sa de medic a lagărului, oarecum privelegiată, și să fie scos la muncă împreună cu ceilalți. Atitudinea lui, tăria și verticalitatea sa au stârnit admirația și respectul profund al colegilor de detenție.

Scăpat din temniță, a încercat să fugă din țară, dar a fost prins și din nou arestat. Imediat după a doua eliberare a reușit să fugă din țară prin Iugoslavia.

Fără mijloace, a încercat să-și facă un rost în străinătate. După un timp s-a însurat cu o belgiancă (Alice) cu care are doi copii, un băiat și o fată.

Acel băiețel sfios, încălțat cu opincuțe, plecat din Bănișor la sfaturile și intervențiile preotului Dionisiu Vicaș, astăzi este profesor universitar la o facultate de medicină din S.U.A. și este o personalitate bine cunoscută și apreciată.

După primul război din Irak (cel din 1990), militarii americani participanți, au început să se îmbolnăvească prezentând niște ciudate simtome pulmonare foarte atipice. Somitățile medicale din S.U.A. au făcut fel de fel de aprecieri încercând să explice cauzele și natura acestor îmbolnăviri. În opoziție cu părerile exprimate, profesorul universitar, doctorul Victor Gordan a susținut cu tărie că acestea afecțiuni pulmonare cu simtome ciudate, îmbolnăviri care apar în exclusivitate numai la persoanele care au participat la războiul din Irak, sunt consecința inhalării unor gaze toxice de luptă. S-a încins o polemică strașnică, prin articole, în toată presa americană. La afirmațiile doctorului Victor Gordan, au apărut numeroase replici și contraargumente, poate și motivate politic, dar până la urmă teoria sa a devenit unanim acceptată, iar Victoraș al nostru o personalitate bine cunoscută în întreaga Americă și nu numai.

Marghita 7 XII 2004

 Gabriel Iuliu

Din anuarul nr.2/2005 al Asociației ”Fiii Satului Bănișor”

Citeşte mai mult >>

FOLCLOR DIN BĂNIȘOR

FATA DE MAIOR*
(colindă populară)

Tri păcurărei
Oi linu-i Doamne!
Şi-o turmă de uăi
Să suie la munte
Şi-aduie mai multe,
Fată de maior
Cu galbân baior**.
-Da noi u-om lua.
-Voi de îţi lua,
Noi v-om împuşca.
-De mi--ţi împuşca
Voi mi-ţi şi-ngropa.
Bota me ce luce
Mi-o puneţi de cruce,
Fluieru cel drag
Mi-l puneţi de steag.
Când afară-a ninge,
Uăile m-or plânge
Şi afară a ploua,
Mneii m-or cânta.

* maior = mai marile ciobanilor care şi-au împreunat oile şi, uneori,şi cel mai avut; baci.
** baior = baieră, brâu.

Colinda am preluat-o din cartea Folclor din Ţara Silvaniei de Augustin Mocanu, apărută în Editura Caiete Silvane, 2004. Colinda , în varianta de mai sus , a fost culeasă din Bănişor, anul 1970, de către V. Medean de la Maria Covaci în vârstă de 60 de ani. Din sat au mai fost colectate, în acelaşi an, încă două variante ale aceleaşi colinde de către Gh. Petrescu şi L.Dubău de la Voichiţa Stoica în vârstă de 15 ani, respectiv Valeria Bolog în vârstă de 60 de ani. Augustin Mocanu a obţinut aceste înregistrări de la Arhivele de Folclor ale Academiei Române din Cluj-Napoca. Varianta pe care am reprodus-o o consider cea mai frumoasă dintre cele trei. În cartea citată apar toate cele trei variante, alături de alte 21 culese din diferite sate. Autorul susţine că această colindă este « emblemă folclorică absolută » a regiunii care cuprinde Valea Someşului, întreg Sălajul şi Ţara Silvaniei cu ambele versante ale Codrului.

Folcloristul sălăgean George Popovici scrie referitor la colindele culese de el :  Şi am găsit printre ele adevărate mărgăritare: în deosebi una a carei structură şi a cărei armonie se identifică cu Mioriţa. Este vorba de frumoasa colindă Fata de maior.

A.V.

 

Din Anuarul nr. 2/ 2005 al Asociației ”Fiii Satului Bănișor”

Citeşte mai mult >>

DRAGOSTEA DE ŢARĂ

În prejma Crăciunului din anul acesta, în turnul bisericii din Bănişor şi-a făcut apariţia tricolorul românesc. Arborarea lui acolo are un caracter permanent.

Este cunoscut aportul bisericilor româneşti din Ardeal – Greco-Catolică şi Ortodoxă- la trezirea conştiinţei naţionale a românilor , în timpul stăpânirii austro-ungare. Biserica continuă să cultive în rândul populaţiei româneşti, dragostea de ţară. Arborarea tricolorului în turnul bisericii din Bănişor este o dovadă în acest sens.

Nu trebuie să confundăm ţara cu guvernul sau cu politicienii care ne conduc. Ţara este casa noastră părintească, este biserica în care am fost botezaţi, este şcoala în care am învăţat să scriem şi să citim, este pământul în care sunt îngropaţi moşii şi strămoşii noştri, cu munţii, câmpiile, pădurile şi apele lui.

Acolo este tara mea:

Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

------------------------

(Versuri: Ioan Neniţescu)

Citeşte mai mult >>

COLINDE ÎN SĂLAJ (3)

Postez şi în cea de a treia zi de Crăciun, o colindă din repertoriul copiilor din Bănişor.

PE PODELE DE NUIELE


Pe podele de nuiele
Duc copii-n palmă stele
Să le lase pe la case
Unde-s gazdele miloase.

Şi cu dragoste creştină
Duc copiii-n pumni lumină
Drumu-i greu, zăpada-i mare
Vin copii pe cărare.

Să tot taie neaua-n două
Duc copiii-n gene rouă
Şi tot cântă din colinde
Până gerul nu i-o prinde.

Până vremea nu le-o trece
Pe poteci sub lună rece
Prin fuioare de ninsoare
Duc copiii-n suflet soare.

Să-l împartă cu iubire
Ca un leac de împlinire
De tot răul care - ngheaţă
Duc copiii-n cântec viaţă.

Şi-n cuvinte daruri sfinte
De la Dumnezeu părinte
Toţi le poartă să le-mpartă
De Crăciun din poartă-n poartă.

Şi din poartă până-n casă
Dâre de lumină lasă
Să rămână-n casă toate
La mulţi ani cu sănătate!

Preotul Augustin Câmpean înmânează diplome participanţilor la proiect.

Citeşte mai mult >>

COLINDE ÎN SĂLAJ (2)

Reproduc o colindă din repertoriul copiilor din Bănişor. Din păcate, repertoriile copiilor din celelalte sate nu mi-au parvenit.

Nici o sărbătoare nu-i

Nicio sărbătoare nu-i
Ca Naşterea Domnului
Sară de Crăciun frumos

Aşa binecuvântată
De toţi creştinii aşteptată
Sară de Crăciun frumos.

Aşteaptă cu nerăbdare
Astă sfântă sărbătoare
Sară de Crăciun frumos.

În care Domnul Hristos
A venit în lume jos
Sară de Crăciun frumos.

Iisuse, Iisuse bune
De te-ai naşte azi în lume
Sară de Crăciun frumos.

Nimeni nu te-ar căuta
Nu ţi-ar cinsti naşterea
Sară de Crăciun frumos.

Că oamenii s-o-nrăit
La Tine nu s-o gândit
Sară de Crăciun frumos.

Iisus de nu se năştea
Lumea-a iadului era
Sară de Crăciun frumos.

"Actori" şi spectatori în biserica din Cizer

Citeşte mai mult >>

COLINDE ÎN SĂLAJ (1)

Ştiindu-mă foarte dornic să aflu amănunte despre evenimentele din Bănişor, satul meu natal, sau despre cele în care sunt angrenaţi şi bănişorenii, părintele Augustin Câmpean, parohul bisericii din sat, mi-a trimis un material despre proiectul „N-am venit să cerem, am venit să dăm”, aflat la a doua ediţie şi organizat de preoţii din parohiile sălăjene Bănişor, Cizer, Horoatul Crasnei, Marin., Plesca şi Pria şi coordonat de domnia sa. Scopul proiectului, mărturisit de organizatori, este:

Prin acest proiect încercăm să conştientizăm şi să implicăm tinerii parohiilor noastre în transmiterea mesajului plin de bucurie şi de speranţă că Hristos se naşte, se întrupează spre a noastră izbăvire din robia păcatului şi a morţii.

În biserica din satul Cizer, copiii din cele şase parohii au încântat pe localnici interpretând colinzi culese din satele lor. Îmi face plăcere să transmit şi cititorilor mei imagini de la această frumoasă manifestare.

Preoţii din cele şase parohii

 

Copiii din Bănişor

Copiii din Cizer

Copiii di Horoatul Crasnei

Copiii din Marin

Copiii din Peceiu

Copiii di Plesca

Copiii din Pria

 

Urări de Crăciun din Bănişor

               I 

Ţine gazdă masa-ntinsă
Şi lumina-n geam aprinsă,
Că-i vremea umblatului
Peste vatra satului,
Pe poteca de mătasă,
Dintr-o casă-n altă casă,
Să ne-adune, bun cu bun ,
Sfânta Sară de Crăciun,
Că-i mai Sfântă decât toate,
LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE !

                        II
Casa-n care am intrat

E de binecuvântat
După legea creştinească
Numele să-şi împlinească.
Şi-ntre lumânări aprinse,
Mesele să-i fie-ntinse,
Si-ncărcate cu bucate
Să trăiţi în sănătate.
Şi-n unire Şi-n cinstire
Că ne-aţi dat adăpostire

Citeşte mai mult >>