PREFAŢĂ
Termocentrala
Turceni a fost proiectată să aibă o putere instalată de 2640 MW, cu 8 blocuri
de câte 330 MW fiecare, cu cazane de 1035 t/h fabricaţie Vulcan Bucureşti şi
turbine de 330 MW de fabricaţie IMG Bucureşti.
Până în 1986, au fost puse în funcţiune şase blocuri, prin urmare
puterea instalată în acel an era de 1980
MW. De reţinut această putere pentru a o compara cu cea zilnică cu care am
reuşit să funcţionăm noi, în acel an.
În martie
1985, am fost detaşat, mai mult obligat decât de bună voie, de la Rovinari, unde eram şef Serviciu
Programare, la Turceni, pe funcţia director tehnic. Familia mi-a rămas la Târgu
Jiu, iar eu făceam săptămânal naveta la Turceni. Detaşarea mea s-a transformat în transfer,
echivalent cu o condamnare la muncă silnică, prin Decretul de militarizare a
Sistemului Energetic din 1985. „Detenţia” la Turceni a durat în total un an şi o lună. În tot
acest interval de timp mi-am făcut datoria, dar am fost şi animat de dorinţa de
a scăpa de acolo şi a mă întoarce la familie şi de a face şi altceva decât a-mi
toca nervii şi sănătatea în uzină, muncind de dimineaţa până seara şi uneori şi
noaptea, într-un mediu infernal,
M-am angajat faţă de mine să însemnez
evenimentele zilnice, atâtea câte încap pe o pagină de agendă, ca să las o
dovadă despre ce se întâmpla în uzină atunci, despre cum trăiam şi cum eram
trataţi. Am trebuit, uneori, să fac un
efort serios ca să-mi respect angajamentul.
Am făcut asta şi în anii 1983, 1984,
la Rovinari. Sper să fi reuşit să redau atmosfera de iad în care trăiam
şi lucram.
În 1986,
director al termocentralei era Berş Florea, detaşat de la Termocentrala Mintia, apoi, ca şi mine,
transferat aici, prin Decret. Familia
i-a rămas la Deva, pe care o vizita atunci când i se permitea s-o facă. El l-a înlocuit pe Vaida Victor, fost
director comercial la IE Rovinari, implicat pe nedrept la Turceni în avarierea
unui generator şi demis din funcţie apoi trimis în judecată împreună cu alţi
şase ingineri şi tehnicieni. Eu i-am
luat locul lui Dumitru Stoian, cu care am fost coleg la Işalniţa şi a cărui
vină era că obosise şi nu mai dădea satisfacţie. Se proceda cu noi la fel cum
se proceda cu caii de poştă, în secolul trecut: se înlocuia un director obosit
cu unul care a avut timp să se odihnească. Se aştepta, de fiecare dată, ca noii
directori să facă minuni, ori lucrul acest nu s-a întâmplat nici atunci când au
fost aduşi cei mai buni oameni din sistem, cum avea să fie, de exemplu, cazul
doctorului inginer Florea Bereş.
Nu eram
supermani, aveam fiecare limitele noastre fizice şi profesionale, aveam şi
foarte multe sarcini de care evenimentele numeroase din instalaţii ne
împiedicau să ne ocupăm. Directorul tehnic era preşedintele a o mulţime de
comisii. Nu e de mirare că numeroasele colective din afară care ne analizau ne
găseau o mulţime de lipsuri. Ni se făceau observaţii şi eram sancţionaţi. N-au
lipsit nici reproşuri, venite de la nivel de minister, de tipul. „Mai puneţi şi voi osul la treabă!”
Schimbarea
dintr-o funcţie a cuiva cu altcineva era cea mai la îndemână şi mai frecventă
măsură organizatorică în socialism, iar o schimbare atrăgea totdeauna altele.
Din 1983 până în 1986 - intervalul dintre cele două jurnale ale mele - s-au
schimbat directorii şi directorii tehnici la Rovinari şi Turceni, directorii
tehnici din CIPEET, miniştrii şi miniştrii adjuncţi din MEE, prim-secretarii şi
secretarii Comitetului Judeţean PCR – GORJ etc.
