Toate în lumea
asta au un început şi o poveste. Valea asta care curge pă la noi prin sat, la
care i să zâce acum a Banului, este aici
de când a făcut Dumnezeu lumea şi să numeşte aşa de la numele întemeietorului
satului. Numai că ea n-a curs tot timpul. La un moment dat a săcat şi dacă nu
era o fată pe care a chemat-o Sânziana ea poate
nu mai curgea niciodată pă aici. Povestea acestei fete vreau să-o spun.
Când strămoşii
noştri s-au aşezat de-a lungul Văii Banului, nu erau încă fântâni. Din apa văii
au băut ei şi animalele lor, în ea să
spălau, cu ea îşi făceau mâncare.
S-a întâmplat
atunci, într-o vară foarte călduroasă, ca apa care venea pe vale să fie din ce
în ce mai puţână, apoi, dintr-o dată, să nu mai curgă deloc. Toţi au pus asta
pă sama secetei, deşi ea nu mai secase niciodată până atunci, ori cât de
călduroase or fost verile.
Pe vremea
aceea, în sat trăia o femeie văduvă care avea o fată. Femeia era bolnăvicioasă
şi căzuse la pat. De hrana ei şi de toate treburile casei se ocupa fie-sa, pe
care o chema Sânziana, sau Sânza, cum i să mai spunea în sat. Să zâce că era o
fată mândră ca florile acelea galbene care cresc pă câmp şi le zâcem sânziene,
din care să împletesc cununi ce să aruncă pă acoperişurile caselor într-o anume
zî din an.
Când s-a
întâmplat să nu mai curgă apă pă vale, cele două femei au rămas şi ele fără
apă. Dacă de foame se poate răbda şi câteva săptămâni, fără apă nu putem trăi
mai mult de tri, patru zâle, iar femeia aceea bolnavă, nici atât. Aşa că,
Sânzâiana o lăsat-o pe mama ei în grija unei vecine, iar ea o luat în mână
ulciorul cu care aducea apă de la vale şi a început a mere cu el în susul văii, gândind că musai o să găsască vreun ochi de apă în care să-l
umple.
Pe vremea
aceea, mai mult decât în zâlele noastre, păstă tot era aproape numai pădure de
nepătruns, pe care oamenii o tăiau să-şi facă loc la case şi să aibă unde
sămâna câte ceva. Pă vale erau bolovani din cei mari, peste care să trecea
greu. Fata înainta anevoie, mai ales că era şi desculţă. A mărs ea o zâ
întreagă fără să găsacă apă. Cum n-avea de mâncare la ea, s-a hrănit doar cu
mere şi pere pădureţe, căzute din pomii de pă mal, şi cu mure, care se aflau,
din loc în loc, pă lângă vale. Ele i-au
ţânut şi de sete. În locurile unde valea
a fost mai adâncă şi apa a săcat mai târzâu, erau o mulţâme de peşti morţi care
miroseau urât.
Se făcuse
sară, şi începuse să să întunece. Ea era
tare obosâtă, iar mâinile şi picioare îi erau pline de julituri. Din unele
picura sânge. A rămas pe loc şi s-a gândit să aştepte până s-o face zâuă. Se făcuse şi răcoare. A adunat o grămadă de
iarbă uscată şi frunze căzute din sălciile şi arinii de pă mal şi s-a cuibărit în ele. Se auzea
strâgătul a tot felul de păsări de noapte, iar de-a lungul văii zburau lilieci.
Îi era un pic teamă şi să forţa să rămână trează. A adormit fără să-şi deie sama când şi s-a trezât când razele soarelui care au putut pătrunde prin desişul de pe
marginea văii, au făcut-o să se frece la ochi, apoi să-i deschidă. De cum o
văzut lumina zâlei, o auzât cântând o
turturică şi căutând-o cu ochii a dat de ea pe crenguţa unui alun, în care-şi
avea cuibul.
Trăbă să vă
spun că încă de când era tare mică, Sânzâiana s-a îngânat cu toate păsările
care ajungeau până la casa lor şi le-a învăţat graiul, iar când o început a
mere prin pădurea din apropierea casei după flori, ciuperci sau crengi uscate
şi a întâlnit animalele pădurii, o vorbit şi cu ele şi le-o învăţat şi lor
graiul.
- Bună zâua,
i-o dat ea bineţe, păsării.
- Zâua bună,
fată frumoasă, i-o răspuns turturica. Ce cauţi pă aici?
- Apă, i-a
răspuns fata.
- Apoi, n-ai
să găsăşti, pântru că Sorbul Apelor, balaurul acela mare, care oricâtă apă ar
bea nu-şi poate astâmpăra setea, văzând că pe vale vine tot mai puţână, o făcut
un dig mare, aproape de izvor, şi toată apa care să adună acolo o bea el şi
familia lui, care trăieşte într-o peşteră din apropiere. Eu zbor până acolo în
fiecare zî ca să-mi astâmpăr setea.
Reuşesc cu greu, pântru că lacul acela mare care s-o format e foarte bine
păzât, pe pământ de mulţi câini mari şi răi, iar în aer de vulturi negri cu
gâtul golaş, şi unii şi aţii în slujba balaurului.
- Musai să
ajung şi eu acolo şi să-mi umplu ulciorul ăsta cu apă, că dacă în cel mult o zâ
de amu înainte nu-i duc mămucăi să bea, moare de sete.
- Io îţi
doresc noroc, dar tare mă tem că sângură n-ai să izbuteşti.
Sânzâiana a
pornit din nou pe vale în sus. Îi era
greu, pântru că mergea tot timpul la
deal şi pietroaiele păstă care trăbuia să treacă erau din ce în ce mai mari.
N-o mărs mult, şi într-un loc mai larg şi cu malurile mai joase, a dat păstă o
păreche de zimbri, care or venit acolo să se adape. Pă atunci, animalele astea
mândre şi mari trăiau multe prin locurile astea.
- Bună zâua,
le-o zâs ea. Dacă vreţi să beţi apă, veniţi cu mine, până aproape de izvor unde
apa o fost oprită de Sorbul Apelor, şi s-o adunat într-un lac mare. E bine
apărată şi ca să puteţi bea, iar eu să-mi pot umple ulciorul, va trebui să ne
batem cu câini şi vulturii care o păzăsc. Io socotesc că în sara asta am putea
ajunge acolo, iar mâine, dacă-i vom dovedi, am putea şi slobozî apa din lac.
- Venim, i-a
răspuns unul dintre ei, ca să nu murim de sete. O să dăm de veste şi la alţii
din neamul nostru, ca să vină şi ei.
Au mărs
Sânziana cu unul din zimbri mai departe, celalalt s-o dus să dea de ştire şi
altora. Zimbrul mergea înainte şi dădea cu capul la o parte pietroaiele păstă
care nu puteau trece, iar Sânziana venea
în urma lui. Pă drum au mai întâlnit şi alte animale: porci mistreţi, cerbi şi
căprioare, lupi, vulpi şi urşi, toate în căutare de apă. Le-o spus şi lor ce
s-o întâmplat şi ce vor ei să facă şi
toate au fost de acord să deie o „mână de ajutor”, cum să zâce, dar numa
câte unul de-un fel au însoţât-o,
celelalte s-or dus să dea de ştire şi altora şi să le ceară să li să
alăture. Păsările pe care le-au întâlnit în cale, au promis că vor fi şi ele
acolo, în număr cât mai mare. Au dat şi
păstă nişte albine, care să trudeau să soarbă un pic de apă din molul de pe fundul unor bălţi, care nu să
uscase de tăt. Or promis că şi ele şi altele pe care le-or putea
anunţa să vor sili să fie de folos.
Până sara,
înainte să se întunece, Sânzâiana şi însoţâtorii ei au ajuns într-un loc mai
strâmt, unde valea ieşea din Munţii Meseşului. Acolo a făcut balaurul digul cel
mare, din pietre lemne şi pământ, în spatele căruia s-a adunat foarte multă
apă. Or făcut în aşa fel încât să nu fie văzuţi şi nici sâmţiţi de paznici.
Sânzâiana, de care ascultau toate animalele care au însoţât-o, le-a poruncit să
se oprească, să se odihnească acolo în noaptea aceea şi să hotărască un plan de
bătaie pentru a doua zâ. Or hotărât ca la puţân timp după ce s-o crăpa de zâuă,
toţi care au venit împreună cu ea acolo să-şi cheme neamurile, iar când ele or
fi de faţă, la un sămn dat de fată,
albinele să atace câinii cei răi, iar păsările, toate câte s-or aduna acolo,
să-i înconjoare pe vulturi şi să-i
lovească cu ciocurile şi cu ghearele. Când cânii n-or mai şti cum să se apere
de albine şi or începe să să învârtă ca turbaţi
în jurul cozii, lupii şi vulpile să-i pună pă fugă. Urşiii au primit
poruncă să să aşeze la gura peşterii şi
să nu lase balaurul să iasă afară până ce zimbrii vor reuşi să împingă în gura
ei o stâncă mare, care se afla în apropiere. După ce vor reuşi să facă asta,
zimbrii, împreună cu mistreţi şi cerbii să apuce să strâce digul făcut de
balaur: zimbrii să-l lovească cu capul, mistreţii să-l scurme iar cerbii să
înlăture cu coarnele lor lemnele din el.
Cum au mijit
zorile, s-a auzât, la început un muget de zimbru, apoi, pă rând, un guiţat de
porc mistreţ, un boncănit de cerb şi un mormăit de urs. La scurt timp după
asta, la faţa locului s-au adunat o mulţâme de animale, Sânziana a dat semnalul
şi mintenaş a început o luptă pă viaţă şi pă moarte. Câinii au fost puşi pe
fugă, vulturii cei negri au zburat de acolo, iar când balaurul, o arătare de
toată groaza, a încercat să iasă din peşteră, scoţând flăcări pă gură şi pă
nări, urşii l-au dat îndărăt. În scurt
timp, zimbrii au astupat intrarea în
peşteră, iar balaurul şi familia lui n-au mai reuşit să iasă de acolo şi de bună samă, după oarece timp, or fi murit de sete.
Unii oameni spun că balaurul mai trăieşte şi că de câte ori să clatină pământul
este pântru că el să trudeşte să iasă afară din peşteră.
După asta,
destul de repede, animalele au făcut o gaură în dig, pe care
apa, care a început să curgă
afară, o mărea repede. Abia au
reuşit să se dea la o parte cei ce lucrau acolo, că digul s-a rupt şi toată apa a năvălit afară din
lac, cu vuiet mare, de credeai că a venit sfârşitul lumii. A ieşit cu mult
afară dintre malurile ei, aşa cum să întâmplă şi în zâlele noaste, de câte ori
plouă pre mult şi valea vine mare. A luat cu ea tot ce a întâlnit în cale. Mare
prăpăd o făcut!
Sânzâiana a
muţămit animalelor, apoi, înainte de-a să întoarce în sat, s-a dus în locul de
unde izvora valea, unde nu ajunsese până atunci picior de om. Acolo era un
izbuc, un loc de unde apa iese multă din pământ, cu larmă mare. Şi-a umplut
ulciorul cu apă. Ştia şi ea că cea luată de la izvor îi mai bună decât cea
luată din vale. Apoi a luat drumul spre
casă, călăuzâtă de câteva dintre
animalele care o însoţâseră până acolo, pe cărări pe care numai ele umblau.
Prin alte locuri, pădurea era de nepătruns pântru oameni.
Din fericire,
apa n-a luat şi casele din sat, că erau mai la deal, făcute acolo tocmai ca ea
să nu ajungă la ele atunci când valea vine mare. Când a ajuns acasă, Sânzâiana
s-a bucurat că mama ei mai era în viaţă. I-a dat să bea din apa adusă şi,
minune mare: mama ei a început să să sâmtă mai bine, iar după două zâle a
părăsât patul.
Oamenii din
sat, miraţi că aşa, din senin, a început din nou să curgă apă pă vale, şi încă
multă, au aflat de isprava fetei şi au
cinstit-o cum se cuvine. Au aflat şi că apa adusă de la izbucuʹ acela a pus-o
pe maică-sa pe picioare, şi, de atunci, au început s-o caute de leac. Astăzi
izbucul acela nu mai este şi nici izvorul văii nu se ştie unde-i, pântru că
sunt mai multe pâraie ca să împreună
acolo pă munte dând naştere la
vale şi fiştecare din ele ar putea fi izvorul ei.
La puţân timp după asta, Sânziana s-a măritat
cu cel mai mândru fecior din sat, iar la
nunta ei au vinit şi toate animalele care au ajutat-o să-l dovedească pe balaur
şi să sloboadă apa din lac. A trăit fericită alături de bărbatul ei, mai mult
de o sută de ani, şi a avut cu el mai
mulţi copii şi urmaşi, printre care ne numărăm şi noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu