LEGENDELE BĂNIŞORULUI: PĂTRU MANTU

De la bun început trăbă să spunem că or fost doi Pătru Mantu, unul la noi, în Ban, unul în Banat,  şi că or fost mai mulţi lotri care şi-or zâs Mantu. Apoi, putem dovedi că Pătru Mantu de la noi o fost primul şi că de la el şi-or luat numele de Mantu tăţi ceilalţi, pântru că  numele de Mantu o început să fie tăt una cu cel de haiduc, ori lotru.

Amu să vorbeşte mai mult de cel din Banat, că el o trăit cu mai puţân de o sută de ani în urmă, şi lumea îşi aduce mai bine aminte de el, daʹ Pătru Mantu a nostʹ a fost mult înaintea lui. Despre el ni s-o păstrat o baladă, la care-i zâce „În Pădurea Banului”. O voi spune-o ca să vedeţi că-i vorba de alt Pătru Mantu decât de cel car vorbesc cântecele din Banat, mai bine cunoscute ca acesta:

                                       Foaie verde-a bobului

In Pădurea Banului

Cântă puiul cucului.

Câtu-i lumea şi Feleacu

Nici fecior ca Patru Mantu

Dimineaţa el se scoală

Domni mari şi boieri înşală.

                                       În pădurea Banului

Beau voinicii Mantului

Unii beau, alţii mănâncă

Uite şi jandarmii pică.

- Bună ziua, hoţilor!

- Mulţumim jendarilor!

Hai, poftiţi cu noi la masă

La carne de oaie grasă

- Noi n-am venit să mâncăm

Ci pe Mantu să-1 legăm.

-Pe Mantu nu li-ţi lua

Până capul sus ne-o sta

Întâmplarea din cânetc s-o petrecut cu mai mult de patru sute de ani în urmă. Pă atunci Pădurea Banului era tăt una cu pădurile  Roncea, Dos şi Majar din zâlele noastre, iar Banul şi Bănişorul ţâneau de cetatea din Şimleu, a cărui stăpâni erau nemeşii din familia Bathory. Pădurea era tăt a lor.  Ei or tocmit ca să coate de ea pe  tata lui Pătru Mantu, la care  i să mai  zâcea în sat, Păduraru.

Pătru Mantu s-o născut şi o crescut în pădure, împreună cu sălbătăciunile ei. La 16 ani era un fecior fain şi putenrnic, ştie să tragă cu arcuʹ, să arunce suliţa şi să ţâie bine pă cal. Atunci o vinit la vânătoare prin părţile noastre Ştefan Batthory, care era voivodul Ardealului.  Păduraru şi pruncuʹ lui i-or servit de călăuze. Ei l-or dus pă voievod şi pă însoţâtorii lui în locurile cele mai bune pântru vânat. Erau atunci, pă aici, tot felul de animale sălbatice: de  la iepuri şi fazani la lupi şi zimbri. Pătru o vânat cot la cot cu oaspeţii lor. Voivodului i-o plăcut tare mult de el, şi pântru cum arăta, dar şi pântru priceperea lui la vânătoare.  Când s-o întors la Şimleu, l-o luat cu el.

 Cetatea Şimleu era cea în care s-o născut şi o copilărit Ştefan Bathory. În ea, pă lângă civili erau şi mulţi militari. Acolo, într-un an de zâle, Pătru o învăţat ungureşte şi să scrie şi să citească. Ofiţerii din cetate or făcut din el  o cătană pricepută să margă în pas de front, să să duieleze şi să tragă cu puşca. Îi stăte tare bine în hainele militare şi tăte fetele din cetate să uitau după el! Când Voivodul venea de la Alba Iulia la Şimleu,  îl lua cu el la vânătoare.

Tăt după un an de zâle, o vinit acolo, din ţinutul slovacilor,  o nepoată de 14 ani  a voivodului, pe nume Elisabeta. Să zâce despre ea că arăta ca de 18 ani şi că era frumoasă şi deşteaptă. Abia o vinit şi o şi pus ochi pă Pătru. Când o trăbuit să-şi aleagă o cătană care să o însoţască atunci când ieşea din cetate, pă el l-o cerut. La lecţiile de călărie şi tras cu arcuʹ, tăt pă el l-o ales. Încet, încet o făcut din el un fel de aghiotant al ei. Era bine dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar n-o fost să fie aşe. Ea  făce ce făce şi el trăbuie s-o ieie în braţe ca s-o urce pă cal sau s-o ridice de jos, dacă stătea culcată în iarbă sau pă câte un ţol. Îl chema să să stea lipt de ea când trăgea cu arcuʹ ca s-o ajute să-i întindă coarda, iar în casă îi cerea s-o ajute să-şi scoată cizmele şi să-şi dezlege pieptarul ălă care-l purta sub rochie, pântru a părea şi mai subţâre decât era. Cum nici Pătru nu era de lemn, n-o trecut mult timp şi-or ajuns de s-or culcat împreună, or făcut dragoste, iar  ea o rămas grea.

Elisabeta n-o spus la nimeni ce i  s-o întâmplat şi s-o priceput destul de bine să-şi acopere pântecele care începuse să-i crească, până când aproape i-o vinit sorocul să nască. A fost mare zarvă când s-o descoperit că era însărcinată! Neamurilor ei nu le-o fost greu să afle cu cine s-o culcat ea şi, fără nici o judecată, l-or băgat pă Pătru în temniţă, care era în cetate.

La puţân timp după ce o născut, în mare taină, o fată, Elisabeta o fost  trimisă acasă, la părinţii ei. Pă fată or botezat-o Anastasia. Pătru nu numai că n-o văzut-o niciodată, da nici  n-o ştiut de ea. La  scurt timp, când abia împlinise 15 ani,  Elisabeta  s-o măritat cu un ofiţer de neam mare dar cu o faimă rea. Era poreclit Cavalerul Negru. Elisabeta i-o călcat pă urme şi s-o auzât despre ea că omoara fete fecioare ca să le bea sângele şi  să scalde în el, ca să rămână tânără şi frumoasă. Pântru faptele ei o fost judecată şi închisă. O murit înainte de a împlini 60 de ani,  bătrână şi hâdă, fără să mai vadă lumina zâlei.

Pătru o stat câţiva ani în închisoare. L-or scos de acolo turcii, care năvăliseră în Ardeal şi atacsără şi cucerisără cetatea Şimleu. Au vrut să-l ducă în robie, împreună alte sute de români şi unguri, culeşi din satele şi cetăţâle pe care le prădaseră, dar el şi alţi  câţiva prizoneri or reuşit să fugă de sub pază, şi să ascundă într-o pădure prin care treceau.

Începând de atunci, în păduri şi-or dus ei viaţa, ieşind de acolo numai ca să să răzbune şi să prade. Luau de la cei bogaţi şi dădeau la cei săraci. Or băgat frica în tătă nemeşimea din Solnocul de Mijloc, cum îi zâce la Sălaj atunci, dar şi din judeţele învecinate. Foarte des veneau şi în Pădurea Banului, pântru că Pătru o cunoştea foarte bine şi pântru că acolo mai trăiau părinţii lui. 

 De când să desprimăvăra bine şi până toamna târzâu, haiducii dormeau în păduri, iar iarna să împrăştiau pă la casele drăguţelor şi ibovnicelor lor din sate de sub munte, unde ajungeau greu oamenii legii sau nu ajungeau deloc.  Numa Pătru ave o drăguţă în Bănişor şi o răuşit mută vreme,  vară sau iarnă, să vie la ea fără să îl vadă nimeni. Era o fată faină pă care puseseră ochii toţi feciorii mai răsăriţi din sat. Cum ea le întorcea spatele la toţi, unul din ei, prunc de bogătan, o bănuit că ea are un iubit, şi o pândit zâle şi nopţi ca să vadă cine-i ăla. Într-o noapte a văzut pă oarecine venind la ea şi o stat până dimineaţa ascuns, lângă casa ei,  ca să-l poată vedea la faţă când o pleca. L-o văzut şi l-o cunoscut. N-o stat mult pă gânduri şi l-o pârât la  notarăşuʹ din sat. Notarăşuʹ o înştinţat jendarii, iar ăştia or început să pândească zî şi noapte la casa Veronicăi, că aşe o chema pă drăguţa lui Pătru, ca să pună mâna pă el când o mai vini  s-o întâlnească.

Pătru o aflat de primejdie şi n-o mai vinit. Ca să-l facă să vie,  stăpânii satului, cei ce făceau legea atunci, or învinuit-o pă fată că l-o ascuns pă haiduc şi or dat ordin să fie legată de stâlpul judecaţii de  pă Căludă, acolo unde erau legaţi şi judecaţi iobagii care nu-şi plăteau dările sau nu-şi făceau robota, urmând s-o judece şi pă ea. Jendarii au păzât-o acolo câteva zâle şi nopţi, aşteptându-l pă Pătru.

Apoi, ei n-or trăbuit să-l aştepte pre mult. Pătru o vinit  să-şi libereze drăguţa, în plină zâ, însoţât de păstă douăzăci de ortaci. Jendarii erau mai puţâni decât ei şi nu le-or putut ţâne piept. Doi din ei or fost împuşcaţi, vreo cinci or fost răniţi şi toţi or fost prinşi şi li s-or luat puştile şi  hainile, de-or rămas numa în chemeşi şi izmene, după care le-or luat şi caii, iar pă ei i-or fugărit din sat.  Batjocură mai mare nici că să putea! Or dezlegat-o pă Veronica şi în locul ei l-or legat pă nemeşul, care tocmai vinise să o judece pă fată. Trăbă să spun că Bathoreştii, că din ei să trăgea nemeşul acela, erau urâţi de oameni, pântru că să purtau tare rău cu ei. L-or lăsat acolo pă nemeş, legat, fără apă şi mâncare, până a doua zâ dimineaţa, când o fost judecat de haiduci şi spânzurat, aşe cum, din porunca lui şi a altora din neamul lui, au fost chinuiţi şi omorâţi acolo, mulţi oameni nevinovaţi.  

Trăbă să spunem că pă Căludă, în afară de stâlpul acela, mai erau, un fel de jug în care prinşi oamenii ca să fie bătuţi, şi o spânzurătoare. Cei spânzuraţi erau ţânuţi  în ştreang zâle întregi, ca să le fie de pildă şi altora, care ar îndrăzni să deie semne de nesupunere.

 După ce-or făcut tăte pă care le-am pomenit,  haiducii or plecat din sat  luând-o şi pă Veronica cu ei.

Încă vreo doi ani de zâle, Pătru şi oamenii or prădat în multe locuri,  dar or şi făcut dreptate când o fost nevoie de asta. Or făcut şi din  Veronica un haiduc, îmbrăcată bărbăteşte şi purtând puşcă în spate şi cuţit la brâu, ca şi ceilalţi ortaci.

S-o întâmplat ca şi Veronica şi Pătru să-şi afle sfârşitul în Pădurea Banului. Aşa cum spune şi balada, acolo, în pădure, în timp ce haiducii petreceau după o ispravă de-a lor,  or fost  înconjuraţi de jendari şi cătane,   care erau mult mai mulţi decât haiducii.   Le-or cerut ortacilor lui să-l predea pe Pătru. Ei nici n-or vrut să audă de asta, şi atunci or început să tragă  cu puştile unii în alţi. Or căzut şi mulţi jendari şi cătane, dar dintre haiduci n-o mai rămas în viaţă nici unul.

 În aceeaşi noapte, acolo în pădure, pă ascuns, popa din sat le-o slujit prohodul haiducilor  şi tot acolo au fost ei şi îngropaţi într-un loc ascuns. Mormintele lor  s-or păstrat acolo, neştiut decât de puţâni,  până când pădurea o fost tăietă şi în locul ei o apărut râtul de astăzi. Atunci, pântru că aşe or vrut stăpânirea, i  s-o şters ori ce urmă. Din când în când, pă râtul acela, să aude, noaptea, un cântec de jele.

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DEALUL MAJARULUI

Să zâce că, tare demult, trăia în sat un bărbat tânăr, pe numele lui Petre,  căruia i-o mărs vestea până departe că era tare puternic. Era în stare să ridice o majă* de grâu într-o sângură mână, să ţână pe loc un taur prinzându-l de coarne şi să se ia la trântă cu un urs.

Petre era sărac şi împreună cu nevasta, pă care o chema Mărie, şi cei doi copii ai lui - unul de doisprăzăce ani,  de-l chema Ion, celalalt de trisprăzăce, de-l chema Gheorghe -  trăiau într-o casă mică,  n-aveu pământ, iar el lucra cu zâua. Casa lui era pe un loc al grofului, care stăpânea tot satul şi pântru asta el trăbuia să lucre 14 zâle de robotă pă an, în folosuʹ lui.

Tot în vremurile acelea era pă Valea Banului, cam în dreptuʹ  dealului de la intrare în sat cum vii de la Crasna, un magiar, adică un pietroi mare, rotund, care era  aşe de greu încât nici apa şi cu atât mai puţân vre-un om, n-au fost în stare să-l mişte vre-odată din loc. Dumnezău ştie cum o ajuns el acolo! Într-o zî, groful, care auzâse şi el de ce era în stare Petre,    întâlnindu-l în dreptul acestui pietroi, în timp ce încărca un car cu năsip, pentru o lucrare a lui, i-o zâs:

- Mă Petre, dacă tu sângur duci pietroiuʹ ăsta de aici până în vârful dealului ăla, şi a arătat la dealul de la intrarea în sat, îţi dau caluʹ ăsta de sub mine cu şauă cu tăt. Dar, bagă de samă, dacă  te prinzi să faci asta şi te vei dovedi a nu fi în stare, atunci va trăbui ca tu şi familia ta să fiţi, de atunci în acolo, iobagi pe moşia mea.

Calul era un armăsar  negru de toată mândreţea. Avea şi o stea albă în frunte ca  şi cea a calului Machedonului din poveste. Grofuʹ să purta cu mustaţă răsucită în sus, ca toţi ungurii, şi era atât de gras de te mirai că poate calul ăla să îl ţâe în spinare.

Petre s-a uitat la pietroi, apoi spre deal, a măsurat din ochi drumul până acolo, a stat un pic pă gânduri, după care l-o întrebat pă grof:

- În cât timp trăbă să-l duc?

- Într-o zî, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, i-o răspuns repede grofuʹ.

- Cum trăbă s-o fac?

- Cum îi şti, dar fără să te ajuţi cu alţi oameni.

- În ce zî?

- În prima, după ce batem palma. Te prinzi?

- Mă prind, dacă mi-ţi da încă o zî, înainte de a începe,  ca să curăţ drumuʹ până acolo de mărăcini şi de lemnele pe care nu le-oi putea ocoli, şi să-l netezăsc  cât de cât dacă va fi nevoie.

De la vale până în vârful dealului sunt vreo mie de paşi, şi, aşe cum să poate vedea şi astăzi, jumătate drumuʹ îi pă un loc neted, de-i zâce şi amu Şes, şi jumătate-i pă deal. Mai ales pă partea de deal, era mărăciniş la început, apoi pădure şi vii. Grofuʹ,  care credea că Petre n-a reuşi nici să mişte pietroiul ăla din loc, s-o fi gândit că n-are nici un rost să fie împotrivă, şi  şi-o mai fi  zâs că o să-i prindă bine şi lui drumul pă care l-o face el, aşa că şi-o dat încuviinţarea.

- Bine. Îţi dau zâua aceea şi te las să faci ce mi-ai spus.

- Da cum oi fi sigur că domnia ta o să te ţâi de cuvânt?

Grofu s-o uitat mânios la el, o stat un pic pă gânduri, după care i-o răspuns, călcându-şi, bag samă, pă inimă:

- Ne întâlnim mâine la solgăbirăul** din Crasna, care ne-o da un notarăş ca să ne facă  un act de donaţiune, în care  să scrie  tot ce ne-am înţăles noi aici şi om primi fiecare câte o transcripţiune după el, şi dacă   unuʹ din noi nu să ţâne de cuvânt, celalalt îl poate da în judecată, folosându-se de hârtia asta.

Petre s-o dus acasă şi i-o povestit Măriei ce fel de înţălegere o făcut el cu grofuʹ. Măriei, o femeie mândră cum alta nu era în sat, dar şi tare deşteaptă,  nu i-o plăcut această înţălegere.

- Mă bărbate, i-o zâs ea, nemeşu ăsta ungur te-o trage pă sfoară. Degeaba îi căra tu pietroiul acela până în vârful dealului că el o să facă pă dracu în patru ca să nu să ţână de cuvânt. Şi apoi, ce-i face tu cu calul ăla?

- O să-l vând şi cu banii pă care îi voi primi pă el, o să cumpăr locuʹ ăsta pă care ne-am făcut casa, ca să nu mai trăbuiască să fac zâle de robotă pântru grof.

- Bine ar fi să răuşeşti, dar io nu mă încred în cinstea grofului. Pă de altă parte, nu te pot nici opri să faci ce vrei. Dar, pântru că  tu nu ştii scrie şi citi,  când te duci la Crasna, ia-l cu tine şi pă diacuʹ din sat, că el ştie carte şi ţi-o putea spune, înainte de-aţi pune tu degetu pă ţâdula aia,  dacă ea îi făcută aşe cum te-ai înţăles tu cu grofuʹ.

Petre o ascultat-o şi l-o luat la Crasna şi pe diac. I-o fost de folos că l-o sâlit pă notarăş să facă mai multe îndreptări la actul acela.

După ce o isprăvit acolo, s-o întors acasă, şi-o pregătit o săcure  şi-o toporişcă şi a doua zi s-o apucat de lucru. O lucrat de dimineaţa până sara şi o reuşit să facă o cărare, de la vale până în vârful dealului,  lată cam de un stânjen.

În zâua care o urmat, Petre s-o sculat cu noaptea în cap, iar Măria i-o dat să beie o fiertură în care o pus câteva picături de laptele voinicului, o iarbă ce creştea în fâneţele din sat, ca să aibă şi mai multă putere. Mult înainte de răsăritul Soarelui, Petre era lângă pietroiul acela. Cu el or vinit acolo şi nevastă-sa şi cei doi prunci şi, nu mult după aceea, or vinit mulţi oameni din sat, doritori să vadă cum s-o descurca el, că vestea  despre prinsoarea pă care a făcut-o cu grofuʹ o ajuns repede la urechile lor. La faţa locului o vinit şi grofu, călare pă mândreţea de cal, însoţât de oamenii lui.

Cum o început a să arăta soarele, grofuʹ o făcut sămn că Petre poate începe. Bărbatul era fără chemeşe pă el, îmbrăcat numai în nişte izmene largi, ca să nu-i fie pre cald, şi încălţat cu opinci  fără obiele, ca să nu să strâce la picioare. Era un bărbat mândru, bine făcut, de-ai zâce că nu era femeie în sat care să nu fi vrut să să iubească cu el. S-o apropiat de pietroi, l-o luat în braţe şi după ce s-o opintit de era gata să-i iasă ochii din cap, o reuşit să-l ridice din apă, o făcut doi paşi cu el şi l-o pus pă mal. Toţi cei de faţă or început să bată din palme şi să strâge brava, în timp ce grofuʹ   s-o făcut negru la chip. Dar, văzând el cât de greu i-o fost lui Petre să ridice pietroiu din apă, nădăjduia că el nu va reuşi să-l şi ducă până în vârful dealului.

Petre şi-o tras un pic sufletul, cum să zâce, apoi o pus mâinile pe bolovan şi o încercat să-l împingă de-a rostogolul pă cărarea făcută de el. O reuşit cu greu să-l mute cu vreo doi paşi mai la deal, după care iar s-o oprit să-şi tragă sufletul. Şi tot aşe o făcut, până o ajuns cu el  la Vâlceaua care  vine din Pădurea Dosului şi curge de-a lungul Şesului. Acolo l-o luat din nou în braţe şi o trecut cu el apa, care nu era mare, apoi după ce s-o mai hodinit, mai mult decât la celelalte opriri, a început din nou să-l rostogolească. Abia după ce Soarele s-a mai ridicat vre-o două suliţe pă cer, o ajuns cu  bolovanuʹ la poalele dealului.

„Amu-i, amu!” şi-o fi zâs grofu, care trăgea nădejde că Petre n-o să-l poată duce mai departe. La rândul lui, Petre s-o fi gândit că îi mai bine să crape decât să ajungă rob la grof, că ştie bine ce viaţă amară duc  iobagii pe moşia lui. Aşe că şi-o făcut curaj şi o încercat să împingă pietroiul la deal. N-o reuşit, pântru că coastea dealului era mare. S-o văzut sâlit să-l ia în braţe, să facă cu el unul sau doi paşi, după care să-l pună jos, ca să să hodinească un pic, după care să-l i-a din nou în braţe, să-l mute mai sus,  apoi să să oprească iară, şi tot aşe.

Înainta anevoie, Soarele ajunsese în înaltul cerului, iar până în vârful dealului mai era mult. Era în plină vară, iar pă Petre curgea sudoarea de ai fi zâs că a aruncat cineva o cofă cu apă pă el. I-ar fi prins bine dacă făcea cineva asta, dar grofu le-o spus oamenilor că nime n-are voie să-l ajute cu ceva. Nici apă de băut nu s-o învoit să-i deie cineva. Petre să chinuia să ducă pietroiul ăla  pă deal, la fel cum s-o fi chinuit Iisus Hristos să-şi ducă crucea pă Golgota. Au fost momente când n-a putut ridica dintr-o dată pietroiul de jos şi altele când a căzut în genunchi cu el. Cu toate astea, Petre n-o renunţat şi a continuat să urce, pas cu pas, pietroiul pă deal. Oamenilor le era milă de el. Nu mai vorbim ce era în inima nevestei şi-a celor doi prunci ai lui! Mărie să ruga lui Dumnezăusă să acopere soarele cu oarece nori, ca să nu mai năduşească aşe de tare bărbatul ei.

Să vede că Cel de Sus o ascultat-o că nu trecuse bine de amiază,  când pă cer or apărut nişte nori care s-or înmulţât repede  şi or reuşit să acopere Soarele, de n-o mai fost aşe de cald. Din albi, norii au devenit suri, apoi negri şi încă în plină zî a început să să întunece, să tune şi să fufgere,  sămn că să apropia şi  ploaia.

 Petre ajunsese cu pietroiul aproape de vârful dealului şi toată lumea şi-o dat sama că  nu-l poate împiedica nimic ca să-l ducă până sus. Dar când nimeni nu să aştepta,  numai ce    l-or auzât pă grof:

- Opreşte-te! Soarele a apus. Ai pierdut prinsoarea.

Pântru toată lumea era limpede că spusa grofului era o minciună. Deşi nu să vedea, toţi îşi dădeau sama  că Soarele era încă pă cer. Oamenii de faţă or început să strâge şi să să răstească la grof. Atunci,  la un sămn făcut de el, servitorii lui şi-au scos biciuştele de la brâu şi au început să deie cu ele în oameni, ca să-i împrăştie. Oameni s-au întors împotriva lor, că erau mai muţi decât slugile, le-or lovit cu botele şi  cu pumnii, punându-le pă fugă. Grofu o dat pinteni calului şi s-o făcut nevăzut.

Petre să oprise din dusul bolovanului, dar, după ce grofuʹ o fugit de acolo, oamenii l-au îndemnat să termine ce o început, ca ei să poată depune mărturie că el o dus, în timpul convenit, la bun sfârşit sarcina pă care şi-o luat-o.  Aşe o făcut. Nu i-o mai trăbuit foarte mult timp ca să ajungă cu bolovanul în vârful dealului, însămnat de pădurari cu un stâlp. Abia ajuns acolo s-o stârnit o ploaie mare de credei că s-or rupt baierele cerului. Toată lume s-o împrăştiet. Dar înainte de a ajunge ei în sat, ploaia s-o oprit, norii s-or împrăştiet, Soarele se mai vedea încă şi un curcubeu mândru împodobea cerul.

A doua zâ, Petre o mărs şi i-o cerut grofului caluʹ. Grofuʹ n-o vrut să i-l deie, şi, mai mut, o zâs că el, adică Petre,  îi de amu iobagul lui.  Aşe că Petre s-o dus cu hârtia la solgăbirău şi o cerut să i să facă dreptate. Acesta o zâs că i-o chema pă el şi pă grof la judecată. În zâua stabilită, împreună cu Petre  s-or dus la Crasna şi oameni din sat ca să depună mărturie că el o ajuns cu pietroiul pă vârful dealului când Soarele, deşi nu să vedea, mai era cu cel puţân două săgeţi deasupra locului unde trăbuie să apună. Grofu nu s-o înfăţişat,  aşe că judecata o fost amânată cu o lună. El nu s-o prezentat nici a doua şi nici a treia oră şi judecata a fost amânată de fiecare dată. După prima amânare, oamenii din sat, martorii lui Petre, au venit mai puţâni, iar după a doua şi mai puţâni.  Petre s-o gândit că judecata numai atunci s-o ţâne când el a rămâne fără martori. S-o hotărât să renunţe la ea şi să-şi facă sângur dreptate.

 Într-o noapte, s-o furişat în grajduʹ grofului, l-o legat pă paznic şi i-o băgat o cârpă în gură,  după  care o pus căpăstru şi şaua pă cal, că erau acolo, la îndemână, l-o scos pă ne sâmţâte din grajd, s-o suit pă el şi dus o fost. Caluʹ zbura, nu alta. Lui Petre îi plăce de cal, daʹ şi calului de el. Acesta, bag samă, sâmţea pântru prima dată că-i călărit de un om vrednic.

A doua zâ, oamenii grofului l-or căutat pe Petre.  N-o l-or găsât  nici pă el şi nu i-or găsât nici nevasta şi nici pruncii. Să zâce că s-or afundat toţi patru în pădurile Sălajului, iar de acolo, umblând numai prin ele, or trecut în Ţara Românească, unde şi-au făcut bună stare cu ajutorul calului grofului, pă care nu l-or vândut, ci l-or ţânut de prăsilă.

Pietroiul acela a rămas în vârful dealului muţi ani, încât oamenii din sat au început să-i zâcă Dealul Majarului şi nu a Magiarului, pântrucă ei, şi atunci ca şi astăzi,  în loc de „gi”, pronunţă  „j”.  În acest timp, grofuʹ şi-o făcut acolo pivniţe mari în care îşi ţânea vinul şi unde petrecea din timp în timp cu prieteni de-ai lui. La o petrecere de asta, or sosât acolo, pă nesâmţâte, venind prin  pădure, doi feciori faini şi puternici, pruncii lui Petre, însoţâţi de câţiva ortaci, hotărâţi să răzbune pă grof pântru că n-a fost cinstit cu tatăl lor şi pântru că, din cauza lui, toată familia o trăbuit să ieie drumul străinătăţii. Ei îl iscodeau de mai multă vreme pă grof şi-i cunoşteau obiceiurile. Flăcăii şi-or lăsat în pădure caii, negri şi la fel de faini ca cel luat de tatăl lor de la grof. I-or luat pă neaşteptate pă paznici şi le-or închis gura pântru totdeauna, înainte ca ei să poată scoate vre-un strâgăt de ajutor. După asta, or rostogolit bolovanul până în gura pivniţii şi i-or dat drumuʹ pă trepte în jos. S-o auzât un huruit mare, apoi o bufnitură, după care întreg dealul s-o cutremurat. Să vede că, bolovanul, ajuns în pivniţă, s-o lovit de stâlpii care sprijineau bolta ei şi dealul o căzut cu vuiet mare  păstă grof şi oaspeţii lui dinăuntru, acoperindu-i pântru vecie.  O căzut atâta de mult pământ păstă intrarea în pivniţa aceea, încât nu s-o reuşit niciodată să fie dat la o parte, ca oamenii care au murit acolo să fie scoşi afară. De câte ori s-o încercat să fie dezgropaţi, ce  să săpa zâua să năruia noaptea. Aşe că popii cei unguri or făcut acolo o slujbă de petrecanie, şi locul s-o însămnat cu o piatră din cele pă care ungurii le pun pă morminte, la capul morţilor. Cu timpul piatra aceea a fost luată de oarecine de acolo şi nime n-a mai pus alta în loc.

De atunci şi până în zâlele noastre,  pietroiul acela zace în pântecele acestui deal

.

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: VALEA BANULUI

Toate în lumea asta au un început şi o poveste. Valea asta care curge pă la noi prin sat, la care i să zâce acum a  Banului, este aici de când a făcut Dumnezeu lumea şi să numeşte aşa de la numele întemeietorului satului. Numai că ea n-a curs tot timpul. La un moment dat a săcat şi dacă nu era o fată pe care a chemat-o Sânziana ea poate  nu mai curgea niciodată pă aici. Povestea acestei fete vreau să-o spun.

Când strămoşii noştri s-au aşezat de-a lungul Văii Banului, nu erau încă fântâni. Din apa văii au băut ei şi  animalele lor, în ea să spălau, cu ea îşi făceau mâncare.

S-a întâmplat atunci, într-o vară foarte călduroasă, ca apa care venea pe vale să fie din ce în ce mai puţână, apoi, dintr-o dată, să nu mai curgă deloc. Toţi au pus asta pă sama secetei, deşi ea nu mai secase niciodată până atunci, ori cât de călduroase or fost verile.

Pe vremea aceea, în sat trăia o femeie văduvă care avea o fată. Femeia era bolnăvicioasă şi căzuse la pat. De hrana ei şi de toate treburile casei se ocupa fie-sa, pe care o chema Sânziana, sau Sânza, cum i să mai spunea în sat. Să zâce că era o fată mândră ca florile acelea galbene care cresc pă câmp şi le zâcem sânziene, din care să împletesc cununi ce să aruncă pă acoperişurile caselor într-o anume zî din an.

Când s-a întâmplat să nu mai curgă apă pă vale, cele două femei au rămas şi ele fără apă. Dacă de foame se poate răbda şi câteva săptămâni, fără apă nu putem trăi mai mult de tri, patru zâle, iar femeia aceea bolnavă, nici atât. Aşa că, Sânzâiana o lăsat-o pe mama ei în grija unei vecine, iar ea o luat în mână ulciorul cu care aducea apă de la vale şi a început a mere cu el  în susul văii, gândind că musai o  să găsască vreun ochi de apă în care să-l umple.

Pe vremea aceea, mai mult decât în zâlele noastre, păstă tot era aproape numai pădure de nepătruns, pe care oamenii o tăiau să-şi facă loc la case şi să aibă unde sămâna câte ceva. Pă vale erau bolovani din cei mari, peste care să trecea greu. Fata înainta anevoie, mai ales că era şi desculţă. A mărs ea o zâ întreagă fără să găsacă apă. Cum n-avea de mâncare la ea, s-a hrănit doar cu mere şi pere pădureţe, căzute din pomii de pă mal, şi cu mure, care se aflau, din loc în loc,  pă lângă vale. Ele i-au ţânut şi de sete. În locurile unde  valea a fost mai adâncă şi apa a săcat mai târzâu, erau o mulţâme de peşti morţi care miroseau urât.

Se făcuse sară, şi începuse să să întunece.  Ea era tare obosâtă, iar mâinile şi picioare îi erau pline de julituri. Din unele picura sânge. A rămas pe loc şi s-a gândit să aştepte până s-o face zâuă.  Se făcuse şi răcoare. A adunat o grămadă de iarbă uscată şi frunze căzute din sălciile şi arinii  de pă mal şi s-a cuibărit în ele. Se auzea strâgătul a tot felul de păsări de noapte, iar de-a lungul văii zburau lilieci. Îi era un pic teamă şi să forţa să rămână trează. A adormit fără   să-şi deie sama când şi s-a trezât când razele soarelui care au putut pătrunde prin desişul de pe marginea văii, au făcut-o să se frece la ochi, apoi să-i deschidă. De cum o văzut lumina zâlei, o auzât cântând  o turturică şi căutând-o cu ochii a dat de ea pe crenguţa unui alun, în care-şi avea cuibul.

Trăbă să vă spun că încă de când era tare mică, Sânzâiana s-a îngânat cu toate păsările care ajungeau până la casa lor şi le-a învăţat graiul, iar când o început a mere prin pădurea din apropierea casei după flori, ciuperci sau crengi uscate şi a întâlnit animalele pădurii, o vorbit şi cu ele şi le-o învăţat şi lor graiul.

- Bună zâua, i-o dat ea bineţe, păsării.

- Zâua bună, fată frumoasă, i-o răspuns turturica. Ce cauţi pă aici?

- Apă, i-a răspuns fata.

- Apoi, n-ai să găsăşti, pântru că Sorbul Apelor, balaurul acela mare, care oricâtă apă ar bea nu-şi poate astâmpăra setea, văzând că pe vale vine tot mai puţână, o făcut un dig mare, aproape de izvor, şi toată apa care să adună acolo o bea el şi familia lui, care trăieşte într-o peşteră din apropiere. Eu zbor până acolo în fiecare zî ca  să-mi astâmpăr setea. Reuşesc cu greu, pântru că lacul acela mare care s-o format e foarte bine păzât, pe pământ de mulţi câini mari şi răi, iar în aer de vulturi negri cu gâtul golaş, şi unii şi aţii în slujba balaurului.

- Musai să ajung şi eu acolo şi să-mi umplu ulciorul ăsta cu apă, că dacă în cel mult o zâ de amu înainte nu-i duc mămucăi să bea, moare de sete.

- Io îţi doresc noroc, dar tare mă tem că sângură n-ai să izbuteşti.

Sânzâiana a pornit din nou pe vale în sus.  Îi era greu, pântru că mergea  tot timpul la deal şi pietroaiele păstă care trăbuia să treacă erau din ce în ce mai mari. N-o mărs mult, şi într-un loc mai larg şi cu malurile mai joase, a dat păstă o păreche de zimbri, care or venit acolo să se adape. Pă atunci, animalele astea mândre şi mari trăiau multe prin locurile astea.

- Bună zâua, le-o zâs ea. Dacă vreţi să beţi apă, veniţi cu mine, până aproape de izvor unde apa o fost oprită de Sorbul Apelor, şi s-o adunat într-un lac mare. E bine apărată şi ca să puteţi bea, iar eu să-mi pot umple ulciorul, va trebui să ne batem cu câini şi vulturii care o păzăsc. Io socotesc că în sara asta am putea ajunge acolo, iar mâine, dacă-i vom dovedi, am putea şi slobozî apa din lac.

- Venim, i-a răspuns unul dintre ei, ca să nu murim de sete. O să dăm de veste şi la alţii din neamul nostru, ca să vină şi ei.

Au mărs Sânziana cu unul din zimbri mai departe, celalalt s-o dus să dea de ştire şi altora. Zimbrul mergea înainte şi dădea cu capul la o parte pietroaiele păstă care nu puteau trece,  iar Sânziana venea în urma lui. Pă drum au mai întâlnit şi alte animale: porci mistreţi, cerbi şi căprioare, lupi, vulpi şi urşi, toate în căutare de apă. Le-o spus şi lor ce s-o întâmplat şi ce vor ei să facă şi   toate au fost de acord să deie o „mână de ajutor”, cum să zâce, dar numa câte unul de-un fel au însoţât-o,  celelalte s-or dus să dea de ştire şi altora şi să le ceară să li să alăture. Păsările pe care le-au întâlnit în cale, au promis că vor fi şi ele acolo, în număr cât mai mare.  Au dat şi păstă nişte albine, care să trudeau să soarbă un pic de apă din  molul de pe fundul unor bălţi, care nu să uscase de tăt.  Or promis  că şi ele şi altele pe care le-or putea anunţa să vor sili să fie de folos.

Până sara, înainte să se întunece, Sânzâiana şi însoţâtorii ei au ajuns într-un loc mai strâmt, unde valea ieşea din Munţii Meseşului. Acolo a făcut balaurul digul cel mare, din pietre lemne şi pământ, în spatele căruia s-a adunat foarte multă apă. Or făcut în aşa fel încât să nu fie văzuţi şi nici sâmţiţi de paznici. Sânzâiana, de care ascultau toate animalele care au însoţât-o, le-a poruncit să se oprească, să se odihnească acolo în noaptea aceea şi să hotărască un plan de bătaie pentru a doua zâ. Or hotărât ca la puţân timp după ce s-o crăpa de zâuă, toţi care au venit împreună cu ea acolo să-şi cheme neamurile, iar când ele or fi de faţă,  la un sămn dat de fată, albinele să atace câinii cei răi, iar păsările, toate câte s-or aduna acolo, să-i înconjoare pe vulturi  şi să-i lovească cu ciocurile şi cu ghearele. Când cânii n-or mai şti cum să se apere de albine şi or începe să să învârtă ca turbaţi  în jurul cozii, lupii şi vulpile să-i pună pă fugă. Urşiii au primit poruncă  să să aşeze la gura peşterii şi să nu lase balaurul să iasă afară până ce zimbrii vor reuşi să împingă în gura ei o stâncă mare, care se afla în apropiere. După ce vor reuşi să facă asta, zimbrii, împreună cu mistreţi şi cerbii să apuce să strâce digul făcut de balaur: zimbrii să-l lovească cu capul, mistreţii să-l scurme iar cerbii să înlăture cu coarnele lor lemnele din el.

Cum au mijit zorile, s-a auzât, la început un muget de zimbru, apoi, pă rând, un guiţat de porc mistreţ, un boncănit de cerb şi un mormăit de urs. La scurt timp după asta, la faţa locului s-au adunat o mulţâme de animale, Sânziana a dat semnalul şi mintenaş a început o luptă pă viaţă şi pă moarte. Câinii au fost puşi pe fugă, vulturii cei negri au zburat de acolo, iar când balaurul, o arătare de toată groaza, a încercat să iasă din peşteră, scoţând flăcări pă gură şi pă nări,  urşii l-au dat îndărăt. În scurt timp, zimbrii au  astupat intrarea în peşteră, iar balaurul şi familia lui n-au mai reuşit să iasă de acolo şi de bună  samă, după oarece timp, or fi murit de sete. Unii oameni spun că balaurul mai trăieşte şi că de câte ori să clatină pământul este pântru că el să trudeşte să iasă afară din peşteră.

După asta, destul de repede, animalele au făcut o gaură în dig,  pe care  apa, care a început să curgă  afară, o mărea  repede. Abia au reuşit să se dea la o parte cei ce lucrau acolo, că digul  s-a rupt şi toată apa a năvălit afară din lac, cu vuiet mare, de credeai că a venit sfârşitul lumii. A ieşit cu mult afară dintre malurile ei, aşa cum să întâmplă şi în zâlele noaste, de câte ori plouă pre mult şi valea vine mare. A luat cu ea tot ce a întâlnit în cale. Mare prăpăd o făcut!

Sânzâiana a muţămit animalelor, apoi, înainte de-a să întoarce în sat, s-a dus în locul de unde izvora valea, unde nu ajunsese până atunci picior de om. Acolo era un izbuc, un loc de unde apa iese multă din pământ, cu larmă mare. Şi-a umplut ulciorul cu apă. Ştia şi ea că cea luată de la izvor îi mai bună decât cea luată  din vale. Apoi a luat drumul spre casă, călăuzâtă de  câteva dintre animalele care o însoţâseră până acolo, pe cărări pe care numai ele umblau. Prin alte locuri, pădurea era de nepătruns pântru oameni.

Din fericire, apa n-a luat şi casele din sat, că erau mai la deal, făcute acolo tocmai ca ea să nu ajungă la ele atunci când valea vine mare. Când a ajuns acasă, Sânzâiana s-a bucurat că mama ei mai era în viaţă. I-a dat să bea din apa adusă şi, minune mare: mama ei a început să să sâmtă mai bine, iar după două zâle a părăsât patul.

Oamenii din sat, miraţi că aşa, din senin, a început din nou să curgă apă pă vale, şi încă multă,  au aflat de isprava fetei şi au cinstit-o cum se cuvine. Au aflat şi că apa adusă de la izbucuʹ acela a pus-o pe maică-sa pe picioare, şi, de atunci, au început s-o caute de leac. Astăzi izbucul acela nu mai este şi nici izvorul văii nu se ştie unde-i, pântru că sunt mai multe pâraie ca să împreună  acolo pă munte  dând naştere la vale şi fiştecare din ele ar putea fi izvorul ei.

 La puţân timp după asta, Sânziana s-a măritat cu cel mai mândru fecior din sat, iar  la nunta ei au vinit şi toate animalele care au ajutat-o să-l dovedească pe balaur şi să sloboadă apa din lac. A trăit fericită alături de bărbatul ei, mai mult de o sută de ani, şi  a avut cu el mai mulţi copii şi urmaşi, printre care ne numărăm şi noi.

Citeşte mai mult >>

TOVARĂŞUL BARON - O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvane -

Versiunea în română a cărţii a apărut la Editura Corint,  în anul 2015, în traducerea din engleză a doamnei Carmen Ion.  Autorul ei, Jaap Scholten, este un scriitor olandez, născut în anul 1963. S-a căsătorit cu o unguroaică şi s-a stabilit în Ungaria. Soţia sa are origini nobile, ungureşti şi transilvane. A  fost impresionat de poveştile de viaţă ale unor nobili transilvăneni şi de suferinţele suferite de ei după  terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Se hotărăşte să le pună poveştile pe hârtie. În vederea acestui fapt  călătoreşte mult în Transilvania pentru a se documenta. Întâlneşte urmaşi ai nobilimii transilvane preocupaţi să-şi redobândească de la statul român averile deţinute în 1945, luate abuziv luate abuziv de acesta.

Deşi are origini burgheze  şi este doar căsătorit cu o unguroaică descendentă a unei familii cu sânge albastru, autorul se consideră, în mod inconştient poate, ca  făcând parte din nobilimea maghiară, îi place să se amestece printre membrii acesteia, vorbeşte în numele lor, se străduieşte să-i pună pe cât posibil într-o lumină favorabilă, se zbate pentru drepturile lor şi, ca majoritatea ungurilor,  îi dispreţuieşte pe români.

Cartea lui e plină de invective şi acuze nedrepte la adresa românilor. Presupun că ea a fost scrisă în engleză şi nu în olandeză sau maghiară, pentru că autorul n-a fost preocupat ca  noi românii sau maghiarii să aflăm ce li s-a întâmplat nobililor unguri din Transilvania, ci a dorit ca Europa Occidentală şi restul lumii să-i vadă, pe români în special, puşi într-o lumină nefavorabilă.

Românii n-au avut multe motive să-i simpatizeze pe nobilii unguri, ai căror supuşi au fost aproape o mie de ani. Deşi românii ei erau băştinaşii ţinutului Transilvan şi populaţia cea mai numeroasă de acolo, nobilii ungurii, care făceau şi desfăceau legile principatului şi deţineau toată puterea, nu le-au permis, secole de-a rândul, să-şi spună cuvântul în treburile principatului, nu le-au recunoscut religia şi i-au exploatat fără milă.  Am considerat necesar ca la începutul acestei recenzii să spun câteva cuvinte despre cum s-a născut nobilimea maghiară şi ce fel de oameni au fost nobilii unguri, bazate  pe informaţii din această carte şi din afara ei.

În secolele XI şi XII majoritatea pământului Ungariei şi Transilvaniei a aparţinut regelui ungur, care a răsplătit cu bucăţi mai mari sau mai mici din el, de obicei disparate, pe cei care i-au fost loiali. Astfel au luat naştere nobilii, o categorie de oameni mult mai înstărită decât restul populaţiei. În secolele următoare, prin schimburi de terenuri, căsătorii sau moşii întregi acaparare cu japca, aceştia şi-au comasat şi mărit considerabil proprietăţile. De ei se ocupă autorul în cartea la care ne referim. Habsburgii le-au acordat unora dintre ei, la sfârşitul secolului XVII, titluri nobiliare de  baron, conte, duce şi mare duce.

Atât Habsburgii cât şi principii transilvani, au înnobilat şi soldaţi care s-au distins pe câmpul de luptă, funcţionari civili conştiincioşi, agricultori performanţi, clerici, avocaţi etc. De obicei cei înnobilaţi nu primeau nici un fel de donaţie, dar erau scutiţi de unele obligaţii fiscale şi se bucurau de câteva privilegii.  Astfel a apărut categoria „nobili de o sesie” - mai numiţi şi „nobili de şapte pruni”, sau „nobili opincari”. La sfârşitul secolului al XIX-lea,  în Ungaria era o mare inflaţie de astfel de nobili. Printre ei s-a numărat şi un strămoş al meu din partea mamei, iar în satul meu natal, Bănişor,judeţul Sălaj, erau, la 1820, nu mai puţini de nouă nobili opincari.

Prin urmare, nobilii - consideraţi o categorie specială, oameni cu sânge albastru, de caracter şi cu maniere alese - au fost, la origine, nişte oameni obişnuiţi. Înnobilarea iniţială nu le-a schimbat imediat culoarea sângelui şi nici manierele sau caracterul şi nici conferirea ulterioară a unor titluri nobiliare  nu le-a făcut sângele şi mai alabastru, manierele mai rafinate şi caracterul mai frumos. Asta a putut-o face numai educaţia din afara familiei, iar ei, spre deosebire de restul cetăţenilor ţării lor, au avut posibilitatea materială să se instruiască. Cred că au trebuit să treacă câteva generaţii până a început să conteze şi educaţia din familie. La unii a prins educaţia, la alţii nu, unii au devenit manieraţi, alţii au rămas neciopliţi, unii au fost cinstiţi, alţii nu, unii au fost oameni de caracter, alţii jigodii. Se pot vedea toate acestea studiindu-le biografiile.  Am făcut asta pentru membrii familiei Bánffy, care timp de patru sute de ani au deţinut proprietăţi în Bănişor. Ei sunt, consider eu, un exemplu tipic de parvenire şi comportament pentru  nobilii transilvăneni. Ceea ce voi spune despre ei, am preluat din cartea „Trecut şi prezent despre Bonţida. Studiu monografic”, scrisă de prof. univ. dr. Aurel Loşonţi şi apărută  în Editura U.T. Press din Cluj-Napoca, în anul 2001.

În 1435, regele Sigismund al Ungariei donează familiei Bánffy (unei ramuri a ei) nişte terenuri în Nuşfalău.  Prin cumpărări, fraude, violenţe şi procese, membrii ei reuşesc să-şi sporească averea. În 1508, familia devine proprietar al domeniului Bonţida, unde îşi stabileşte reşedinţa de bază. Treizeci de ani mai târziu, averea ei ajunge la 1397 de moşii, răspândite în toată Transilvania. Membrii acesteia şi-au sporit proprietăţile şi au intrat în posesia unora noi şi prin viclenii asupra posesiunilor fraţilor, rudelor apropiate şi îndepărtate ca urmare a decesului lor sau a ruinării economice.

În secolul al XVII-lea, membrii foarte avuţi ai familiei Bánffy au primit titlul de baroni. Unii dintre ei au fost oameni merituoşi  şi au ocupat funcţii importante în stat, alţii nu s-au distins prin nimic. Unii au avut şi caracter, alţii nu. 

În 1646, Banffy Dénes, cel care prin violenţe şi samavolnicii  va acapara multe moşii, era cel mai influent nobil la curtea principelui Transilvaniei. A fost un tip foarte fudul, punând mare preţ pe fast şi pompă. A sfârşit prin a fi decapitat de către principele Transilvaniei Mihai Apaffy, fiind acuzat de trădare. În 1692, fiul său, Banffy György I, devine primul guvernator al Transilvaniei. Contemporanii l-au descris ca fiind un om lacom, avar, care nu respecta legile, dreptatea şi adevărul. Îl preocupau mai mult ospeţele şi chefurile.

Un alt Bánffy Dénes a fost consilier al Mariei Tereza. Esenţa vieţii sale era pompa, strălucirea şi dorinţa de preamărire. El a reconstruit castelul de la Bonţida şi a făcut din domeniul de acolo un Versailles  al Transilvaniei. În schimb, Bánffy Farkas, fratele său, baron şi presbiter de Cluj, avea un suflet deosebit, deprinderi alese şi era un bun cunoscător al dreptului. A fost, pe rând, preşedintele tribunalului din Cluj, consilier juridic la curtea imperială, preşedinte al tezaurului Transilvaniei. Moare în 1794 şi este înmormântat la Bratislava. Pe statuia lui de acolo scrie: „….a  fost un bărbat vestit şi statornic, cu mare respect pentru dreptate şi învăţat în toate cele.”

Un alt Bánffy de treabă a fost Bánffy György II, care avea rang de conte, era patriot, dar şi credincios familiei imperiale, era susţinător al progresului ştiinţei şi dornic să-i ajute pe cei care doreau să studieze. În 1787 este numit guvernator al Transilvaniei. El a construit palatul Bánffy din Cluj. În schimb, fiul său György, militar de carieră, un bărbat de o rară frumuseţe, şi-a petrecut viaţa numai în chefuri şi distracţii, irosindu-şi averea moştenită. Rămas falit şi-a pus capăt vieţii aruncându-se de pe podul principal peste Someş din Cluj.

Fără să aibă nici o legătură cu satul meu natal, îl amintesc şi pe Miklós Bánffy, eminent om politic şi de cultură, scriitor,  autor al unei trilogii despre nobilimea maghiară.

Ziaristul australian Wilfred G. Burchett, citat de autor, scrie: În general, aristocraţia semifeudală maghiară era cea mai coruptă şi decadentă din Europa, putând fi comparată doar cu Rusia Romanovilor în perioada de apus a Imperiului Ţarist*.

Am dorit să arăt că nobil maghiar nu înseamnă neapărat un om cinstit, plin de bune maniere şi patriot, că nu toţi cei care au purtat titluri nobiliare au făcut numai lucruri bune. Urmaşii nobililor trebuie trataţi nu prin prisma titlurilor pe care le moştenesc ci ţinând cont de calităţile individuale ale fiecăruia. Câţiva dintre ei, menţionaţi de autor, sunt de aceeaşi părere cu mine. Citez din carte:

Pál Fetetics, era de părere că nu trebuie să priveşti înapoi, ci să te afirmi prin propriile forţe. Îi dispreţuia pe aristocraţii emigranţi în Austria şi Germania care păreau să considere titlurile nobiliare pe care le deţineau drept cea mai mare virtute a lor

Miki  Széchenz, voia să fie apreciat pentru propriile realizări, nu după statutul social de care se bucurase familia lui.

În Transilvania averea familiei aristocrate o moştenea fiul cel mare iar titlurile nobiliare s-au transmis pe linie masculină. Nobilii se căsătoreau între ei, căsătoria cu o rudă de gradul al doilea sau mai mare fiind permisă. Înainte de Primul Război Mondial, în Transilvania  erau 34 de familii şi se înrudeau toate între ele din care motiv nobilii transilvăneni erau probabil cu toţii nebuni, susţine unul dintre ei, citat de scriitorul  Patrik Leigh Fermor. Edificator este ce declară la un moment dat Farkas Bánffy, descendent în viaţă al celebrei familii: ….mama nu mi-e doar mamă ci şi verişoară de gradul cinci.

În urma reformelor agrare care au avut loc imediat după 1918, nobilii unguri din Transilvania au rămas cu cel mult 200 hectare de pământ arabil, iar după cea din 1945, au mai rămas cu 50. În 1949, au fost complet expropriaţi.

La 3 martie 1949, toţi moşierii din România, printre care şi nobilii maghiari, au fost deposedaţi de averi, evacuaţi din case, întemniţaţi sau li s-au stabilit domicilii obligatorii, obligaţi să locuiască în spaţii mici şi necorespunzătoare, uneori cu mai multe familii la un loc.

În anii scurşi de la desfiinţarea nobilimii ca şi clasă socială în România şi până în prezent, victimele exproprierilor şi a deportărilor de la 3 martie 1949 au dus-o greu, au trebuit să presteze tot felul de munci pentru a se întreţine, iar majoritatea lor au dispărut. Urmaşii lor au fost persecutaţi, îngrădindu-li-se  dreptul la instruire. Ca să se întreţină s-au văzut obligaţi la ocupaţii ca cele de: brigadier, jumulitor de păsări, funcţionar la antrepozite, săpător de şanţuri, coşar, tâmplar, servitor, cioban, cizmar, sperietor de păsări, deratizator, paznic de noapte, gropar, vânzător de îngheţată, dactilografă, croitoreasă, infirmieră, vopsitor de nasturi,  vânzătoare, femeie de serviciu, cusătoreasă. S-a întâmplat ca unii dintre colegii lor de la locurile de muncă să li se adreseze cu „tovarăşe conte” sau „tovarăşe baron”. De aici, titlul cărţii.

Începând din 1949, spune autorul, nobilii din Ungaria şi România au fost condamnaţi la o viaţă comparabilă cu cea a şerbilor de dinainte de 1848. Înseamnă că  el habar nu are cum trăiau de fapt aceşti şerbi, supuşi ai nobililor maghiari, şi de ce samavolnicii au fost în stare stăpânii lor. Enumăr câteva din pedepsele la care erau condamnaţi iobagii transilvăneni: condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare (scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere urechi, dezmembrare), bătaie ( cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, cu biciul, la tălpi). Foarte exemplificatoare sunt modurile în care au fost executaţi Gheorghe Doja sau Horea şi Cloşca: primul prăjit de viu într-un fotoliu metalic înroşit în foc, din carnea lui fiind obligaţi să mănânce tovarăşii săi pe când el încă mai trăia, ceilalţi doi au fost traşi pe roată de vii. La 1848, Gh. Bariţiu scrie: „Ceea ce în această epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătoarele ridicate în permanenţă la toate comunele”. În Bănişor există, în centrul satului, un deal care se numeşte Căludă. Denumirea lui vine de la stâlpul din vârful lui, zis şi „al judecăţii”, de care erau legaţi iobagii din sat pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi.

Autorul cărţii îi deplânge pe nobilii unguri şi acuză statul românesc de atunci  pentru tot ce i-a determinat să îndure după 1944. Deplângem şi noi suferinţele lor şi ale tuturor celorlalte victime ale comuniştilor.  Autorul însă, consideră că: În România nobilii maghiari au fost consideraţi de două ori inamici, în dubla lor calitate de duşmani de clasă ai unei ţări duşmane. Ajuns însă la Sighet şi văzând cât de mic este numărul ungurilor victime ale regimului comunist faţă de numărul mare al victimelor din rândul românilor, mărturiseşte: Sunt uşor dezamăgit, dar apoi îmi dau seama că raportat la numărul total al victimelor comunismului din România, contingentul de nobili maghiari este minuscul. N-am înţeles de ce este dezamăgit domnul Jaap Scholten!? Ar fi fost fericit dacă numărul lor era mai mare, pentru că atunci ar fi avut atunci motive şi mai puternice să-i acuze pe români? Aproape că nu există familie de români care să nu fi avut cel puţin un membru al ei arestat, deţinut sau executat de comunişti. În familia mea a fost tata, obligat la doi ani de detenţie din motive politice.

Spre deosebire de Ungaria, România se obligă să returneze foştilor proprietari - foşti sau actuali cetăţeni români -, toate averile confiscate de regimul comunist între 1945 şi 1989. Personal n-am nimic împotriva acestei legi. Cred că e cinstit să se procedeze aşa. Cred, de asemenea, că e o şansă ce se dă palatelor şi conacelor nobililor din Transilvania să fie readuse în stare normală şi să devină obiective turistice alături de bisericile de lemn româneşti sau bisericile fortificate săseşti, iar pădurilor să fie păzite. Am fost împreună cu un grup de excursionişti la castelul Teleki din Gorneşti, retrocedat urmaşilor foştilor proprietari. L-am cunoscut acolo pe Gábor Teleki, menţionat în carte de autor, şi împreună cu alţi colegi de excursie am făcut donaţii băneşti (modeste) pentru amenajarea ca muzeu a castelului.

 Cei care îşi revendică acum proprietăţile, ar trebui să-i fie recunoscători statului Roman că a luat această hotărâre. Din păcate lucrurile nu se întâmplă aşa. Autorul cărţii reclamă distrugerile pe care le-au suferit imobilele nobililor unguri din momentul în care ele au fost naţionalizate şi ar dori ca ele să fie aduse în bună stare de statul român. Ar fi bine dacă statul şi-ar putea permite să reabiliteze foarte repede atât imobilele nobililor unguri cât şi pe cele ale moşierilor români, aflate în aceeaşi situaţie.  Majoritatea acestora însă, sunt incluse pe lista monumentelor istorice (majoritatea castelelor şi conacelor nobililor unguri figurează pe această listă) şi sunt sub incidenţa „Legii privind protejarea monumentelor istorice” Autorul are neruşinarea să susţină că: Guvernul român pare a fi consimţit la aceste distrugeri, bucurându-se în secret că moştenirea culturală rămasă drept dovadă a prezenţei maghiare în Transilvania dispare treptat de pe faţa pământului. Escrocilor care conduc afacerile ţării de la Bucureşti nu le pasă nici negru sub unghie.**

Restituirea nu este simplă şi nici uşoară. În imobilele solicitate funcţionează diferite instituţii publice,  care trebuie evacuate, actele de proprietate se strâng uneori anevoie, birocraţia e mare şi corupţia îşi arată pe alocuri colţii. Mai trebuie să spunem, cu tristeţe, că românii ardeleni puşi să traducă în fapt această lege,  n-o fac cu plăcere. În memoria lor nobilii unguri sunt legaţi de cei aproape o mie de ani în care ei le-au fost robi îndurând toate mizeriile din lume. Ei îşi mai amintesc de masacrele săvârşite de unguri, în anul 1940, în satele sălăjene Ip şi Treznea, iar  în 1944 în satul maramureşean Moisei (în Treznea, atrocităţile au fost comandate de nobilul maghiar a cărui familie stăpânise în trecut satul). Nu pot să-i ierte nici cei din Ardealul de Nord, ocupat în 1940 de unguri -  printre care s-a numărat şi familia mea - , obligaţi  să-şi părăsească casele şi averile pentru a se feri de răzbunarea ungurilor (în refugiu, tatăl meu a primit ameninţări de la notarul ungur din satul din care am plecat).

După mărturiile lui Iános Gudenus - specialist în materie de nobilime transilvăneană cum îl numeşte autorul -, în 1989, înainte de căderea comunismului, mai trăiau în Transilvania douăzeci şi una de familii aristocratice numărând circa optzeci de persoane. Până în 2001 şi 2013, anii apariţiei principalelor legi privind restituirile, numărul lor a scăzut. Cei rămaşi, precum şi alţii, trăitori în afara României, au făcut cereri de restituire, care le-au fost total sau parţial satisfăcute. Din carte reiese că lui Béla Bánffy jr. i s-au retrocedat 10.000 hectare de pădure şi două castele; lui Gerghely Roy Chowdhury i s-au restituit câteva mii de hectare de pădure, un conac, un parc şi o casă de vânătoare; Katalinei  Roy Chowdhury  i s-a restituit toată moşia familiei ; Lui Gábor Teleki i s-a retrocedat imensul palat baroc de la Gorneşti; Kati Urgon a reintrat în posesia moşiei familiei; Zsolna Ugron a intrat în posesia casei familiei, pe care a donat-o comunităţii locale. Frumos gest!

Ungurii, la rândul lor, au profunde antipatii antiromâneşti, legate de faptul că în 1918 au pierdut toată Transilvania, iar în 1945 au pierdut pentru a doua oară  partea de nord-vest a ei. Nu se pot obişnui cu realitatea că cei pe care  i-au dispreţuit şi le-au fost  supuşi le sunt acum liberi şi, mai mult, le sunt egali în drepturi. Autorul s-a lăsat molipsit de aceste antipatii cărora le dă glas în mai multe pasaje din carte. Vechii proprietari sunt nemulţumiţi, iar autorul, dând glas nemulţumirii lor, nu se sfiieşte să jignească autorităţile române locale numindu-le: provinciali ajunşi în funcţii de răspundere pe bază de nepotism şi care domnesc asupra zonei pe care o au în păstorire precum paşalele din Imperiul Otoman. Nici o afacere nu se poate încheia, nici un aviz nu poate fi obţinut fără ca o sumă fixă sau un procent să nu ajungă în buzunarele primarului.

Autorul deformează în mod jignitor  istoria României. Citez: Carol I a fost încoronat ca rege al României în 1881. Era perioada în care, după retragerea otomanilor din Balcani, occidentalii s-au ocupat de întemeierea de case regale în statele peninsulei. De obicei, se găsea câte un prinţ german care se lăsa convins ca să devină rege al unei ţări de care nu se auzise niciodată Prinţului de Hohenzollern i-a fost oferită România la 1886. Despre regina Maria scrie: Din cei şase copii ai săi nu se ştie cine a fost tatăl ultimilor trei.

Chiar despre Ceauşescu, pe care noi românii îl urâm cu toată fiinţa noastră, exagerează unele lucruri, probabil din dorinţa de a-l asocia cu poporul român, luându-se după proverbul: „Cum îi turcul îi şi pistolul”. Citez: În 1978 când Ceauşescu a vizitat Regatul Unit la invitaţia reginei Elisabeta a II-a, şi-a luat cu el cearşafurile  şi feţele de pernă pentru a nu fi otăvit…. La sfatul preşedintelui Franţei, pe care cuplul prezidenţial român îl vizitase cu câteva luni înainte, Regina ordonase înlăturarea argintăriei şi a tuturor obiectelor de valoare din camerele destinate oaspeţilor….Ceauşescu îşi clătise cu grijă degetele cu alcool după ce regina îi strânsese mâna. Îi posibil ca autorul să fi cules aceste informaţii din cărţile sau articolele din lista sa bibliografică. Dacă-i aşa, le-a ales tendenţios, iar autorii lor au fost, la rândul lor, tendenţioşi.

În carte mai scrie : Mai mulţi transilvăneni (unguri, bineînţeles n.n.) mi-au spus: Europa se termină imediat după Transilvania…. şi… Cavalerismul şi cultul onoarei n-au răzbătut niciodată de culmile Carpaţilor. Nu pot fi de acord cu astfel de afirmaţii. M-am născut în Ardeal, am copilărit şi mi-am făcut studiile gimnaziale şi liceale acolo. Am locuit la un moment dat într-un sat ai cărui locuitori erau majoritatea unguri. N-am putut să fac deosebiri esenţiale între ei şi români. Locuiesc de cincizeci şi cinci de ani în Vechiul Regat. La fel, nu pot să fac o deosebiri importante între locuitorii de aici şi cei de dincolo de Carpaţi.

Autorul are o idee năstruşnică: Înainte de a pleca spre Sighet, le-am spus prietenilor mei din Ungaria că aveam să încerc să petrec o noapte într-o celulă din România.  Reacţia lor, care mi-a confirmat neîncrederea ungurilor în tot ce este românesc, a constat invariabil   într-un avertisment: „Ai grijă şi asigură-te că o să-ţi dea drumul dimineaţa” .Cererea nu i-a fost, bineînţeles, aprobată, toate celulele din fosta închisoare fiind amenajate muzeal, ceea ce i-a dat prilejul lui Jaap Scholten să vină cu alte acuze la adresa statului român.

Urmează alte jigniri:

…… pe măsură ce înaintăm spre est către graniţa cu România, aproape toţi ungurii pe care i-am întâlnit în cale ne-au prevenit asupra pământului barbar pe care urma să păşim (1991)……Imediat după intrarea în România am fost frapaţi de sărăcia oamenilor. După ce am trecut graniţa în apropiere de Oradea, ne-am dat seama că ţara se afla cu douăzeci şi cinci de ani în urma Ungariei. Pe parcursul celor cincizeci de kilometri până la Aleşd, decalajul ni s-a părut a înclina mai degrabă spre o jumătate de secol, iar după ce am părăsit şoseaua principală şi ne-am aventurat în zona deluroasă, Ilona (soţia autoruli n.n.) şi cu mine ne-am trezit în Ev Mediu.

Diferenţa enunţată între cele două ţări este exagerată şi răuvoitoare. Desigur, exista o diferenţă. E un fapt recunoscut că în Europa pe măsură ce avansezi de la est la vest, ţările sunt mai civilizate iar nivelul de trai al locuitorilor lor este mai ridicat. Când vii dinspre vest spre est, situaţia este inversă.  Sunt sigur că şi străinul care, în 1991, intra în Ungaria venind din Austria sau Olanda, constata un decalaj la fel de mare între ţara sa şi cea în care tocmai intra.  Impresia de Ev Mediu i-au lăsat-o autorului aspectele satelor săseşti. Ele arătau ca în Evul Mediu, pentru că locuinţele şi bisericile lor datează de atunci, dar nivelul de trai şi cel civilizaţie ale saşilor a fost tot timpul mai mare decât cel al românilor şi ungurilor.

În 2009, pe autor îl impresionează neplăcut noile construcţii din satele şi oraşele româneşti. Nu-i plac nici formele şi nici culorile în care sunt zugrăvite:  În calitate de vizitator inocent, ai câteodată impresia că te afli într-o călătorie psihedelică, indusă de consumul de LSD.

Autorul întâlneşte o româncă, despre care spune că e amabilă, şi atentă, un om cu standarde etice înalte. Nu ezită însă, ca imediat după asta, să-i jignească ţara: M-am mirat de multe ori că în Estul sălbatic ai deseori ocazia să întâlneşti persoane de acest gen, rafinate şi foarte civilizate (deşi nu sunt nici baronese nici contese, aş adăuga eu), ca nişte orhidee ce înfloresc într-o groapă de gunoi .

A colindat toată Transilvania şi o bună parte din ţară. N-a văzut nimic de laudă sau cel puţin demn de remarcat din cele făcute de români. În Maramureş s-a făcut că nu vede bisericile şi porţile din lemn. N-a vrut să vadă nici pitorescul satelor româneşti din Apuseni, nici ce au frumos oraşele noastre. A fost în schimb atent la toate aspectele negative, lucrurile urâte, despre care s-a grăbit să scrie. În Dobrogea, în 2010,  merge de-a lungul Canalului pe urmele fostelor lagăre de deţinuţi, recapitulează cifre cu deţinuţii şi morţii de la Canal şi descrie tratamentul neomenos la care erau supuşi. Despre podul Saligny spune că e frumos. În sfârşit! mi-am spus, a găsit ceva frumos şi în România. Podul  peste Canal este însă  urât; întreaga regiune pute a comunism de modă veche; casele sunt puţin mai mari decât nişte colibe; pare că nimeni nu s-a obosit să construiască aici ceva de când otomanii au pârjolit şi abandonat locurile în 1878, cu excepţia unei centrale nucleare.

Iată ce scrie despre Revoluţia de la 1989 şi despre perioada de imediat după Revoluţie: Primele două luni după revoluţie s-au scurs într-o stare de euforie generalizată. Românii au mulţumit deschis minorităţii maghiare pentru că îi scăpase de dictator  (ce inepţie!!!)             – revoluţia română a început la Timişoara în biserica şi casa pastorului maghiar Lázsló Tökés –, însă după trei luni naţionalismul românesc şi-a făcut simţită prezenţa şi Tibor (Tibor Kálonky, maghiar din  Germania, venit în România cu ajutoare n.n.) tatăl lui şi doi jurnalişti unguri abia au evitat să fie linşaţi la un miting al Partidului România Mare desfăşurat la Alba Iulia, la care au participat patru mii de oameni. Au fost târâţi spre un felinar  de către mulţimea care striga „Bem sânge de maghiar”. Cineva a adus o frânghie. Tibor a reuşit să le arate paşaportul american, iar tatăl lui, documentele de identitate franceze, la timp pentru a nu fi spânzuraţi. După trei săptămâni, în martie 1990, la un miting similar ţinut la Târgu Mureş, opt maghiari au fost linşaţi. Numărul victimelor ar fi fost şi mai mare dacă ţiganii din Târgu Mureş nu ar fi sărit să-i salveze pe maghiari, strigând „Ne ajutăm vecinii unguri!”

În acest paragraf sunt mai multe deformări ale adevărului, menite să ne pună pe români într-o situaţie proastă. Mă îndoiesc că românii au strigat „Bem sânge de maghiar”.  Expresia este luată mai degrabă dintr-o scandare a ultraşilor unguri la un meci de fotbal Ungaria-România, desfăşurat la Budapesta, înlocuind cuvântul „român” cu „maghiar”.  În 1990, când au avut loc evenimentele descrise, Partidul România Mare nu se înfiinţase. Despre un miting la Alba Iulia în aprilie sau martie 1990, n-am reuşit să aflu nimic.  Incidentele etnice de la Târgu Mureş din martie 1990 s-au soldat, conform mărturiilor oficiale şi ale lui Kiraly Karoli, pe atunci vicepreşedinte CFSN, cu şase morţi: trei români şi trei unguri.