Dar nu
neapărat schimbarea şefilor era ceea ce trebuia făcut ca lucrurile să meargă
mai bine. În primul rând trebuiau luate măsuri mult mai profunde sociale,
tehnice şi organizatorice la nivelul economiei de ramură şi a economiei
naţionale. Comuniştii erau ieftini la făină şi scumpi la tărâţe. Cheltuiau sume
fabuloase ca să construiască şi să ţină în funcţie fabrici nerentabile ale
căror produse erau mai proaste şi ne costau mai mult ca cele similare din
import (cazul şi a utilajelor energetice),
cheltuiau enorm pentru reparaţii şi piese de schimb în loc să
investească în calitate şi pregătirea profesională a oamenilor. Cheltuiau enorm
pentru nişte investiţii megalomanice, unele ne necesare altele nu neapărat
necesare, cum ar fi: Casa Poporului, Canalul Dunărea-Marea Neagră, Canalul
Dunăre-Bucureşti, combinatele
siderurgice de la Galaţi şi Călăraşi
etc,. Făceau asta în dauna nivelului de trai a populaţiei căruia nu-i
asigurau condiţii decente de viaţă şi de trai: erau lipsurile alimentare bine
cunoscute, se trăia în întuneric şi frig, condiţiile de transport în comun erau
mizerabile etc. Schemele organizatorice erau aprobate cu mare zgârcenie motiv
pentru care unele categorii de personal, cum era personalul tehnic de conducere
din centralele electrice, erau supra solicitate. În aceste condiţii, ori nu te
trăgea inima să munceşti ori nu erai în stare s-o faci cum trebuie. Chiulul era
în floare şi era forma de protest din socialism. Filozofia muncitorului în
socialism era: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În centrală
erau zilnic opriri şi porniri de blocuri ceea ce solicita peste măsură întreg
personalul, în special pe cel de exploatare întreţinere şi reparaţii care nu
lucra în ture şi care trebuia să rămână
peste program în centrală când astfel de evenimente aveau loc în cursul
dimineţii sau era adus de acasă dacă ele
se produceau după amiaza sau noaptea. Se lucra şi în majoritatea duminicilor şi
a zilelor de sărbătoare. Atmosfera din centrală era tot timpul foarte
tensionată. Zilnic erau pe capul nostru tot felul de şefi de la centrala
industrială, minister, consiliul de miniştri şi judeţ. Eram tot timpul certaţi
şi mânaţi de la spate cu biciul să reparăm mai repede, să pornim mai repede, să
creştem sarcina pe centrală etc. Într-un
fel era explicabil: situaţia în Sistemul Energetic Naţional era catastrofală,
se ajunsese să se funcţioneze cu frecvenţe în apropierea celei de 48 HZ. Sarcina
pe centrală n-a depăşit decât rareori 600 MW !!! Ne zbăteam, unii dintre
noi, în van. Era o neputinţă strigătoare
la cer!
De la
Bucureşti am primit, nu o singură dată, dispoziţii aberante, cărora din păcate
a trebuit să le dăm curs. Însuşi N. Ceauşeşcu s-a amestecat în unele soluţii
tehnice privind centrala noastră, soluţii cu efecte ulterioare nefericite.
Militarizarea
Sistemului Energetic a avut ca scop creşterea disciplinei şi eficienţei în
Sistem. Nu şi-a atins nici pe departe scopul. Aşa cum se va vedea, în jurnal
pomenesc foarte rar despre militari. Nu s-au implicat pre mult pentru că nu se
pricepeau dar şi din motive de bun simţ: simţeau că sunt în plus, că sunt
nedoriţi. Am apreciat asta la ei.
Cauza
principală declanşărilor erau defecţiunile de echipamente, dintre care pe
primul loc se situau spargerile de ţevi la cazane. În afară de ele mai
interveneau însă şi greşelile personalului, calitatea proastă a cărbunelui, sau
lipsa acestuia, deficienţe de proiectare. Tot felul de comisii venite din afară
ne analiza şi para analizau, stabileau măsuri peste măsuri care de multe ori se
băteau cap în cap sau nu ajutau la nimic, produceau doar costuri, asta pentru
că, de multe ori, se acţiona pentru a se
diminua efectele în loc să se înlăture
cauzele.
Sper ca cele
spuse până aici să reuşesc să le exemplific şi să le detaliez cu paginile de
jurnal, pe care le-am transcrisaşa cum era fără să tai sau să adaug ceva, doar
cu câteva modificări de gramatică şi stil şi am făcut câteva sublinieri ca să
atrag atenţia a ceea ce mi s-a părut a fi afirmaţii mai importante sau mai
îndrăzneţe, pentru vremea aceea.
Mă bucur că,
după Revoluţie, cele două termocentrale,
graţie unor ample programe de retehnologizare, şi-au îmbunătăţit radical
funcţionarea şi au devenit centrale de bază ale Sistemului Energetic Naţional,
iar angajaţii lor, muncitori, ingineri, directori, lucrează în ele de plăcere.
Autorul
P.S. Începând cu anul 1985, am început
să cochetez cu poezia, Am scris poezii pe cele mai diverse teme. Nu puteau să
lipseacă, bineînţeles, temele legate de locul meu de muncă. Reproduc, în
finalul jurnalului, câteva poezii legate de Turceni, în ordinea în care le-am
scris.
Autorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu