1.
ANUL
1977 – Dealul Arsenalului. Familia Mureşan. Cutremurul
Era
în primăvara anului 1977, o primăvară ca toate altele şi care nu anunţa nimic
neobişnuit. Se topise zăpada, bucureştenii din cartierul Uranus îşi lepădaseră
cojoacele, devenise o plăcere să te expui la soare, apăruseră şi dispăruseră
ghioceii, firele de iarbă verde îşi iţeau creştetele spre cer, mugurii
liliecilor plezneau care mai de care, începuseră să înfrunzească pomii,
vrăbiile începuseră să se sfădească, copiii să alerge pe stradă, gospodarii din
cartier să-şi sape grădinile.
Eu
aveam patrusprezece ani şi mă născusem în acest cartier. Strămoşii mei din
partea mamei locuiau acolo de câteva generaţii, într-o casă cocoţată în vârful
Dealului Arsenalului, pe strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună
partea din Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier. Pe lângă faptul că eram mai
aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier liniştit, inundat de
verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi timp.
Oraş, pentru că avea multe case înalte şi
frumoase, ale unor oameni cu strămoşi pricopsiţi, demne de orice alt cartier al
Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi, profesionişti sau
amatori, unii dintre ei confundându-se cu proprietarii lor, dar şi altele mai
urâte şi jerpelite, caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite
de sacagii, căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari
şi cărămidari, cei care formau, la început de secol, majoritatea locuitorilor
cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe strada cu acelaşi nume, se
număra printre cele mai vechi din Bucureşti.
Cartierul avea străzi pietruite,
canalizare, lumină electrică, trei mănăstiri, zece biserici, opt şcoli, un teatru, un muzeu, fabrici şi
făbricuţe, ateliere meşteşugăreşti, o
mulţime de prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost
arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte cuvinte, avea
de toate.
Sat,
pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie,
cu câini care te lătrau când treceai prin dreptul lor, cu găini care
cotcodăceau după ce depuneau câte un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora
exactă. Toate acestea îl făceau interesant şi atractiv, dar mai presus de ele,
era atmosfera specială pe care toate aceste elemente, împreună cu oamenii
care-l locuiau, le degajau, una încărcată de romantism interbelic şi realism
din toate timpurile, specifice acestui
loc.
Dealul
Arsenalului purta acest nume de la câtva timp după Unirea Principatelor. La
începutul locuirii lui, cu circa 200 de ani în urmă, se numea Dealul
Lupeştilor, nume provenit de la familia care-l locuia atunci, iar după ce un
grec, pe nume Spiridon sau Spirea
Kristofi, construise o biserică în vârful lui, a început să i se zică
Dealul Spirii.
Dealul
nostru, ferit de inundaţii şi rezistent la cutremure, a constituit de-a lungul
timpului o tentaţie pentru cei care căutau un loc sigur unde să-şi ridice o
casă sau să ctitorească o mănăstire: Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi-a
ridicat acolo, la 1774, curtea
domnească, căreia i s–a zis Curtea Nouă, iar după ce în 1812 a ars, i s-a zis
Curtea Arsă, iar pe amplasamentul ei s-a construit, şaizeci de ani mai târziu,
Arsenalul; Mihai Vodă Viteazul a ctitorit aici, la 1589, biserica şi mănăstirea
Mihai Vodă, cea mai impresionantă şi pitorească clădire de pe deal; Antim
Ivireanu a ridicat, tot aici, la începutul secolului XVIII, la poalele
dealului, mănăstirea Antim. În secolul nostru, Carol al II-lea a vrut să
construiască, în vârful acestui deal,
un palat al deputaţilor. Ar mai fi de menţionat, cu titlul de amănunt
şugubăţ, că pe acest deal, pe strada „Catilina”, la numărul 9, şi-a făcut sau
şi-a cumpărat o casă Jupân Dumitrache Titircă
Inimă-Rea, eroul lui Ioan Luca Caragiale din
piesa ”O noapte furtunoasă”.
Dealul
era şi un loc frumos, dovadă fiind cele trei mănăstiri de pe teritoriul lui,
cunoscut fiind faptul că aşezările de
acest fel sunt amplasate, de regulă, în
locuri pitoreşi şi liniştite.
Dacă
de pe Dealul Arsenalului se vedea bine Bucureştiul, dealul, la rândul lui, se
putea foarte bine localiza, zi şi noapte,
de oriunde din Bucureşti, după antena de radiocomunicaţii, foarte
înaltă, de pe el. Ziua ea se putea vedea
în clar, noaptea se vedeau luminile de balizaj din vârful ei. Cu alte cuvinte,
era un deal însemnat şi la propriu şi la figurat.
Locuiam
într-o casă retrasă de la stradă, „veche, antică şi de demult”, cum îi plăcea
bunicii să se laude cu ea. Era, într-adevăr, veche. Avea circa
150 de ani, o construise un strămoş al meu, pe nume Iancu Stroescu, ins cu care
nu se păstrase vreun desen sau pictură,
ca să ştim cum arăta. Bunica Catinca, ultima care i-a purtat numele de familie
înainte de-a se mărita şi care le ştia pe toate, nu ne putea spune prea multe despre el. Casa a fost construită
mai întâi din lemn, a ars după câţiva ani, după care a fost reconstruită din
piatră şi cărămidă. Din cea veche s-a păstrat doar piviniţa, mare şi răcoroasă,
căci pe vremea când a fost construită dealul era în mare parte acoperit cu vii,
iar locuitorii lui erau şi viticultori şi îşi construiseră toţi pivniţe, unele
mai mari decât altele, multe dintre ele rămase
până în zilele noastre. Casa arăta ca o
culă. Avea parter şi etaj, pereţi groşi şi nu mai puţin de cinci camere, două
jos şi trei sus, plus cămară şi baie la parter şi WC la etaj. Era încălzită cu
gaze. Iniţial a fost acoperită cu
şindrilă, care, la începutul acestui
secol, a fost înlocuită de tatăl bunicii cu ţiglă. Era zugrăvită în alb,
avea chenare sculptate şi obloane la toate ferestrele. Pe acoperişul, în două
ape, era un luminator, un coş de fum şi, mai nou, o antenă de televiziune. În
interior se intra din curte, printr-un antreu mic situat în casa scării, deasupra
căreia era un foişor cu arcade şi coloane brâncoveneşti, şi un acoperiş conic. Arăta bine, casa!
Curtea era nu pre mare, atâta doar încât să încapă în ea super autoturismul
nostru, o Dacie1100. Între casă şi gardul de la stradă, care semăna cu unul de
cetate şi era acoperit de caprifoi, erau o tufă de liliac şi una de
iasomie, şi multe flori, îngrijite de
mama şi bunica. Nu lipseau de acolo ghioceii, albăstrelele şi zambilele, care
înfloreau primăvara, petuniile, trandafirii, regina nopţii, care înfloreau după
ele, şi crizantemele şi tufănelele, florile toamnei. Ne îmbătam cu mirosul lor! În spatele curţii
era o grădină cu pomi fructiferi şi zarzavaturi
de unde se intra în pivniţă, pe sub o boltă, coborând mai multe scări. Între curte şi grădină era un nuc uriaş, iar
sub el un chioşc mărişor, cu o masă la
care încăpeam toată familia şi unde ne plăcea să stăm la taclale şi la câte un
şerbet şi cafea, în zilele toride de vară.
În 1948, casa ne-a fost naţionalizată, iar noi
am devenit chiriaşi. Ni s-a băgat în
spaţiu încă o familie, formată din trei persoane. A noastră număra patru:
bunica, mama, tata şi eu. Prin urmare, în cele cinci camere ne înghesuiam şapte
oameni. Norocul nostru a fost că după câţiva ani, capul familiei intruşilor a
fost promovat pe linie de partid şi i
s-a dat o locuinţă spaţioasă, în centrul oraşului. Graţie relaţiei bune pe care
am avut-o cu el cât timp am stat împreună şi a influenţei şi relaţiilor pe care el le avea, nu ni s-au
băgat alte persoane în spaţiu, ceea ce a fost un mare noroc pentru noi!
