URANUS (11)

 

11. Uranusul de pe Jiu

 

Pe 1 octombrie 1987, m-am prezentat la Termocentrala Rovinari. Au trecut de atunci nouă luni. Am fost repartizat la blocul energetic nr.6, de 330 MW, şi sunt în pregătire pentru postul de şef de bloc, echivalentul şefului de pluton din armată, în tura maistrului Romeo Pătraşcu. Petru că lucram într-un regim militarizat, la terminarea pregătirii urma să primesc gradul de sublocotenent.

Termocentrala Rovinari se află la 27 km de Târgu Jiu, în localitatea de la care i se trage numele. Are o putere instalată de 1720 MW şi este, ca mărime, a doua termocentrală din ţară, după cea de la Turceni. Este o centrală pe cărbune (lignit), amplasată pe malul Jiului, în plin bazin carbonifer Rovinari. Lignitul este un cărbune inferior şi este extras din exploatări la suprafaţă (cariere).  În zonă sunt nu mai puţin de zece cariere. În preajma lor  peisajul seamănă cu unul lunar, cam aşa cum arăta Uranus după demolare. De altfel, istoria acestei zone seamănă cu cea a cartierului meu, şi cu alte zone din ţară unde mii de oameni au fost obligaţi să-şi părăseacă locuinţele, după care acestea au fost puse la pământ.

 Pentru deschiderea cartierelor a fost necesară strămutarea totală sau parţială a  opt sate,  casele a mii de localnici au fost demolate, râul Jiu a fost deviat, drumul naţional Târgu Jiu-Filiaşi a fost deviat şi el, s-a construit calea ferată Târgu Jiu-Rovinari-Turceni-Filiaşi. Au dispărut din zonă păduri, vii, livezi, poiene, localităţi încărcate de istorie, împreună cu şcolile, bisericile şi cimitirele lor. Au dispărut unele dealuri şi au apărut altele. Topografia locului a devenit, spuneau oamenii de acolo, de nerecunoscut.

 În trecut, Jiul  făcea aici mai multe meandre şi în zonă erau multe bălţi pline cu peşte, înconjurate de o floră specifică , vizitate de tot soiul de păsări sălbatice. Acum traseul lui este drept, iar malurile îi sunt ecranate, ca apa să nu se infiltreze în cariere. E un fel de Bulevardul Victoria Socialismului (asupra peisajului lăsat de Dumnezeu).

Pe râu, înainte de termocentrală, s-a intenţionat amenajarea unui lac mare (Urdari) pentru alimentarea cu apă de răcire a termocentralelor Rovinari şi Turceni, în situaţiile în care debitul Jiului scade foarte mult. Au fost deviate albiile a trei râuri frumoase de munte (Tismana, Bistriţa, Jaleş) pentru a se vărsa în el.  Lacul mai avea scopul şi să împiedice revărsarea Jiului atunci când acesta se umfla, ca urmare a ploilor şi topirii zăpezilor şi  să împiedice inundarea carierelor de cărbune aflate mai jos de el. Pentru amenajarea lui au fost expropiaţi 2500 de oameni din  trei sate, care au fost obligaţi  să-şi demoleze singuri casele şi să  le reconstruiască în alte localităţi. Sacrificiul lor a fost de pomană, lucrarea ne putând fi finalizată, pentru că cea mai mare parte din banii afectaţi pentru amenajarea lacului  au ajuns în buzunarele unor persoane din conducerea şantierului şi a unor ştabi locali, fiind  cheltuiţi de aceştia pentru construcţia de vile şi case de vacanţă sau pentru un trai pe picior mare. Realizat doar în proporţie de 40% şi  ne mai fiind alţi bani, proiectul a fost abandonat. Mai multe persoane considerate vinovate au fost judecate şi condamnate. Fostul director al şantierului a fost condamnat la moarte. Lucrarea n-a mai fost finalizată nici ulterior, dar, curios, lacul figurează pe toate hărţile! Pentru alimentarea cu apă de răcire a celor două termocentrale s-au amenajat două  mici lacuri de deviere pe Jiu, mai sus de ele, iar în incinta centralelor s-au construit câteva  turnuri mari,  pentru răcirea  în circuit închis a condensatoarelor turbinelor, atunci când debitul Jiului devine insuficient.

Printre satele strămutate se numără şi satul Poiana. Din el a mai rămăsese doar conacul lui Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru pe vremea regelui Carol II şi ministru de externe în guvernul Groza, întemniţat mai târziu şi deţinut la Sighet (1950-1955), mort în 1957. Conacul consta dintr-o culă, devenită casă de protocol a Combinatului Minier Rovinari, o biserică şi câteva clădiri anexă. Soţia lui, Arethia Tătărescu, a fost preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor din Gorj, care a avut iniţiativa realizării ansamblului Brâncuşi din Târgu Jiu.

Satul Rovinari, aflaţi la câţiva kilometri distanţă  de termocentrală, a fost înghiţit de o carieră de cărbune, iar cu numele lui, ca să nu se piardă,  a fost botezat un sat din imediată apropiere a centralei, Roşia Jiu,  care s-a transformat în oraş. Oraşul Rovinari, cenuşiu din cauza cenuşii din gazele arse de la termocentrală  cernută peste el, arata cu o amărâtă colonie muncitorească.

Carierele de cărbune înconjurau termocentrala. Unele erau în zona de luncă, în stânga Jiului, altele în zona colinară din dreapta Jiului. Cele deschise primele (Balta Unchiaşului, Cicani, Beterega) erau deja închise, iar în gropile mari lăsate de ele se depunea zgura şi cenuşa de la termocentrală. Atunci când bătea vântul, cenuşa se ridica în aer şi împreună cu cea din fumul de la termocentrală se oferea respiraţiei oamenilor şi animalelor. De ea am avut parte şi eu. Celelalte cariere (Gârla, Tismana I, Tismana II, Pinoasa, Roşia de Jiu) sunt cele care alimentau cu cărbune termocentrala în acel an. Pentru ca să se ajungă la straturile de cărbune, se îndepărtau straturi considerabile de pământ aflate deasupra lui. Pentru extragerea unei tone de cărbune se înlăturau între 3,5 şi 8,1 m³ de pământ (steril). În afară de sterilul aflat deasupra cărbunelui, e de luat în considerare şi cel care se află între straturile de cărbune.  El se depunea la marginea carierelor, stând la originea dealurilor noi care au apărut în zonă, sau chiar în cariere, dacă se ajungea la o cotă sub care nu se mai găseşte cărbune exploatabil. Adâncimea unei cariere poate ajunge şi la 180 metri faţă de suprafaţă.  Înlăturarea sterilului şi extragerea cărbunelui se făcea cu excavatoare rotative uriaşe. Cărbunele extras se transporta la termocentrală pe benzi rulante din cauciuc şi intra direct în buncărele morilor de cărbune ale cazanelor după ce trecea printr-o staţie de concasare.

Termocentrala Rovinari e Casa Poporului din această vale a cărbunelui şi cenuşii. Avea în compunerea sa două blocuri cehoslovace de 200 MW  şi patru blocuri de 330 MW, româneşti.  Cazanele de 1035 t/h, ale acestora din urmă, împreună cu utilajele auxiliare montate pe o platformă situată deasupra lor, arătau ca nişte mastodonţi: aveau aproximativ 110 metri înălţime. Prin urmare, erau mai înalte decât Hotelul Intercontinental din Bucureşti. 

Funcţionarea termocentralei lăsa foarte mult de dorit. Sarcina ei zilnică  era mult sub puterea instalată, pornirile şi opririle de blocuri erau numeroase, aveau loc multe alte evenimente neplăcute. Blocul şase fusese oprit şi pornit în cele şase luni de când lucram acolo de cel puţin douăzeci de ori, adică cam odată la nouă zile. Învăţasem pe de rost manevrele care se fac cu prilejul unor astfel de evenimente precum şi alte lucruri utile. Viaţa acolo era grea, dar interesantă din punct de vedere profesional. În curând urma să fiu examinat pentru a se constata dacă pot sau nu  ocupa funcţia pentru care mă pregăteam.

Locuiam în Târgu Jiu, la hotelul termocentralei şi mâncam dimineaţa şi seara la hotel, iar  la prânz la cantina  termocentralei. Veneam şi mă întorceam de la lucru cu trenul, alături de marea majoritate a angajaţilor centralei. Târgu Jiu, frumosul oraş de altădată,  traversat de râul Jiu şi aflat la 15 Km depărtare de Munţii Parâng şi Vulcan, fusese schimonosit în perioada comunistă  de construcţia unor blocuri nu prea arătoase şi era puternic poluat de fabrica de ciment de la Bârseşti, din apropierea lui. Adăpostea totuşi monumentele lui Brâncuşi (Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), mausoleul Ecaterinei Theodoroiu, operă a sculptoriţei Miliţa Petraşcu şi câteva clădiri vechi, monumente istorice sau de arhitectură. Oraşul avea o casă de cultură, trei cinematografe, un muzeu judeţean, o librărie, un parc frumos  situat pa malul Jiului, două pieţe, gară şi autogară. Nu mă plictiseam în oraş, dar mai mult decât el îmi plăcea zona subcarpartică a judeţului, cu defileul Jiului, Cheile Olteţului, Cheile Galbenei şi Cheile Sohodolului, cu mănăstirile Polovragi, Crasna, Lainici şi Tismana şi cu nenumărate locuri  pitoreşti situate pe văile râurilor ce coborau din munte şi se vărsau în Jiu.

Din trei în trei luni primeam câte o învoire de trei zile, ca să-mi vizitez familia. Până în momentul în care am ajuns cu povestirea, mersesem acasă de două ori : de Revelion şi de 1 Martie.  De fiecare dată am fost primit de parcă mă întorceam de pe front. Între cele două vizite am corespondat cu toţi cei de acasă,  dar mai ales cu Dana. Ne-am scris unul altuia săptămânal. Pe 1 iunie urma să primesc cea de a treia învoire. Am hotărât, împreună cu părinţii şi cu Dana,  ca de data această să vină ei la mine, cu maşina noastră. Eram hotărât ca în cele trei zile în car vor sta la Târgu Jiu să le arăt ce are mai frumos Gorjul.

Au venit. Ne-am bucurat foarte mult unii de alţii, mai ales eu de Dana şi ea de mine. I-am cazat la „Miami”, aşa se numea hotelul termocentralei, unde locuiam  şi eu: tata în cameră cu mine, mama în cameră cu Dana.

Înainte să vadă monumentele lui Brâncuşi, cu vizionarea cărora începe vizita tuturor celor care vin în Gorj în interes turistic, ei au ţinut să vadă termocentrala, pe dinafară, dacă nu se va putea şi în interior. Nu s-a putut, mai ales din cauza regimului militar sub care era centrala. Coşurile centralei, trei la număr, au început să se vadă încă de la distanţă.  În mod neobişnuit, ieşea fum pe toate, ceea ce denota că funcţionau cel puţin un bloc de 200MW la etapa a I-a şi două de 330MW la etapa a II-a Am aflat, ulterior, că chiar aşa s-a întâmplat şi că unul din blocurile de 330 MW în funcţie era blocul 6, blocul meu. (Eram cineva, nu-i aşa, dacă eram proprietar de bloc?) Pe toate coşurile, dar mai ales pe cel de la etapa I-a, gazele aveau o culoare  gri înspre negru  în loc să fie albe.

-  Poluaţi serios împrejurimile! a remarcat tata.

-  Din păcate, am recunoscut eu, şi am explicat, pentru mama şi Dana, de ce se întâmplă asta.

-  Oamenii din zonă, obligaţi să respire aerul încărcat cu cenuşă, s-ar putea să se îmbolnăvească de silicoză sau să facă alte afecţiuni respiratorii, a remarcat Dana, care era aproape de examenul de absolvire a Facultăţii de Medicină, iar noi doi aproape de momentul în care ne vom uni, la Sfatul Popular şi la Biserică, destinele. Te paşte şi pe tine pericolul ăsta, a mai spus ea, referindu-se la mine.

-  În sala maşini şi mai ales în camera de comandă a blocului, acolo unde eu îmi petrec majoritatea timpului, aerul e curat, am informat-o.

Mama şi Dana au răsuflat uşurate.

Când am ajuns în apropierea centralei i-a impresionat şi mai neplăcut văzând că totul în jur e „nins” cu cenuşă. I-a impresionat turnurile hiperbolice de răcire, din care ieşeau nori groşi de abur şi, mărimea termocentralei.

-  E cât Casa Poporului! a exclamat mama:

-  Aproape, am corectat-o eu. Construcţia din faţă e sala de maşini, iar cele care se văd în spatele ei sun cazanele. Al meu e ultimul din partea stângă.

-  Ai fost în vârful lui? m-a întrebat Dana.

-  De multe ori, i-am răspuns.

Eram în apropierea centralei, cu maşina oprită şi noi coborâţi din ea, când a declanşat unul dintre blocurile de la etapa a II-a. Zgomotul produs de aburul care ieşea în atmosferă prin supapele de siguranţă a cazanelor, le-a speriat cumplit pe mama şi pe Dana care asistau pentru prima oară la un astfel de spectacol. Şi-au băgat degete în urechi şi-au îndreptat privirile întrebătoare, spre mine. Când zgomotul a încetat, le-am explicat ce s-a întâmplat.

-  E cumplit, mi-au mărturisit muncitorii, când un astfel de eveniment te surprinde în vârful cazanului. Pe cota 92 metri, noi avem permanent un om care supraveghează funcţionarea agregatelor de acolo, le-am mai informat eu.

-  Ţi s-a întâmplat şi ţie? m-a întrebat Dana.

-  Din fericire nu, i-am răspuns eu.

În deplasarea aceea au putut să mai vadă Jiul regularizat şi cariera Gârla pe lângă care am trecut atât la venire cât şi la întoarcere. I-a impresionat mărimea excavatoarelor din carieră care se vedeau de pe şosea, dar mai ales peisajul dezolant lăsat în urmă de ele.

În aceiaşi zi, după amiaza, am vizitat monumentele lui Brâncuşi din oraş. Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului sunt în parcul oraşului, iar Coloana Infinitului  la o distanţă de un kilometru , în linie dreaptă de ele.

-  Ce simple sunt! a concluzionat mama. Le-ar fi putut face oricine.

-  Toate operele lui Brâncuşi sunt la fel,  cu toate acestea nimeni în afară de el n-a fost în stare să le facă, a intervenit tata.

-  Aşa este, a recunoscut mama. Asta îmi aminteşte de legenda cu Oul lui Columb.

-  Aş mai adăuga că pentru a face aşa ceva nu-i suficient să-ţi vină idea, ca în povestea cu Oul lui Columb, ci trebuie să te şi pricepi, a adăugat tata.

-  Mai mult, să ai şi  geniu, a adăugat Dana.

I-am dat toţi dreptate. A doua zi, am văzut Casa Memorială Brâncuşi de la Hobiţa, apoi Cheile Sohodolului şi Mănăstirea Tismana. Musafirii mei au rămas impresionaţi de locul în care a văzut Brâncuşi lumina zilei, dar şi de frumuseţile peisajelor prin care i-am dus.

-  N-am văzut chei mai frumoase ca acestea! a exclamat Dana, după ce le-am parcurs, pe jos, cele ale Sohodolului.

Mănăstirea Tismana este aşezată într-un cadru natural deosebit, iar ea, în sine, este un lăcaş frumos şi liniştit. Am aflat de la o măicuţă istoria mănăstirii, după care am vizitat-o. Mănăstirea era şi un loc preferat de reculegere şi odihnă  a lui George Coşbuc după venirea lui în Regat. În cimitirul mănăstirii este înmormântat Alexandru, fiul de 20 de ani al poetului, mort într-un accident de automobil pe şoseaua Târgu Jiu-Tismana. În bisericuţa paraclis a mănăstirii, aflată în cimitir, am putut admira un frumos vitraliu dăruit de George Coşbuc în memoria fiului său.

În ziua treia, i-am însoţit pe musafirii mei pe drumul lor de întoarcere acasă şi am vizitat Peştera Muierilor din Baia de Fier şi Mănăstirea Polovragi şi Cheile Olteţului.  În afară de peşteră şi mănăstire, le-a plăcut foarte mult peisajul şi localităţile Baia de Fier şi Polovragi  aşezate la poalele Parângului.

-  Ce mult seamănă portul oamenilor de aici şi gospodăriile lor cu cele ale românilor din Mărginimea Sibiului, s-a mirat tata!

-  Asta pentru că strămoşii lor au venit de acolo, în secolul al XVIII-lea, refugiaţi din cauza persecuţiilor religioase. Am citit asta în Monografia Judeţului Gorj, l-am informat eu.

M-am despărţit de ei, pe şosea, la ieşirea din Polovragi. Ei şi-au continuat drumul spre Bucureşti, eu m-am întors la Târgu Jiu cu auto-stopul.

Am luat examenul de şef de bloc şi am devenit şef de tură, dublat, timp de o lună de zile de maistrul Pătraşcu.

La început, mi-a fost foarte greu singur. Eram crispat şi temător că      s-ar putea ivi, în premieră,  o situaţie complicată căreia n-o să ştiu să-i fac faţă.  Au şi intervenit astfel de situaţii, din care am putut ieşi şi graţie experienţei   celor doi operatori, cazan şi turbină, de la pupitrul de comandă, cei care ţin de fapt în mâinile lor cele două agregate.  Treptat, treptat, am devenit tot mai sigur şi mi-a dispărut teama.

La 1 octombrie, am beneficiat de învoirea trimestrială de trei zile şi       m-am dus acasă, la Bucureşti. Dana era deja medic.  Ne-am hotărât să ne căsătorim în decembrie, la viitoarea mea permisie. De vreo opt ani, nu se mai dădeau examene de secundariat, după care medicii făceau un stagiu de trei ani într-un spital din Capitală sau din alte localităţi. Atunci, absolvenţii de medicină erau repartizaţi direct la ţară. Eram foarte curioşi să aflăm unde va fi repartizată Dana. Dacă va fi repartizată undeva lângă Bucureşti, părinţii noştri vor începe demersurile să mă aducă şi pe mine în Capitală, dacă va fi repartizată la Cucuieţii din Deal, vor face pe dracu în patru ca eu să ajung  în cea mai apropiată centrală electrică de această localitate.

