Am cartea
aceasta de doi ani. La prima încercare de a o citi, am renunţat repede, neatras
de filozofia autorului. I s-a întâmplat
şi lui, cu o altă carte: Am citit, cu
chiu cu vai, o pagină scrisă de „filozoful” X… Analize peste analize,
„rafinamente” inutile, dantelării de cuvinte găunoase, fraze greoaie,
interminabile. Închid cartea fără regret, cu bucurie chiar, hotărât să n-o mai
deschid niciodată, a spus el. Eu am redeschis-o pe a sa şi m-am
înverşunat s-o citesc, cu creionul în mână, hotărât să notez pe măsură ce-o
parcurg şi să-mi spun apoi părerea.
La începutul
acestei cronici, recenzii sau ce-o fi ea, câteva cuvinte despre autor. Îl
cunosc şi mi s-a părut a fi un poet talentat, un om inteligent şi cumsecade. Nu
mi-am închipuit niciodată ce se ascunde el, în spatele aparenţelor! Printre
altele, nu mi l-am închipuit a fi mistic şi încă unul radical şi bătăios,
foarte pornit împotriva celor care nu gândesc ca domnia sa, folosind la adresa
lor cuvinte foarte tari! Este pentru
prima oară când văd o deosebire atât de
mare între un om aşa cum pare a fi în
viaţa de toate zilele şi cum este, de
fapt, descoperit între coperţile acestei
cărţi. Este, fără îndoială, un om deosebit, un spirit agitat şi combativ. Un
tip orgolios care nu se sfiieşte să dea peste nas unor savanţi cărora el nu le
ajunge nici până la glezne. Făcând abstracţie de asta şi de faptul că în
majoritatea cazurilor nu sunt de acord cu el, îl admir din toată inima pentru
că se zbuciumă şi gândeşte, dar mai ales pentru faptul că se autosugestionează
că a descoperit MARELE ADEVĂR. Ar trebui să fie fericit, dar nu pare şi asta
pentru că mai are unele îndoieli,
presupun eu, bizuindu-mă pe inteligenţa
sa, demnă de o cauză mai bună.
După primele pagini
citite, impresia mea a fost că el vede unele lucruri pe dos de cât le văd eu. Pe unele dintre
ideile sale nu le accept, iar pe altele nu le înţeleg. Să fie de vină formaţia
mea inginerească, capacitatea mea redusă de gândire abstractă? O să comentez
câteva dintre cele cu care sunt în dezacord flagrant, încercând să fiu sincer,
pentru că suntem avertizaţi: Atenţie
la cei care vă laudă! Ei sunt cei mai mari duşmani ai voştri. Eu vreau să-i
demonstrez că-i sunt prieten şi mă voi feri să-l linguşesc. Nu la fel au făcut
autorii recenziilor înserate în carte, care l-au lăudat fără rezerve şi nu l-au
combătut nici cât negru sub unghie. Ce s-o fi ales de prietenia lor cu autorul,
dacă aceasta o fi existat?
Domnul Hoblea
s-a dovedit a fi un mistic agresiv, un critic vehement, cu argumente uneori popeşti, a ceea ce i se pare a fi
anticreştin, iar după cum trăieşte şi se
comportă, un călugăr ratat, cum
singur s-a definit. Caută sensul vieţii
şi nu vede altul decât în credinţa în Dumnezeu. Din păcate, viaţa nu are un sens
pe deplin acceptabil şi ne e greu să recunoaştem sau să ne obişnuim cu asta. De
aceea, oamenii au inventat unul, având
grijă să-i confere o aură de infailibilitate. După mine, sensul vieţii noastre este acelaşi
cu cel al restului vietăţilor de pe pământ: ne năştem, ne hrănim, ne înmulţim
şi apoi murim, iar după moarte nu mai e nimic. Pe om nu l-a satisfăcut asta şi
a inventat-o pe cea de a doua viaţă, una fără de sfârşit, în care să fie
fericit fără să trebuiască să facă ceva.
Cartea e plină
de idei mistice. Misticism, misticism, dar, cel puţin, adaptat la
realităţile secolului XXI! zic eu. Mă revoltă idei de felul Darwinism de cea mai joasă speţă sau afirmaţii
ca: De fapt, într-un anumit sens, omul nu există: „Homo sapiens”, născut în
creierele mumificate ale savanţilor, a sucombat ex cathedra, ţintuit prin
taxinomii cu miros de naftalină, condamnat la moarte şi executat
prin…didacticism. A mai rămas să-i expedieze
pe savanţii care susţin asta în matricea
lor biologică, cum înjură pretenţios autorul, adică în pizda mamii lor, pe limbajul oamenilor simpli. Teoriile pe
care le susţine dumnealui sunt, de
fapt, cele cu miros mai puternic de
naftalină şi complet lipsite de verosimilitate, prin urmare nu-i de mirare că
tot mai mulţi oameni încetează să mai creadă în ele.
Autorul mai
zice: Creştinismul mă atrage enorm,
pentru că este singura doctrină, cred eu, ce implică fără rest participarea
persoanei umane la ceea ce o transcende, adică la Divinitate şi, fireşte, la
toate celelalte planuri de realităţi. Acelaşi lucru cred miliardele de
oameni de alte credinţe despre religiile lor. Pe cine să credem? Pe nici unul,
zic eu. Toate religiile sunt la fel, s-au născut toate din frica de necunoscut,
din nevoia de protecţie şi din nevoia de a găsi un refugiu al omului după
moarte. Toate sunt, în aceeaşi măsură, folositoare sau nefolositoare.
Autorul îi
califică pe cei care nu cred în Dumnezeu ca fiind nedemni, sub-oameni, ticăloşi, meschini, anelizi cu faţă umană, excrescenţe
întâmplătoare ale pulberii, găinaţuri
efemere ale Cosmosului, nimic
dialectic şi istoric, rod găunos al hazardului. „De ce îi urâţi pe necredincioşi, domnule
Hoblea? Nu sunteţi un bun creştin! Ar
trebui să fiţi mai puţin huligan şi mai
indulgent cu această categorie de oameni, având în vedere faptul că înainte de a deveni un creştin militant,
v-aţi numărat printre ei. Străduiţi-vă să-i convingeţi să revină pe calea pe
care dumneavoastră o consideraţi dreaptă. Nu-i mai jigniţi! Nu conştientizaţi
că unii dintre ei sunt mai inteligenţi şi mai culţi decât dumneavoastră, mai
scormonitori şi mai harnici şi că au motive temeinice să nu creadă? Pe doi
dintre ei, Nietzsche şi Cioran, i-aţi denumit dumneavoastră, iar pe Enstein l-aţi
omis. Mai sunt şi alţii, destui de mulţi
şi prodigioşi.”
Imediat după
această suită de jigniri, autorul recurge în carte, temporar, la limbajul de
lemn bisericesc pentru a spune lucruri arhicunoscute, neinteresante,
transformându-se într-un fel de popă. Îi şede, totuşi, mai bine decât atunci când jigneşte.
Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci
când ne gândim sau ne rugăm, spune autorul. Îl întreb: dar atunci când
acţionăm în folosul aproapelui nostru, ce suntem?
Iată şi o
afirmaţie fără acoperire: În vremuri
precum cea care trăim (confuză, descentrată, hipnotizată de ne-esenţial),
proliferează cu predilecţie o faună teratomorfă compusă din : hoţi, sectari,
demagogi, dezaxaţi, chiromanţi, escroci, proxeneţi, perverşi, prostituate,
cabotini, mitomani,astrologi, drogaţi, revoluţionari(improvizaţi sau „de
profesie”), proroci, profetese, paranormali, delicvenţi, spiritişti, ocultişti
etc. Toţi aceşti gândaci crepusculari, tot acest putregai uman foşnitor, şi
obraznic (adevărată armie demonică!) e întreţinut cu „bună” ştiinţă de cei
certaţi cu Hristos, ca să spulbere bruma de dumnezeire ce ne-a mai rămas. Sublinierea îmi aparţine dorind să pun în
evidenţă exagerarea, mostră de teorie conspiraţionistă. Eu ştiu că societatea se luptă, cum ştie şi
cum poate, cu această categorie de oameni, iar ateii nu încearcă să-şi facă
prozeliţi, aşa cum fac cei prea religioşi. Pe acei gândaci
înfieraţi de autor, Dumnezeu îi iubeşte, pentru că El iubeşte pe toată lumea, lucru pe care ar trebui s-o facă şi autorul,
numindu-i nu gândaci crepusculari, ci sărmani,
rătăciţi sau chiar căzuţi (un termen
predilect al autorului) M-am convins încă
odată că nu este un bun creştin!
Îl apreciez,
totuşi, pentru că îşi pune şi întrebări în legătură cu unele teme creştine şi
nu ia chiar totul de bun. L-a preocupat, de exemplu, problema origini răului.
N-a putut fi de acord că originea lui este Lucifer, îngerul izgonit de Dumnezeu
din Rai şi devenit căpetenia diavolilor. Dumnezeu nu putea crea pe cineva care
avea răul înscris în făptura sa, pentru că astfel, pe bună dreptate, la originea
răului ar sta însuşi El. Nici alţi teologi nu pot fi de acord cu asta şi încearcă
tot felul de mişmaşuri să-l absolve pe Creator de această „greşeală”. Părerea
mea este că Lucifer, Iadul, Raiul, îngerii, diavolul, destinul etc., nu există şi că Dumnezeu a creat doar
Universul iniţial şi nişte legi după care acesta se conduce, legi înscrie în
fibrele a tot ce a luat naştere în el, fiinţe sau nefiinţe. Parte din aceste legi
au fost descifrate de oameni (una dintre ele este cea a evoluţiei, vehement
contestată de autor), cele care nu sunt cunoscute
încă, vor fi şi ele descoperite. Mai cred că Dumnezeu nu se amestecă în viaţa
oamenilor, deci nu este răspunzător de binele sau răul cu care aceştia se
confruntă.
Ce altceva te poate învăţa un manual decât
cum să-ţi speli creierul de propria gândire? ne întreabă autorul. Îi
răspund eu: „Dacă n-aţi fi buchisit din manuale tot ce ştiţi azi, probabil că
în loc să scrieţi aţi fi bun de dus la
păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii, cum ziceţi undeva în
carte referindu-vă la scris.
N-aş putea crede într-un Dumnezeu
demonstrabil, zice autorul. Spune aşa. pentru că existenţa lui Dumnezeu nu
poate fi dovedită. El este o „noţiune” (n-am găsit un cuvânt mai potrivit) „supra-raţională” ca să folosesc o sintagmă
des întâlnită în această carte, fiind singura dată de acord cu ea. În această
situaţie unii au ales să creadă în el,
iar alţii să nu creadă. Dintre cei care cred, unii o fac orbeşte, alţii cu
discernământ. Unii cred în tot ce spune
Biblia, fiind convinşi că scrierea ei a fost inspirată în întregime de Dumnezeu
(ce părere proastă au despre El aceştia!), alţii o judecă. Ea trebuie neapărat curăţată
de poveştile absurde nereale sau exagerate pe care le conţine. Ştiinţa ne
ajută să facem asta. A nu vrea să accepţi adevărurile ştiinţifice, e o dovadă
ori de obtuzitate ori de rea credinţă. Autorul acestei cărţi n-ar trebui să se
situeze nici în una dintre aceste două ipostaze, mai ales pentru că are la bază
o formare ştiinţifică. Religiile nu pot
şi nu vor rămâne la nivelul epocilor în
care au fost înfiinţate, epoci cufundate în obscurantism şi superstiţii.
Autorul ne
povesteşte şi câteva vise ale sale şi ne lasă să credem că ele i-ar fi fost
induse de Dumnezeu sau de cineva în numele lui. Părerea mea este că visele ni le inducem
singuri, continuând să gândim şi noaptea la ceea ce ne-a preocupat peste zi. În vis ne vedem semenii, animalele, obiectele
şi locurile pe care le cunoaştem în cele mai mici amănunte. E o dovadă că
imaginile lor sunt înregistrate în memoria noastră şi că în vis, numai în vis,
suntem în stare să le redăm aidoma. Tot în vis, suntem în stare să creăm şi
imagini totalmente noi ceea ce înseamnă că avem şi o imaginaţie foarte bogată. Din
păcate, atunci când suntem treji, nu putem să ne mobilizăm la acelaşi nivel
cele două însuşiri. Poate vom reuşi cândva.
De ce, în somn, mintea noastră o ia uneori razna şi creează şi imagini
şi întâmplări neverosimile sau fantastice? e o ciudăţenie care se cere explicată ştiinţific.
Din carte
rezultă că Învierea morţilor la a doua venire a lui Iisus pe Pământ (o utopie
după părerea mea) se va face în trup şi suflet, numai că trupul va avea alte
caracteristici. Va fi, probabil, foarte,
foarte mic, ca să încăpem pe planetă. Ceea ce n-am aflat de nicăieri şi
nici de la autorul prezentei cărţi, e dacă vom învia la vârsta la care am
murit, cu defectele, calităţile şi bolile de atunci şi în ce epocă de
civilizaţie o vom face. Cum vom trăi?
Cum ne vom înţelege între noi? Şi altceva: Judecata care va avea loc atunci, ce
rost are? Nu suntem judecaţi imediat după moarte şi trimişi unii în Iad alţii
în Rai? Există o altă instanţă decât cea care ne-a judecat prima oară?
Ştiinţele nu fac decât să zgârie,
copilăreşte. coaja lucrurilor. Respingând Tradiţia, aşadar cunoaşterea
supra-umană, ele l-au închis pe om , ca într-o cuşcă, în caverna cosmică…..
Eu cred că ceea ce le pune autorul în cârcă ştiinţelor au făcut şi fac, de
fapt, religiile, iar cuşca se numeşte a
ignoranţei şi superstiţiilor.
Am să reproduc
din carte câteva pasaje care mi-au plăcut, referitoare la scriitori şi cărţi.
Ar fi fost bine dacă autorul s-ar fi limitat doar ala acest domeniu, pe care-l
cunoaşte bine, din care redă ceea ce a
trăit şi nu se vede obligat să şi
născocească ceva ci doar să exagereze pe ici, colo.
·
Ce
voluptate dureroasă îşi procură uneori actul scrisului! Un cuvânt, două
cuvinte… şi iată-te la un pas de extaz. Nu te mişti, nu contempli, nu cauţi, ci
doar te laşi în voia cuvintelor, care te vor purta spre zări neştiute,
beatifice, spre zări de nezărit! Atunci fiecare cuvânt ţi se pare o arcă în
care pluteşti pe deasupra potopului simţurilor, o cheie prin care ţi se deschid
lumi vaste, lumi de splendori din care n-ai mai vrea să revii. De aceea, la ori
ce întoarcere dintre cuvinte resimt o
tristeţe neegalată, poate, decât de bucuria de a fi fost printre ele.
·
A scrie
înseamnă a face curte morţii, aşadar, conştient sau nu, a încerca s-o
îndupleci, s-o cucereşti, s-o învingi pe marea necunoscută. De aceea, după
rugăciune, scrisul e cel mai donchijotesc dintre toate actele omului, deci cel mai
apropiat de esenţa noastră. Într-adevăr, nu poate să existe nebunie mai mare
decât aceea de a debita deşertăciuni despre alte deşertăciuni. Însă fără
această „nebunie” (şi fără acea a rugăciunii) am fi dus la păscut cu vitele sau
de închis în coteţe cu porcii. Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când
ne gândim sau ne rugăm. .. Orice alte criterii pentru vădirea condiţiei de om
şi le-ar putea revendica, cu egală îndreptăţire, şi ploşniţa sau orice altă
lighioană.
·
Scrisul
este forma cea mai rafinată de autoflagelare.
·
Indiferent
de calitatea lui, orice text, odată început, te trage parcă de mânecă, te
somează să te ocupi de el, să-i dai atenţie. Întocmai unei fiinţe vii căreia
i-ar fi frică să n-o abandonezi.
·
Ce poate
fi o carte care-şi merită numele? O picătură de adevăr într-un ocean de
indiferenţă. Dar una ce nu şi-l merită? O mlaştină în care cad capetele
pătrate.
·
Despre
vanitatea scrisului…. Mi-a fost dat să-mi văd pagina cu primul text publicat
într-o revistă aruncată pe jos, într-un closet infect, după ce fusese folosită
în scopuri specifice respectivei „locaţii”. Şocul priveliştii a fost destul de
puternic, dar nu suficient pentru a mă vindeca de pomenita vanitate. În schimb,
de-atunci economisesc când scriu mai multă hârtie, spre dezamăgirea unor
„cititori” mai nonconformişti.
·
Cred că e
mai important să scrii o carte decât să guvernezi un imperiu. Dar şi mai greu.
Nu ştiu la ce cărţi se gândea autorul ”Omului fără însuşiri”(Musil) când scria acest rând măgulitor pentru (unii)
scriitori…Oricum, astăzi, el nu mai este valabil. Şi nu neapărat pentru că nu
mai există imperii.