Strada
noastră, pavată cu piatră cubică, urca
şerpuit din spre cheiul Dâmboviţei, mai precis începând de la strada
Antim, spre vârful dealului, până la intersecţia cu Strada Uranus, de la care i
se trage numele cartierului. Denumirea ei vine fie de la cea de a şaptea
planetă a Sistemului Solar, fie de la Zeul Cerurilor, al vechilor greci. Nu
ştiu ce-a fost în capul celui care a botezat-o! Iarna, acoperită cu zăpadă,
strada devenea un derdeluş excelent, pe care noi copiii nu ne săturam să ne dăm
cu sania. În apropiere erau două derdeluşuri mai bune decât al nostru, unul pe
strada Ecoului, iar altul pe strada Militari. Nu prea departe, erau cele două
foste cazărmi din cartier: Alexandria şi Cuza. Nici una dintre ele nu era pe
strada noastră, deşi ea se numea a Cazărmii! Între strada noastră şi Cazarma
Alexandria s-a interpus, ulterior bănuiesc, strada Militari. Cazarma Cuza era între
străzile Uranus şi Izvor, pe 13
Septembrie, nu departe de capătul străzii noastre, şi găzduia Regimentul de
Gardă Mihai Viteazul, înfiinţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo se
aflau Muzeul Militar Central şi Teatrul Armatei. Muzeul se afla într-o clădire
impozantă, fostă a Şcolii Militare de Infanterie, pe strada Izvor. Cadeţilor
din anul întâi ai acestei şcoli li se zicea „puişori”, de unde şi denumirea de
Puişor a străzii din cartier pe care erau încartiruiţi mulţi dintre ei şi a
bisericii de pe acea stradă. Ceva mai la
nord, era Stadionul Republicii.
*
În seara zilei de 4 martie, întreaga
familie eram în camera cea mare de la parter,
pregătiţi să luăm masa de seară.
Înainte de a vă spune ce am mâncat ce am discutat la masă şi ce s-a
întâmplat după aceea, e cazul să vă prezint pe toţi cei patru membrii ai
familiei mele: bunica, Catinca Popescu, de 70 de ani, pensionară, fostă
profesoară de istorie la Liceul Mihai Eminescu, de lângă Mănăstirea Antim,
văduvă de 34 de ani; mama, Ruxandra Mureşan, 37 de ani, fiica ei, profesoară de
limba română la Şcoala Generală nr.124 din cartier; tata, Emil Mureşan, 40 de ani, ardelean, inginer la Uzinele
Vulcan din Bucureşti; eu, Cezar Mureşan, 14 ani, elev în clasa VII-a, la şcoala
unde preda mama.
Încăperea aceea mare era sufragerie şi
cameră de zi în acelaşi timp. Acolo mâncam când ne nimeream toţi acasă la ora
mesei - de regulă duminicile, în zilele de sărbători şi seara -, la o masă
masivă din stejar, înconjurată de opt scaune solide, cu spătar. În rest, mâncam
în bucătărie, pe rând, fiecare funcţie de ora la care pleca sau se reîntorcea
acasă.
Unul dintre scaunele de la masă, un fel de
jilţ, avea un spătar mai înalt decât celelalte şi două braţe laterale de
sprijin. Era pus la unul dintre capetele mesei şi era destinat şefului
familiei. La vremea aceea, în el stătea bunica, pentru că după moartea soţului
ei, Iorgu Popescu, în Rusia, în cel de Al Doilea Război Mondial, ea a fost cea care a preluat frâiele familiei
şi a continuat să le deţină, de formă, şi după căsătoria mamei mele cu tata. De
fapt, la vremea aceea ea era un fel de preşedinte onorific, iar tata unul
executiv.
În cameră mai era o frumoasă sobă de
teracotă, un bufet masiv şi vechi - pe
care erau câteva bibelouri, iar în vitrina şi sertarele lui o mulţime de tăvi,
farfurii, pahare şi tacâmuri preţioase - şi, de provenienţă mai recentă, o
canapea, o bibliotecă, o măsuţă pe care trona un televizor alb-negru şi un
fotoliu. Fotoliul era, de drept şi de fapt, tot al bunicii. Noi ceilalţi
stăteam, când ne uitam la televizor, fie pe canapea, pe care încăpeam toţi
trei, fie pe câte un scaun.
Pe unul dintre pereţii camerei, deasupra
canapelei, era o panoplie mare pe care erau, într-o parte o flintă şi o sabie din timpul Războiului de
Independenţă, la care a participat şi s-a distins stră-străbunicul meu Vintilă
Stroescu, iar în cealaltă parte o puşcă şi un pistol din timpul Primului Război
Mondial, aparţinând străbunicului Grigore Stroescu, tatăl bunicii. De o parte
şi alta a ei erau portretele celor doi. A fost nevoie de o aprobare specială a
comuniştilor, obţinută cu greu de bunica, pentru a păstra acest „arsenal” în
casă. A obţinut-o după ce a descompletat, făcându-le nefuncţionale, flinta,
puşca şi pistolul.
Pe un alt perete, deasupra bufetului, era
portretul bunicului Iorgu Popescu, sub
care sta, în permanenţă aprinsă, o candelă, iar pe ceilalţi pereţi se mai aflau
un crucifix, o icoană, câteva tablouri şi poze de familie. Bunicul absolvise
Şcoala de Infanterie de pe deal. Mama mi-a spus că bunica îl dezmierda
zicându-i Puişor, iar la petreceri, mai ales de ziua lui, i se cânta „Puişor,
măi puişor”, a lui Gică Petrescu.
După cum se vede, bunicii mei, toţi trei
ofiţeri, au luptat în toate războaiele în care a fost antrenată România până
acum. Doi s-au întors acasă, iar unul şi-a lăsat oasele la Cotul Donului. S-ar
părea că eram o familie de războinici. În realitate, cu excepţia bunicii, toţi
ceilalţi eram destul de paşnici. Prea paşnici!
Mesele noastre de seara erau, în general
frugale. Bunica, care era şi bucătar şef şi ministru al alimentaţiei, se
conducea după principiul: „Masa de dimineaţa mănânc-o singur,
masa de prânz împarte-o cu prietenii, iar masa de seara da-o la duşmani"
În seara aceea ni s-a servit câte o
porţie moderată de mămăligă cu brânză, iar cine a vrut a putut bea şi un ceai
de tei, gol, neîndulcit.
După masă, cei mari n-au avut altceva mai
bun de făcut decât să se ia de mine. A început mama:
- Azi,
în cancelarie, profesorul de istorie m-a chemat de o parte ca să-mi spună că în
timp ce el le vorbea copiilor despre „Revoluția de Eliberare Socială și Națională,
Antifascistă și Antiimperialistă”,
de la noi din ţară, subliniind meritul
comuniştilor în iniţierea şi înfăptuirea ei, Cezar l-a contrazis spunând că la
23 August 1944 n-a fost nici o revoluţie ci doar un armistiţiu şi că meritul
pentru realizarea lui e al regelui Mihai şi nu al comuniştilor. Profesorul era
foarte speriat. Îi era teamă că Cezar şi noi am putea păţi ceva dacă ceea ce-a
spus el în clasă va ajunge la urechile Securităţii. M-a întrebat, cine i-a
băgat în cap ideile astea? Ce părere ai mamă?
- O părere bună că a reţinut ce i-am spus şi una
proastă că n-a învăţat de la voi când şi unde nu-i cazul să spună ceea ce
crede.
- Eu
îmi închipuiam că ştie asta, a intervenit tata. Ce-a fost în capul tău? m-a
întrebat pe mine.
- N-am
putut să abţin, auzind atâtea minciuni, i-am răspuns.
- Asta
ne-ar putea costa pe toţi cei de aici libertatea, a precizat tata. Auzim toţi
minciuni, de dimineaţa până seara. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când
auzim una i-am contrazice pe cei ce ne-o spun? Am înfunda puşcăria, asta s-ar întâmpla.
- Eu
cred că dacă toţi românii le-am băga mincinoşilor pumnul în gură atunci când
mint, ar înfunda ei şi nu noi puşcăria, l-a contrazis bunica.
- Aşa
e, i-a dat dreptate tata, dar înainte de a-i convinge pe toţi românii sau barem
pe o mare parte dintre ei să facă asta,
ar trebui să ne abţinem, pentru că altfel ne sinucidem.
- Ai
dreptate, i-a răspuns ea. Sunt convinsă că Cezar va fi în stare să discearnă în
viitor între ceea ce poate şi nu poate
să spună şi să nu se mai lase pradă pornirilor de moment. Ce spui băiete?
- Am
să încerc, am asigurat-o eu.
- Ba
să o faci! m-a corectat ea, pe un ton ce nu admitea împotrivire.
- Am
s-o fac, am asigurat-o eu.
Încă
de când eram foarte mic, bunica în loc să-mi spună poveşti cu feţi frumoşi şi
zâne, mă încânta cu legende despre
trecutul şi vitejia românilor. După ce am început să învăţ istorie la şcoală, a
început să-mi ţină adevărate lecţii de istorie, preocupată să corecteze ceea ce
era inexact în ceea ce scriau manualele mele de istorie, falsificate de
comunişti, sau în ceea ce ne spuneau profesorii.
La
puţin timp după asta, scaunele pe care şedeam toţi au început să danseze cu
noi, lustra din tavan să oscileze periculos, iar de afară să se audă un fel de
muget.
- Cutremur!
a zbierat tata. Toată lumea afară!
În
câteva secunde, eu, mama şi tata eram în curte. Pământul ne fugea de sub
picioare, pomii din curte se clătinau ca scuturaţi de furtună, antenele de pe
acoperişuri zăngăneau, din cartier se auzeau strigăte, ţipete, plâns de copii
şi urlet şi lătrat de câini. Lângă noi,
înghesuiţi unii în alţii, a căzut o
ţiglă de pe casă.
- În
stradă! a comandat din nou tata, pornind spre uşa de la intrarea în curte, de
mână cu mama iar ea de mână cu mine.
Strada
era plină de lume, aşa cum nu am mai
văzut-o decât în nopţile de Paşti, când ne întorceam de la Înviere, de la
Biserica Spirea Veche, din capătul străzii.
- Unde-i
mama?! a întrebat speriat tata, observând abia atunci lipsa bunicii.
S-a
întors repede în curte, iar de acolo, sfidând orice pericol a intrat în casă.
Eu şi mama, speriaţi amândoi, l-am
urmat. În acel moment, iluminatul s-a stins, iar pământul a încetat să se mai
bâţâie.
- Mamă!
Unde eşti mamă? întreba, cu disperare în glas, tata. În camera în care
pătrunsesem şi noi, adică eu şi mama, era întuneric. Nu se vedea nimic.
- Sunt
aici, am auzit-o pe bunica răspunzându-i. Dar de ce te agiţi aşa? Au năvălit
tătarii? Au dat turcii?
- E
cutremur, i-a răspuns tata.
- Asta
am observat şi eu, i-a răspuns ea. Şi ce mai e?
- Pericolul
să se prăbuşească casa pe noi. Hai afară!
- Asta
n-o să se întâmple niciodată. Nu-i ăsta primul cutremur prin care trece casa
asta. Au fost mai multe şi de fiecare dată a rămas în picioare. Dacă vă e frică
duceţi-vă voi. Eu rămân aici.
De
frică, ne era frică la toţi, mai ales mie, dar în faţa curajului şi a hotărârii
de neclintit a bunicii, ni s-a făcut ruşine la toţi, aşa că am rămas.
- Hai,
plecaţi! Ce mai staţi pe gânduri? M-aţi mai lăsat o dată singură. O puteţi face
şi a doua oară.
Deşi
nu mai era cutremur, eu simţeam, de ruşine,
că-mi cade tavanul în cap şi probabil că acelaşi lucru îl simţeau tata
şi mama. „ Cum dracu, n-am
observat că bunica nu ne-a urmat?!” mă întrebam eu, înciudat. Mai târziu am
aflat că tata şi-a făcut un proces de conştiinţă şi mai aspru. El, în calitate
de „căpitan” (executiv) al ambarcaţiunii noastre, ar fi trebuit să fie ultimul
care să-i părăsească puntea.
Deşi,
tata şi mama credeau că ar putea urma nişte replici chiar mai mari decât
cutremurul iniţial, au rămas pe loc, înghiţând în sec reproşul bunicii. Eu,
care credeam că totul s-a terminat, n-am avut nici o problemă să rămân. Câtva
timp nimeni n-a mai rostit nici un cuvânt.
- Dar
de ce stăm pe întuneric? Aprindeţi şi voi o lumânare, până o să vină
curentul din nou, am auzit-o spunând pe
bunica. Lumânările sunt în bucătărie, în sertarul de la masă, iar chibriturile
sunt tot acolo.
Mama
s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu o lumânare aprinsă. Tata şi-a amintit că are sus, în dormitorul lui
şi al mamei, o lanternă. Bâjbâind prin semiîntunericul din casă, s-a dus s-o
caute şi s-a întors cu ea aprinsă.
- Cât
aţi fost voi plecaţi, am auzit căzând ceva aici. I-a vedeţi, ce s-a întâmplat?
ne-a cerut bunica
Tata
a început să examineze camera. Căzuseră câteva cărţi din bibliotecă şi o vază
goală, de pe bufet, care s-a şi spart. „Arsenalul” de pe perete era la locul
lui, doar candela de sub portretul bunicului se stinsese. Pereţii erau intacţi.
Nici urmă de vreo crăpătură.
- Aprinde
candela! i-a ordonat bunica mamei.
Mama
s-a executat imediat.
- Casa
asta e atât de solidă, încât nici un cutremur nu va fi în stare s-o dărâme.
Doar nişte oameni ticăloşi ar putea-o face, a zis bunica.
După
asta, am prins curaj toţi, chiar dacă replicile care au urmat ne-au mai speriat
puţin. Curentul a continuat să fie întrerupt în tot Bucureştiul, motiv pentru
care n-am putut auzi de la radio sau televizor ce s-a întâmplat în Capitală şi
în restul ţării.
- Cutremurul
mi s-a părut la fel de puternic ca cel din 1940, dar am impresia că a durat
ceva mai mult. Atunci, în Bucureşti a căzut blocul Carlton, au fost avariate
alte câteva clădiri şi au murit cinci sute de oameni. Acuma s-ar putea ca
pagubele să fie mai mari, ne- a informat bunica, care în toată noaptea aceea nu
s-a mişcat din jilţul ei, cu toate că, deşi micuţă şi slăbuţă, era încă foarte
activă şi sprintenă.
Nici noi, adică eu, tata
şi mama, n-am dormit aproape deloc. Între timp revenise curentul, am deschis
radioul din bucătărie, dar n-am aflat nici o veste despre cutremur.
Fac o paranteză ca să
spun că în casă erau două radiouri. Unul în bucătărie, pe care bunica îl ţinea
tot timpul deschis cât timp era acolo,
şi altul în dormitorul părinţilor la care tata şi uneori şi eu ascultam Europa
Liberă.
Eu şi tata am mai ieşit
odată în stradă şi am discutat cu câţiva vecini, care fie nu îndrăzneau să
reintre în casele lor, neconsiderându-le suficient de solide, fie ieşiseră ca
şi noi să afle noutăţi despre urmările cutremurului. Acolo era şi domnul
Petrescu, vecinul nostru, doctor la Spitalul Brâncovenesc, împreună cu gemenii Dan şi Dana, copiii lui,
de aceeaşi vârstă cu mine, colegi de şcoală şi prieteni.
- De
ce nu s-o fi dând nici o informaţie
despre cutremur la radio? l-a întrebat tata pe domnul Petrescu.
- Probabil
pentru că Ceauşescu e plecat în Africa şi cei rămaşi aici nu ştiu ce le e
îngăduit să spună şi ce nu, i-a răspuns
el.
- Unde-i
acuma? l-a mai întrebat tata.
- În
Nigeria.
Gemenii s-au apropiat de mine, iar Dan m-a
întrebat:
- V-am
mai văzut odată ieşind în stradă, apoi reîntorcându-vă imediat în curte. Ce s-a
întâmplat?
- Am
uitat-o pe bunica în casă.
- Nu
se poate! a exclamat Dana. I s-a întâmplat ceva?
- Ei
nu i s-a întâmplat nimic, dar nouă ne-a
crăpat obrazul de ruşine.
- Nu
se vede, mi-a trântit-o în faţă ea, foarte scandalizată.
Cei
doi, care fuseseră de nenumărate ori la noi, ca de altfel şi eu la ei, o cunoşteau bine pe bunica şi o simpatizau
foarte mult, aşa că nu i-am luat în nume de rău reacţia Danei.
- Sunt
foarte curios să aflu care sunt urmările
cutremurului în oraş şi în ţară, a spus Dan. Propun să mergem mâine dimineaţă
în centru ca să vedem ce s-a întâmplat acolo. De acord?
- Şi
cu şcoala ce facem? l-am întrebat eu.
- Nu
cred că mâine se vor ţine cursuri. Toată lumea e speriată. Dacă totuşi se ţin,
chiulim.
- De
acord, i-am răspuns eu. Când sunteţi gata de plecare, chemaţi-mă şi pe mine.
În
momentul acela, pe stradă a trecut un cerşetor sau călugăr, s-a oprit în
dreptul părinţilor noştri şi l-am auzit spunând:
- E
dezastru! Monstrul pe care a aşezat Dumnezeu pământul s-a mişcat în somn. L-am auzit răgind. Dacă se trezeşte, praful
se alege de noi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu se întâmple asta!
*