Dana a fost repartizată în comuna Potlogi din judeţul Dâmboviţa, aflată la doar 55 km de Bucureşti, şi făcea navetă zilnic, de acasă. Abia aşteptam amândoi luna decembrie ca să ne căsătorim, după care atât eu cât şi părinţii noştri vom începe demersurile pentru transferul meu la o termocentrală sau la un institut de cercetări sau proiectări energetice, din Capitală.

Comuna Potlogi  era compusă din cinci sate: Potlogi, Pitaru, Vlăsceni, Româneşti şi Podu Cristinii. Este o comună de câmpie, aşezată între râurile Sabar şi Argeş, între şoseaua Bucureşti-Târgovişte şi autostrada Bucureşti-Piteşti. Partea aceasta de sud a judeţului Dâmboviţa, este ţinutul verzii, această legumă fiind cultivată, pe scară mare, de toţi sătenii din această zonă.  Dana mi-a povestit că a fost foarte surprinsă să vadă, când a ajuns pentru prima oară aici, grămezi mari de varză pentru vânzare, în faţa fiecărei case de pe şosea.

 Prima atestare  documentară a satului Potlogi este din secolul XIV. În centrul satului se află un palat brâncovenesc datând de la 1698, din păcate neutilizat şi într-o stare proastă. Comuniştii au  făcut o încercare de restaurare a lui , dar n-au fost dus-o până la capăt. Lângă el se află  o biserică datând din anul 1684, ctitorie brâncovenească şi un monument închinat eroilor din Războiul de Independenţă de la 1987, ridicat la 1912.

În satul Pitaru s-a născut  şi a copilărit pictorul Nicolae Grigorescu. Biserica din acest sat păstrează o icoană pictată de el.

La dispensar veneau locuitori din toate satele comunei, iar la rândul lor, Dana şi personalul dispensarului au cutreierat toate aceste sate. Dana mi-a mărturisit că a cunoscut oameni şi cazuri interesante şi-i convinsă că îi va prinde bine experienţa câştigată acolo.

 

*

 

 

Citeşte mai mult >>

URANUS (10)

 Logodna

 

Vărului meu Virgil, i-am spus de intenţia mea şi a Danei de a fugi din ţară, pentru că aveam încredere că nu va mai spune la nimeni şi convingerea că ne-ar putea da nişte sfaturi, ceea ce s-a şi întâmplat.

-       Un coleg, care a venit aici de la Timişoara, ne-a povestit ce i s-a întâmplat unei cunoştinţe a lui, care, aşa cum intenţionaţi să faceţi şi voi,  a încercat să treacă fraudulos graniţa la sârbi, pe uscat. A plecat din Timişoara şi a călătorit până în apropierea graniţei, la început cu autostopul, apoi pe jos, peste câmp,  numai noaptea, ca să nu fie luat la ochi de miliţieni. Ultimul kilometru l-a parcurs târâş şi tot aşa a reuşit să treacă  şi dincolo.  Şi-a dat seama că a făcut-o, după ce mai întâi a trecut aşa zisa „fâşie de frontieră”, o  porţiune îngustă  de teren de-a lungul graniţei, arată şi greblată, menită să memoreze urmele celor ce-o calcă. După vreo cinci sute de metri, convins că e deja la sârbi,  s-a ridicat în picioare, pregătit să se predea. Când colo, surpriză! A auzit o comandă în limba română: „Stai pe loc! Mâinile sus!” , după care s-au apropiat de el doi grăniceri români. Ce se întâmplase? Fâşia pe care o trecuse era una falsă, mult înaintea celei adevărate, dinaintea graniţei. Cel mai bine e să nu vă ridicaţi deloc şi să continuaţi să vă târâţi până întâlniţi cea de a doua fâşie.

-   Nu mi-aş fi închipuit aşa ceva! am spus eu, foarte mirat. Ce ne facem dacă sunt două fâşii false?

-       N-am auzit să existe două. Dar asta nu-i tot, s-a grăbit să-mi  atragă atenţia vărul meu. Colegul ne-a mai povestit că unii dintre cei care s-au predat după ce au trecut graniţa la sârbi au fost extrădaţi ulterior, nu se ştie după ce criterii. Vi s-ar putea întâmpla şi vouă.

-       Ce-i de făcut în situaţa asta?

-       Să nu vă arătaţi sârbilor şi să traversaţi nevăzuţi teritoriul lor, după care să treceţi graniţa cu italienii şi să vă predaţi lor. Au mai făcut-o şi alţii, şi n-au fost extrădaţi.

 Amândouă veştile, dar mai ales cea de a două, m-au descumpănit complet. În zilele care au urmat am analizat împreună cu Dana ce ar presupune traversarea Iugoslaviei în felul recomandat de Virgil. Am dedus că ar trebui să parcurgem pe jos, mergând doar noaptea, distanţa de 800 de kilometri şi că am avea nevoie pentru asta de cel puţin douăzeci de zile!

-  Înfiorător! Peste posibilităţile mele! a exclamat Dana.

Am încercat s-o conving că dacă ne vom antrena  serios, nu ne va fi greu.

-  Au făcut-o şi alţii, am repetat eu, ce-mi spusese Virgil.

-  Printre ei a fost şi o femeie? m-a întrebat.

-  Nu ştiu. Dar au fost femei care au urcat Everestul, ceea ce mi se pare  mai complicat decât să te târăşti pe burtă două sute de metri şi să parcurgi, pe jos, opt sute de kilometri în douăzeci de zile.

-  Am auzit şi eu de japoneza care a escaladat prima oară Everestul, acum zece ani, urmată la câteva zile de o nepaleză. Femeile astea sunt nişte fenomene ale naturii! Nu mă pot compara cu ele. De remarcat însă, că ele au urcat pe munte fără frica să fie capturate de grăniceri şi fără teama că vor înfunda puşcăria dacă vor fi prinse. E o mare diferenţă!

Mi-a fost imposibil s-o conving. Ori cu câte alte argumente în sprijinul acestui proiect am venit, a fost degeaba.  Intenţia noastră de a fugi din ţară  părea că dispăruse definitiv. Nu puteam accepta asta. În zilele care au urmat mi-am sfărâmat creierul  să găsesc o altă soluţie la această problemă. N-am găsit una cu aplicabilitate certă şi mi-am agăţat speranţele de una probabilă.

-     Nu este exclus ca, în viitor, să nu reuşim să plecăm amândoi într-o excursie în Occident, din care am putea să nu ne mai întoarcem în ţară, sau ca unul dintre noi să prindă o delegaţie în interes de serviciu acolo, să ceară azil politic, după care să-l aducă şi pe celălalt.

-     Cu astea sunt de acord, a spus ea, ca să scape de mine.  Cu siguranţă,  i se părea foarte puţin probabil că ni se va întâmpla aşa ceva.

„Dacă n-o fi niciuna dintre cele două alternative, o posibilitate s-o ştergem de aici tot se va ivi cândva” gândeam eu, convins că în ţara asta, cu Ceauşescu pe capul nostru,  nu mai era de trăit.

În mai 1986, noi românii am avut şi un mare prilej de bucurie: echipa  „Steaua” din Bucureşti a cucerit Cupa Campionilor Europei la fotbal şi microbiştii, dar nu numai ei, au uitat pentru un  moment de lipsurile şi chinurile pe care trebuiau să le îndure în Epoca de Aur. Am fost însă repede aduşi la realitate de întreruperile în alimentarea cu energie electrică şi rămânerea pe întuneric când ne era lumea mai dragă, de cozile mari la care trebuiau să stăm ca să ne cumpărăm o pungă de tacâmuri de pui, de programul de două  ore la televizor, de lipsa de benzină, de discursurile interminabile, într-o limbă românească stâlcită,  ale Geniului Carpaţilor, în care acesta bătea apa în piuă şi minţea de îngheţau apele, şi nu în ultimul rând, de demolările monumentelor noastre ca să facă în locul lor nu ştiu ce construcţie banală sau să nu facă nimic.

În apropierea Crăciunului 1986, a fost demolată Mănăstirea Văcăreşti, un monument istoric şi de arhitectură românească, ctitorie dintre anii 1716-1722 a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat. Este considerată a fi fost „una dintre cele mai strălucite mănăstiri de arhitectură ortodoxă balcanică, iar demolarea ei a reprezentat cea mai importantă pierdere a patrimoniului nostru  naţional  din anii de dictatură totalitară” a spus, ulterior, un savant.  Se spune că Ceauşescu o ura pentru că ar fi fost deţinut acolo pe când ea devenise închisoare.

Anul următor, 1987, a fost şi el unul negru pentru Bucureşti: au fost demolate alte biserici şi lăcaşuri de cultură.

În luna iunie, a fost demolată Biserica Sf. Vineri, de pe Calea Văcăreşti, în apropierea Pieţei Unirii.  Se zice că ordinul de demolare l-ar fi dat Elena Ceauşescu, care trecând pe lângă ea ar fi zis: „Jos porcăria!”. Idioata! Era una dintre cele mai iubite biserici din Bucureşti. Data din 1645, avea hramul Sfintei Paraschiva. Ultima înfăţişare a ei se datora  cărturarului Herăscu Năsturel care a reclădit-o în 1839. A fost pictată de Dumitru Belizarie. La demolarea ei au asistat peste două mii de oameni, cu lumânări în mână plângând, rugându-se şi blestemând. Câţiva dintre ei au luat acasă bucăţi de cărămidă rezultate din demolarea bisericii,  ca să le  amintească de ea.

În aceeaşi lună a fost demolată şi Biserica Olteni, care fusese construită în 1722 de negustori din Oltenia, pripăşiţi în Bucureşti, pe locul unei biserici din lemn care data de la 1696.

În luna august, cuplului prezidenţial i s-a năzărit, nu se ştie de ce, sau poate pentru simplul motiv că era un lăcaş religios, să demoleze Biserica Sântul Spiridon Vechi, o bijuterie de arhitectură bucureşteană. Era o biserică joasă,  fără turle, construită de Constantin Mavrocordat la 1748.

Am mai spus că mama era mare amatoare de operetă. Aproape că nu exista vreun spectacol montat acolo pe care să nu-l fi văzut şi ea,  cel puţin o dată. Am însoţit-o şi eu de mai multe ori. Îmi amintesc că ultima oară am fost împreună la „Vânzătorul de păsări”, cu Ion Dacian interpret principal. Pentru că era ardelean, ca şi tata, tenorul era foarte popular la noi în casă. Până şi eu învăţasem pe de rost aria „Când sărmanul tatăl meu”, pe care i-o cântam tatei, eu şi mama, de ziua lui. Clădirea Operetei, amplasată pe malul drept al Dâmboviţei, la capătul Căii Victoriei, fusese, până în 1953, a Operei Române. Sala avea 700 de locuri şi o acustică excepţională. Ei bine, a fost şi ea demolată în toamna lui 1987, ca să facă loc unor blocuri.

Ca să lase drum liber Bulevardului Victoria Socialismului („asupra românilor”, adăugau cârcotaşii) şi altor construcţii, s-au demolat şi bisericile Sf. Treime din Calea Dudeşti şi Bradu Staicu de pe strada Bradului. Biserica „Cuibul cu barză” a fost translatată pe o distanţă de 16 metri. Pe vremea când era acoperită cu şindrilă, pe acoperişul ei îşi făcuse cuib o barză, de unde i se trage numele.

Tot în 1987, eu şi Dan am devenit ingineri. Imediat după examenul de diplomă, s-au făcut şi repartizările. În socialism  niciun absolvent de şcoală medie sau superioară nu rămânea fără slujbă. Un lucru bun! Dan a fost reţinut la Politehnică, eu am fost repartizat la Termocentrala Rovinari. Fiind bucureştean, am solicitat un post în Capitală, dar mi s-a refuzat pe motive legate de originea mea socială: bunicul ţărănist, tatăl demis din funcţie din motive politice. Şi alţii, în aceeaşi situaţie cu mine, au fost trimişi să lucreze  în medii muncitoreşti cu tradiţie, departe de familie, pentru reeducare.   Oricum, eram fericiţi, şi eu şi Dan,  că am  terminat cu studiile şi că  de acum înainte vom fi pe cont propriu, luând câte o povară mare de pe umerii părinţilor.

Evenimentul l-am sărbătorit,  fără fast, împreună cu familiile noastre, la Petreşti acasă. Când mergeam noi la ei sau veneau ei la noi, în sufrageriile noastre, unde ne adunam, nu mai aveai pe unde să circuli. Amândoi am fost felicitaţi pentru performanţa de a ne termina cu bine studiile, iar Dan şi pentru postul de asistent de la Politehnică. Eu am fost deplâns pentru calitatea mea viitoare de RFG-ist (Refugiat în Fundul Gorjului), aşa cum am aflat mai târziu că li se spune celor „paraşutaţi” în acest judeţ.

-  Nu-i dracul atât de negru, pe cât se zice, a ţinut tata să mă consoleze. Rovinari e o centrală mare şi modernă. Vei va avea multe de învăţat acolo.

-  Da, dar e o centrală problemă, i-am replicat eu şi  nu-mi va fi uşor să lucrez acolo. A fost militarizată de curând,  şi voi avea şi şefi militari, care, probabil, vor face instrucţie cu noi.

-  Tot Sistemul Energetic a fost militarizat, a intervenit tata, explicându-le  celorlalţi că s-a pus proasta funcţionare a sistemului pe „indisciplina” salariaţilor, în loc să se caute şi să se înlăture adevăratele cauze. După câte am văzut eu, de câte ori am fost în centrală în interes de serviciu, ofiţerii se poartă omeneşte cu civilii, a continuat el.

-  „Înfruntând greutăţile, se călesc adevăratele cadre!” a ţinut domnul Petrescu să-mi amintească o lozincă comunistă, după care a adăugat: Sunt sigur că vom găsi posibilitatea să te readucem cât mai curând în Bucureşti.

Acest „vom găsi” mi-a dat curajul  să fac, hodoronc tronc, următorul anunţ:

-  Mă bucur că ambele familii vor încerca să mă ajute, pentru că eu şi Dana am hotărât să ne logodim.

Anunţul a surprins pe toată lumea, inclusiv pe Dan care se considera la curent cu relaţiile dintre Dana şi mine. A urmat o pauză în care s-au uitat unii la alţii,  după care domnul Petrescu  a spus:

-  Ce v-a determinat să luaţi această hotărâre acum? Impresia mea este că vă grăbiţi.

-  Sunt de aceeaşi părere, i s-a alăturat tata.

-  De ce nu aşteptaţi până când tu vei reveni în Bucureşti? mi s-a adresat tatăl Danei. Dacă, fără să fiţi încorsetaţi de vreo obligaţe formală, prietenia voastră, cu care noi suntem la curent şi am aprobat-o, va rezista perioadei de despărţire,  va înseamna că ţineţi suficient unul la altul şi că nu riscaţi nimic unindu-vă destinele. Acceptaţi acest test!

-  Eu cred că din copilărie şi până acum au avut suficient timp să se convingă de asta, a intervenit mama Danei. Eu nu am nimic împotrivă  s-o facă. Un angajament reciproc în plus nu strică.

-  Nici eu n-am nimic împotrivă, a afirmat mama. Mă întreb însă, cum o s-o faceţi?

-  Introducând pe degetul inelar al Danei această verighetă, iar ea introducând una la fel pe degetul meu, am spus eu scoţând dintr-un plic două verighete şi arătându-i-le. Ne-ar plăcea însă, ca  pentru asta să avem acordul vostru, am spus eu.

-  De unde aveţi verighetele? m-a întrebat tata.

-  Le-am făcut din cea groasă a bunicii, pe care ea mi-a dat-o mie cu o lună înainte de a muri, i-am informat eu.

-  Să punem la vot. Cine-i de acord, să ridice mâna! Eu sunt de acord, a zis Dan, ridicând mâna dreaptă cât a putut de sus.

Pe părinţi i-a mirat curajul lui Dan. Nu chiar el ar fi trebuit să facă gestul acesta, gândeam eu. Au ezitat câteva clipe să dea curs îndemnului lui. Prima care a făcut-o a fost mama Danei, urmată imediat de mama. Cei doi taţi au mai sta puţin pe gânduri, după care au ridicat şi ei câte o mână, primul domnul Petrescu, urmat imediat de tata. Cezar a început să aplaude, iar gestul lui a fost imitat de toţi ceilalţi.

A urmat logodna propriu zisă: i-am introdus Danei pe deget verigheta ei, gest însoţit de alte aplauze, apoi a făcut acelaşi lucru ea, cu verigheta mea şi aplauzele s-au repetat. Am fost pupaţi şi felicitaţi de toţi, urându-ni-se noroc şi fericire. Tatăl Danei a  adus o sticlă de şampanie, iar mama ei paharele potrivite,  tatăl a deschis-o, a umplut paharele, au ciocnit toţi cu noi şi ne-au făcut alte urări, după care am ciocnit şi eu cu Dana şi ne-am sărutat pentru prima oară de faţă cu toţi. După asta am fost poftiţi la masă.

-  Nu-i o masă prea bogată, aşa cum s-ar cădea să fie la un astfel de eveniment, s-a scuzat mama Danei. Dacă aş fi ştiut ce plănuiţi, m-aş fi străduit să arate mai bine.

-  Am evitat să te punem într-o astfel de situaţie a spus Dana. Ştim ce greu e în zile noastre să pui ceva pe masă. Bine că nu lipseşte şampania.

-  Asta se mai găseşte încă, a spus tatăl ei.

Au urmat discuţii interesante, în care „bătrânii” ne-au dat tot felul de sfaturi, dar şi-au amintit şi cum  se logodiseră ei. Tata şi mama au făcut-o la o cofetărie din Bucureşti, fără martori şi fără verighete, iar viitorii mei socri la ţară,  într-un sat de ungureni din Nordul Olteniei, unde tatăl domnului Predescu era preot, cu tot dichisul, conform tradiţiei.

-  Căsniciile voastre au durat, tocmai pentru că aţi apucat să faceţi, înainte de ele, acest legământ, a tras concluzia Dan.

 Se vede că având în vedere viitoarea lui postură de cadru universitar, el  s-a considerat , în seara acea, autorizat să ia iniţiative şi să tragă concluzii.

 

*

 

 

Citeşte mai mult >>