URANUS (5)

5.   Ani de liceu. Demolările continuă

 

În 1982, am absolvit liceul. Trebuie să vă spun că mi-a plăcut să fiu elev al liceului Gheorghe Lazăr, de mate-fizică, şi că cei patru ani petrecuţi acolo, dacă fac abstracţie de ce s-a întâmplat în perioada aceea în afara liceului, au fost nişte ani fericiţi. Dan şi Dana au fost colegi cu mine. La acelaşi liceu învăţau mai mulţi copii din cartierul nostru. Când ne nimeream să mergem deodată la şcoală toţi cei din Uranus, umpleam singuri un tramvai.

Ştiam destul de multe despre liceu încă înainte de a deveni elevul lui, din ceea ce-mi spusese mama, dar mai ales din ce am aflat citind cartea „Cişmigiu &Comp.”  a lui Grigore Băjenaru , fost elev al liceului în perioada interbelică. Am aflat din ea că era un liceu vechi, că avea profesori buni şi elevi isteţi.  Şi majoritatea profesorilor noştri au fost buni, iar noi, elevii, ne-am străduit să fim cât mai isteţi, uneori chiar mai isteţi decât ne-a înzestrat natura. Ne-am poreclit şi noi profesorii, am chiulit în Cişmigiu, am suflat la răspunsuri şi copiat la teze şi extemporale, ne-am făcut reciproc farse, ne-am certat şi împăcat între noi, dar am şi învăţat, cu alte cuvinte, ne-am străduit să nu fim mai prejos decât generaţia lui Grigore Băjenaru şi decât cele care au precedat-o şi care i-au urmat. În ceea ce priveşte poreclele, i-am chiar depăşit, pentru că n-am lăsat pe nimeni ne „botezat”. Numele celor care l-au absolvit sau au fost profesori acolo,  mă îndreptăţeşte să cred că liceul a fost totdeauna la înălţime. Printre absolvenţi au fost: pictorul Ion Andreescu, poetul Ion Barbu, actorul Constantin Tănase, scriitorul şi criticul literar George Călinescu, pianistul Dinu Lipatti, inginerul Emil Prager şi mulţi alţii. Dintre profesori îl numesc doar pe Camil Petrescu, care, proaspăt întors de pe frontul Primului Război Mondial, i-a fost profesor chiar lui Grigore Băjenaru, cel  care a făcut celebru liceul nostru, fapt pentru care toate generaţiile care i-au urmat i-au fost recunoscătoare.

Cei din clasa noastră avem un motiv în plus să-i fim recunoscători: ne-a scăpat dintr-o mare belea. Într-o zi, pe când eram în a XI-a, am venit în clasă cu o minge de oină şi, într-o pauză, ne-am luat la întrecere, colegi şi colege, cine e în stare să lovească, din fundul clasei,  un creion aşezat vertical  pe catedră,  lipit acolo cu gumă de mestecat de contrabandă, căci pe piaţa românească nu se găsea aşa ceva. O colegă, care a vrut neapărat să participe la întrecere, dar care în viaţa ei nu aruncase nici măcar cu o piatră,  a lovit din greşală cu mingea, portretul lui Ceauşescu, aflat pe peretele din spatele catedrei. Acesta căzut la podea, i s-a spart gemul, iar „Barosanul” de sub el, ca să folosesc o poreclă din cartea lui Băjenaru,  s-a ales cu o gaură în frunte. „Am încurcat-o!” a zis unul dintre noi. A avut aproape dreptate: era cât pe aici s-o încurcăm. N-am apucat să strângem cioburile de pe jos şi să-i oblojim lui Ceauşescu rana din frunte, n-am auzit când a sunat de intrare în clasă şi ne-am pomenit cu proful de istorie  lângă noi. Fără să aibă vreo vină că alţii ne-au falsificat istoria, iar el era obligat să mintă de la catedră, a fost poreclit de unii dinaintea noastră, Műnchausen, pentru motivul că minţea cu seninătate, convins se pare că lucrurile s-au întâmplat întocmai cum erau descrise în cărţile noastre de istorie, printre altele că istoria nu este altceva decât luptă de clasă, că cel mai important eveniment care a avut loc pe tot parcursul ei a fost înfiinţarea partidului comunist, şi că cel cu capul spart de pe catedră este cea mai măreaţă figură din istoria noastră.

-  Ce s-a întâmplat aici? ne-a întrebat, scandalizat, văzându-l pe Ceauşescu rănit, şi cioburile de la geamul tabloului.

Şeful clasei a încercat să-i explice, povestindu-i exact cum s-au întâmplat lucrurile.

-  Minţi! a zbierat el. Aţi aruncat intenţionat cu mingea aceea în portretul Tovarăşului. O să aflăm noi adevărul.

După terminarea orei, a anunţat, probabil, directorul despre ce s-a întâmplat în clasa noastră, aşa se face, cred, că în ora următoare, de română, ultima din ziua aceea, ne-am pomenit că intră în clasă chiar directorul, poreclit Dumnezeu, pentru că prea se dădea tare şi mare şi se lăuda că le ştie pe toate şi i-a spus ceva profesoarei, după care  ni s-a adresat nouă:

-  Rămâneţi în clasă, după terminarea orei. Avem de discutat împreună.

A plecat, lăsând-o foarte nedumirită pe profesoara noastră, Mămica, cum îi ziceam,  o doamnă foarte de treabă, aproape de pensie. I-am explicat noi ce s-a întâmplat şi ea ne-a crezut. Înainte de terminarea orei, a scris, caligrafic,  pe tablă:

 

Şi profesorii de azi au fost ieri elevi.

Grigore Băjenaru

 

-  E motoul cărţii „Cişmigiu & Comp”. Sper ca profesorii care vor veni să vă ia la întrebări, să ţină cont de asta. Vă doresc noroc! ne-a spus ea, după care a părăsit clasa.

Abia a plecat profa de română şi în clasă au intrat directorul, dirigintele nostru,  profesor de fizică, Arhimede, cum îl poreclisem,  şi încă un  bărbat, pe care noi îl mai văzusem prin şcoală, dar nu ştiam  ce treburi învârtea  el pe la noi. După ei au intrat şi femeia de serviciu împreună cu portarul  cu câte un scaun în mâini fiecare, pe care le-au pus lângă cel de la catedră şi pe care şi-au aşezat fundurile cei care-l însoţeau pe director.

Toţi speram că cei veniţi să ne judece vor vedea ce scrie pe tablă şi vor înţelege mesajul. Da de unde! Nu s-a uitat niciunul la tablă. Lui Dan i-a venit ideea să meargă şi să se prefacă că vrea să o şteargă. Era în spatele catedrei şi se prefăcea să caute buretele, pe care îl băgase în buzunar imediat cum ajunsese la tablă.

-  Ce faci acolo? l-a întrebat directorul.

-  Caut buretele ca să şterg tabla.

-  Dar ce scrie pe ea?  a întrebat el.

Fără să aştepte răspunsul, s-a sucit şi în momentul următor a citit motoul.

-  Cine a scris asta? a întrebat el.

-  Tovarăşa profesoară de română. Ne-a vorbit despre „Cişmigiu &Comp” a  tovarăşului Grigore Băjenaru.

Grigore Băjenaru, profesor pensionar,  mai trăia pe atunci şi noi eram la curent cu asta. Am avut chiar ocazia să-l vedem la o întâlnire a lui cu elevii de la şcoala noastră.  Au întors capul spre tablă şi ceilalţi doi de la catedră şi  au citit şi ei  ce scria pe ea.

-  E adevărat, mă, şi noi am fost elevi dar n-am făcut prostiile pe care le faceţi voi! a spus directorul, pe un ton de dojană părintească.  Şeful clasei să ne spună cum s-a întâmplat. Du-te la locul tău! i-a poruncit el lui Dan.

Am văzut cum figura dirigului, încreţită  până atunci, s-a destins. Domnul acela străin rămăsese încruntat. Şeful clasei s-a sculat în picioare şi a relatat amănunţit întâmplarea. Când a terminat, străinul a întrebat:

-  Cine a adus mingea aceea în clasă şi de ce?

-  Eu, tovarăşe, am mărturisit, ridicându-mă în picioare. Am după amiază antrenament la oină. Fac parte din echipa şcolii.

-  Aşa este, a încuviinţat Arhimede, uitându-se spre străin. Dar n-ar fi trebuit să vă jucaţi cu ea în clasă, a mai spus el, adresându-ni-se nouă, imitând tonul de dojană al directorului. Eu  n-aş fi făcut asta pe când eram elev.

Judecarea noastră a continuat pe acelaşi ton părintesc, întreţinut de cei doi profesori, cu toate încercările străinului de a pune paie pe foc.  Profesorii ne-au crezut şi concluzia a fost că am dărâmat portretul Tovarăşului din greşeală. Străinul s-a îndoit de adevărul celor spuse de noi. Lui s-a părut, probabil, o minciună foarte bine ticluită. Am aşteptat, două zile, cu sufletul la gură, toată clasa, să vedem dacă am scăpat sau vom fi pedepsiţi. Am fost pedepsiţi, dar nu cine ştie ce: eu am fost eliminat pentru o săptămână, pentru că am adus mingea aceea în clasă şi la toţi ceilalţi colegi li s-a scăzut nota la purtare.

-  Să mulţumiţi lui Dumnezeu că nu v-a pedepsit mai rău! Aţi avut noroc cu Grigore Băjenaru. Nici un profesor n-ar trebui să uite, atunci când îşi judecă elevii, că au fost ca ei şi că au avut mintea lor, a spus bunica. 

Ni s-au întâmplat multe altele în liceu, plăcute şi mai puţin plăcute.   L-am absolvit onorabil, ceea ce înseamnă că n-am avut medii mai mici de şapte şi că am avut şi câte un zece, pe ci pe colo.

Eu, Dan şi Dana, am dat examen la facultate în acelaşi an, eu la Energetică, Dan la Aviaţie, iar Dana la Medicină şi am intrat toţi trei. Tata a învăţat în vechiul campus al  Politehnicii de pe strada Polizu.  Dan urma să înveţe tot acolo, iar eu în noul campus al ei, de pe Splaiul Independenţei, care era o adevărată cetate universitară modernă, cu vreo zece facultăţi, în clădiri separate fiecare, plus una mare şi impunătoare, sediul rectoratului. Era o realizare de seamă a comuniştilor cu care aceştia se mândreau, pe bună dreptate. Unul dintre lucrurile bune făcute de ei. Din păcate, au şi demolat foarte mult, fără discernământ, au construit şi prost şi fără de rost, au înfometat şi au obligat să trăiască pe întuneric şi frig o naţiune întreagă, au făcut foarte mulţi oameni să sufere.

Să revenim în anul 1982. Până în acest an, se demolaseră toate locuinţele din jurul Schitului Maicilor, din cartierul nostru. Demolarea a început cu tăierea pomilor de pe străzi şi a continuat, aşa cum am mai spus, cu tăierea utilităţilor (lumină, apă, gaze, canal), scoaterea tocurilor de la uşi şi ferestre, după care au intrat în funcţie excavatoarele lovind fără milă şi maltratând bietele case până se alegea praful de ele.

Biserica Schitul Maicilor, înconjurată de chilii, era un colţ de rai. Bunicii îi plăcea deosebit de mult, era prietenă cu stareţa  şi o vizita destul de des. Acolo îşi aveau sediul şi atelierele de pictură ale Patriarhiei, unde a lucrat, între 1961-1968, Arsenie Boca, după ce a fost interzis ca preot. Bunica spunea despre el că a fost un sfânt în viaţă.

-  O să dărâme şi Schitul, a spus tata. Stă în calea noilor bulevarde.

-  N-o să îndrăznească! se amăgea bunica.

Adevărul e că au îndrăznit. Au mutat nu se ştie unde maicile, cu tot calabalâcul lor.  Într-o noapte, au dispărut chiliile şi zidul ce înconjura mănăstirea. De biserică însă n-au îndrăznit să se atingă.   S-a auzit că o călugăriţă se postase înăuntru, spunând că vrea să moară sub dărâmături dacă ea va fi demolată şi că buldozeriştii şi excavatoriştii, care ar fi trebuit să  demoleze sfântul lăcaş, au refuzat s-o mai facă. Aşa se face că  biserica a rămas în picioare, în timp ce din restul mănăstirii, raiul de odinioară,  nu mai rămăsese nimic.

Dimineaţa, o mulţime de oameni priveau la ruinele  chiliilor şi a atelierelor Patriarhiei şi nu le venea să creadă! Unii îşi făceau cruce , alţii blestemau. Vestea dezastrului s-a răspândit repede în cartier.  Bunica a ţinut neapărat să se convingă că o asemenea nelegiuirea s-a putut întâmpla. Ajunsă acolo şi văzând ce-a mai rămas din lăcaşul de care era atât de legată sufleteşte, a început să plângă. A vrut să se apropie de biserică, dar oamenii de ordine care o înconjurau n-au lăsat-o.

-  La noapte o s-o dărâme şi pe ea. Nimic nu le poate sta în cale ticăloşilor ăstora, a zis cineva.

A doua zi însă, biserica era întreagă şi la locul ei şi asta tot datorită acelei călugăriţe  vitează, care o apăra cu corpul ei firav, dovedindu-se mai puternică decât armata de demolatori.  Lumea aflase de eroismul ei, mulţi, printre care şi bunica, s-au oferit s-o adăpostească, ea a preferat însă să rămână în biserică, iar femeile îi aduceau acolo de ale  mâncării şi alte lucruri trebuincioase.

Au trecut mai multe zile şi biserica era tot în picioare. Începuse să se zvonească că  va fi mutată.

-  Unde să fie mutată? Cum să fie mutată? l-a întrebat bunica pe tata. O s-o demoleze cărămidă cu cărămidă şi apoi o s-o reconstruiască într-un alt loc?

-  Mi-a zis cineva că va fi mutată întreagă, i-a răspuns tata. S-a găsit un inginer, care s-a angajat să facă treaba asta, nu-mi dau seama cum, pentru că nimeni dintre cei cu care am discutat nu aveau cunoştinţă să se mai fi făcut la noi aşa ceva, adică să se mute o clădire întreagă, dintr-un loc în altul. Nu ştiu unde va fi mutată! Probabil în apropiere, dincolo de bulevardul pe care vor să-l construiască.

-Ar fi o minune, să se întâmple asta. Barem biserica să rămână,  împreună cu comorile pe care le adăposteşte, a mai spus bunica.

Minunea s-a întâmplat şi a durat, cu perioada de pregătire cu tot, cinci luni de zile: din februarie, până în iunie 1982.  Călugăriţa nu mai era în biserică, se adăpostea undeva peste noapte, dar aproape zi de zi putea fu văzută prin prejma ei, dorind să se convingă că e întreagă şi urmărind operaţiile de mutare. Eu, fie că eram la şcoală, fie că mă pregăteam pentru admitere, mi-am făcut timp ca să trec din când în când pe acolo, curios să văd cum se  procedează.

La început s-a săpat în  mai multe locuri sub fundaţie, ca să se monteze   nişte scaune metalice, care au preluat greutatea bisericii, după ce s-a înlăturat tot pământul de sub ea. În locul rămas liber, s-a turnat, sub toată construcţia, un platou de beton,  un fel de tavă, pe care va sta biserica în timpul mutării.  Placa împreună cu biserica s-au ridicat  cu ajutorul mai multor vinciuri hidraulice acţionate simultan,  iar sub ele s-a turnat un radier din beton pe care s-au montat şine de cale ferată. Pe şine s-au aşezat mai multe perechi de  boghiuri pe care s-a coborât apoi placa, cu biserica aşezată pe ea. Acest ansamblu a fost tras, cu ajutorul unor trolii electrice, pe şine de cale ferată, de la noul la vechiul amplasament. Mutarea propriu zisă a avut loc în cursul ultimelor trei săptămâni din cele cinci luni în care s-a desfăşurat întreaga operaţiune. O mulţime de oameni au urmărit-o cu mirare şi satisfacţia că un aşa de valoros monument este salvat.

-  Ce bine ar fi fost, a spus cineva, dacă întreg cartierul ar fi putut fi mutat din calea urgiei.

-  Sau dacă n-ar fi trebuit mutat deloc, a adăugat altul.

 Mutarea a presupus translatarea pe distanţa de 245 metri a bisericii, cu o viteză de 2,8 m/h. Pe parcursul deplasării ei, s-au efectuat  mai multe întreruperi  pentru schimbarea prin rotire a direcţiei de mers sau pentru mutarea troliilor şi montarea de noi tronsoane de cale ferată, iar, în final, pentru aşezarea bisericii pe noul amplasament, aflat undeva în apropierea Mănăstirii Antim.

 Foarte multă lume s-a îndoit de reuşita acestei operaţiuni. Se pare că şi cei care  au aprobat-o, nu se ştie la insistenţele cui, au făcut-o pentru că erau convinşi că ea va eşua. Se zice că, după mutare, cu prilejul unei vizite în zonă, Elena Ceauşescu i-ar fi spus soţului ei, cu profundă mirare în glas: „Ai văzut, mă, că au reuşit!”.  Remarcaţi  exprimarea „aleasă” a „academicienei”!

 Inginerul care a proiectat şi condus operaţiunea de mutare s-a numit Eugeniu Iordăchescu.

„Un necaz nu vine niciodată singur!” Nici un proverb nu ni se potrivea mai bine nouă, românilor, în epoca Ceauşescu, aşa zisă „de aur”. Nu era suficient că oamenilor li se demolau casele în care se născuseră ei şi strămoşii lor, ci erau şi obligaţi să suporte tot felul de privaţiuni ca urmare a gândirii Geniului Carpaţilor, cum începuseră să-i spună lingăii.

În 1981, România intrase practic în incapacitate de plată ca urmare a împrumuturilor numeroase cu dobânzi mari pe care comuniştii le contractaseră în exterior, ca să aibă cu ce-şi traduce în fapt proiectele lor megalomanice, dintre care unele, cum ar fi Casa Poporului, de-a dreptul inutile. Drept urmare, se adâncise regimul de austeritate. Ca să nu mai trebuiască să respecte condiţiile puse de băncile din Vest, care i-au acordat împrumuturi, sub motivul că doreşte să nu le mai permită  străinilor să se amestece în treburile interne ale ţării, Ceauşescu s-a ambiţionat să plătească, într-un interval scurt de timp, datoria externă a ei. A fost o mare prostie! Datoria trebuie plătită cu valută. Ca să facem rost de ea, am început să exportăm, de cele mai multe ori în pierdere, tot ce produceam şi era acceptat pe piaţa externă. În fruntea listei exporturilor se aflau alimentele. Pe piaţa internă nu se mai aflau aproape de loc, magazinele erau goale, iar când, din an în Paşte, se băga marfă, se formau nişte cozi foarte mari. O bună parte din zi, românii şi-o petreceau stând la codă. Ne consideram fericiţi când prindeam câte o pungă de „tacâmuri” (aripi, gheare, gâturi de pui) sau celebrii „adidaşi” (copite de porc). Cafeaua fuse înlocuită cu „nechezolul” (un amestec de puţină cafea cu năut şi ovăz). Statul la coadă era, de fapt, „alinierea poporului la linia partidului”, cum spunea un banc.

Ca să nu ne mai plângem de lipsurile alimentelor, în 1982, în plină foamete naţională, comuniştii au venit cu: „Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”. Prin el voiau să ne înveţe ce, când şi cât să mâncăm. Concluzia programului era: cât mai uşor, cât mai rar, cât mai puţin. O glumă macabră  din vremea aceea era să-i zici cuiva:  „Poftă bună!”

 

Citeşte mai mult >>