Apariţia în limba română a cărţii a fost coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga. În prefaţa la carte, el scrie: Transilvania aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” aspra unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă importanţă în construirea identităţii lor naţionale. Din păcate, cartea lui Jaap Scholten, interesantă şi scrisă bine, în loc să contribuie la instaurarea unui climat de înţelegere şi de acceptare reciprocă între români şi unguri, reuşeşte să-i irite şi pe unii şi pe alţii, prin o serie de exagerări şi neadevăruri de care a uzat la scrierea ei.

Artemiu VANCA

* Părţile din text scrise cu italice sunt citate din carte.

** Sublinierile din text îmi aparţin.

Citeşte mai mult >>

MIHAI EMINESCU, ROMÂNUL ABSOLUT. FACEREA ŞI DESFACEREA UNUI MIT

În această carte, Lucian Boia trece în revistă  cariera scriitoricească a poetului, subliniind modul cum a fost el perceput atât de contemporani cât şi de cei care i-au urmat în viaţă. Ne desluşeşte modul în care a apărut mitul Mihai Eminescu, ne arată culmile pe care a ajuns el, urmat de  declinul lui,  precizând ce a mai rămas din el şi ce ar trebui să rămână, indiferent de ce cred sau vor crede despre poet unii sau alţii.

Încerc să redau, din carte, părerile cele mai interesante despre poet ale adulatorilor şi detractorilor lui, de-a lungul timpului. Dar, fiindcă e vorba de un mit, multe sunt exagerate. Autorul cărţii nu le-a aprobat, dezaprobat sau comentat,  ne-a lăsat pe noi să o facem. Toate pasajele scrise cu italice sunt citate din carte.

La debutul lui şi în perioada imediat următoare, poetul a avut parte mai mult de contestări şi ironii decât de păreri favorabile. Este vorba de perioada 1870-1880, în care a publicat în „Convorbiri Literare” poezii ca „Venere şi Madonă”, „Mortua est!” „Epigonii”, „Floare albastră”, „Lacul” etc.. Mi mi-au plăcut foarte mult toate şi am fost consternat să aflu părerea care au avut-o despre ele contemporanii poetului:

Titu Maiorescu:  Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne e greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului. Referitor la poeziile lui de început, face următoarele obiecţii: Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză; sunt greşeli ce trebuie neapărat îndreptate; uneori gândiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele; nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei.

Iacob Negruzzi: Cu tot talentul său, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica?! El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţinea în seamă, de nu se va îndrepta”. Aici m-am gândit că dacă şi Eminescu a făcut greşeli de gramatică, nouă, muritorilor de rând, ele ne vor fi iertate.

Chiar Eminescu, referindu-se într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle în 1882, scrie:  Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai, Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm. Mă întreb: oare câţi dintre poeţii actuali mai ştiu ce-i aia rimă, ritm sau cunosc sensul cuvintelor de care se folosesc?

Eminescu depăşeşte „greşelile” din perioada de debut.  Boia declară că el a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale,  în triplu registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. După 1880,  el publică, tot în „Convorbiri Literare”, „Scrisorile….”, „Luceafărul”, „Doină”, „Mai am un singur dor”, „La steaua” etc..

În 1883, Titu Maiorescu publică, pentru prima oară în volum,  61 de poezii ale lui Eminescu. Poetul începe să fie cunoscut de publicul larg. În prefaţa volumului, Maiorescu scrie despre poet şi poeziile sale: a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viaţă” Până la moartea poetului, în 1989,  mai apar patru ediţii ale cărţii. După moartea poetului, până în 1901 mai apar patru ediţii ale ei, în paralel cu alte cărţi cu poeziile şi proza lui, sub îngrijirea lui V.G. Morţun sau A.D. Xenopol. Poeziile lui Eminescu sunt tot mai cunoscute şi tot mai apreciate de către români. Sunt introduse în manualele şcolare atât în cele din România cât şi în cele româneşti din Transilvania. Lucian Boia menţionează: Se vede bine că sub raportul circulaţiei literare, românii transilvăneni erau deja uniţi cu România. Mitul Eminescu, a fost declanşat.

Alexanru Vlahuţă declară despre poezia lui Eminescu: Da, acesta este marele curent, care porneşte într-adevăr de la Eminescu: farmecul particular al limbii, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive, şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el. Cât de patriotism, nici nu poate fi vorba la un poet căruia puţin i-a păsat de eroismul ostaşilor români de la 1877 şi nici de luptele pentru libertate ale românilor din Austro-Ungaria.  Mă mir că n-a făcut-o!!!

Urmează contestările. Cei mai înverşunaţi contestatari au fost ardelenii, pentru că, sunt de părere eu, nu au fost capabili să vibreze, încă de la început, la frumoasa limbă pusă în circulaţie de poet. Au făcut-o însă mai târziu.

Aron Densuşianu: Eminescu nu numai că nu este un mare poet, dar nici măcar n-are ce căuta în literatură, decât, eventual, ca specimen de poet bolnav sau dezechilibrat. Călinescu cataloghează astfel de afirmaţii ca fiind veninoase dobitocii. Subscriu la această catalogare.

Alexandru Grama: Găseşte dezgustător erotismul lui Eminescu: „vulgar”, „carnal” şi „sălbatic”, „trivial şi obscen” Grama ăsta a fost, cred eu,  cu siguranţă un pudibund jalnic şi un încuiat. Dacă mai trăia şi  apuca să citească poeziile unor poeţi contemporani cu noi, ar fi făcut, cu siguranţă, apoplexie.

La puţin timp după moartea poetului au început să i se publice postumele. Ele pun în evidenţă un nou Eminescu, afirmă Nicolae Iorga. Mitul Eminescu, ia amploare şi ca urmare a sfârşitul său tragic. Unicul volum de poezii publicat până atunci, în câteva ediţii, cu câteva adăugiri unele dintre ele, s-a arătat a fi o părticică infimă din tot ce scrisese poetul. La apariţia scrierilor în proză ale lui Mihai Eminescu, tot Iorga afirmă: E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură se cuprinde în aceste buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi…

În 1907, Lovinescu referindu-se la evoluţia gustului cititorilor, scrie:  în două sute de ani, nici Caragiale şi nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilităţii epocii. Lovinescu reia această teză în „Istoria literaturii române contemporane”, apărută în 1929,  în care există un capitol intitulat „Mutaţia valorilor estetice”. Lovinescu a avut dreptate, afirm eu.  După un secol, gustul oamenilor a devenit destul de ciudat, dar, din fericire,   Caragiale şi Eminescu se menţin „la putere”. Vom vedea ce va mai fi după încă un secol.

În 1909, la aniversarea a 20 de ani de moartea poetului, A.D Xenopol afirmă că Eminescu  va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească. Aşa să fie!

Deceniul 1930-1940 este numit „Deceniul Eminescu”. Mitul Eminescu este pe culmi. Eminescu intră în absolut, ca expresie nu numai a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc din totdeauna, scrie Lucian Boia. Este şi o epocă a naţionalismului excesiv şi a unei puternice recrudescenţe a dacismului. Simion Mehedinţi, reputatul geograf, afirmă despre Eminescu: e cea mai cuprinzătoare minte şi cea mai clară conştiinţă a poporului carpatic de la Zamolxe până azi. Legionarii îl adoptă pe Eminescu şi susţin că esenţa istoriei naţionale şi a spiritualităţii româneşti se exprimă prin succesiunea  Zamolxis - Ştefan cel Mare – Eminescu - Căpitanul. Mircea Eliade publică un articol intitulat „Eminescu-poetul rasei române”. Lucian Boz, tânăr autor evreu,  face prima tentativă sistematică de identificare a creaţiei eminesciene cu fondul spiritual românesc.

În aceeaşi epocă, există şi aprecieri mai puţin exaltate. Geo Bogza spune despre Eminescu că este victima profesorilor universitari care îl comentează. Poezia lui va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale care i s-au închinat într-o batjocură totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.

Apare o nouă ştiinţă numită „eminescologie” căreia i se consacră intelectuali români de marcă. Sunt citaţi Perpesicius şi  George Călinescu. Cel de al doilea publică, în 1932, „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Deşi e bazată strict pe documente, se citeşte ca un roman, afirmă Lucian Boia. Referitor la originile lui, o problemă destul de controversată în epocă, Călinescu afirmă cu convingere că Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vârtoşi şi mai aprigi. Biografia se încheie după cum urmează: Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată poate pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer  în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

Scriitorul Cezar Petrescu scrie trilogia: „Luceafărul sau Romanul lui Eminescu”

Între 1934-1936, Călinescu publică „Opera lui Mihai Eminescu”. Ca poet, Eminescu este un om foarte cult, fără a avea totuşi, într-un domeniu sau altul, o formaţie completă de specialist. Cunoştinţele lui cele mai temeinice se arată a fi în filozofie şi în literatura germană (parţial şi în literatura franceză), de asemenea în economia politică.

În 1941, apare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu. Capitolul despre Eminescu îl intitulează „Poetul naţional”. Cartea a devenit una fetiş, în ciuda unor contestări, a faptului că regimul Antonescu a scos-o din librării şi comuniştii au ţinut-o mult timp pe tuşă.

Comuniştii l-au adoptat treptat şi cu prudenţă pe Mihail Eminescu, punând accent pe poezia lui socială. Se reeditează volumele lui de poezii, iar, în 1950, e sărbătorit cu fast centenarul naşterii poetului. Cu acest prilej, Mircea Eliade, aflat în exil, scrie: Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră ca popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace; cu alte cuvinte, România să-şi piardă pentru totdeauna orice şansă de a mai juca un rol activ în istoria universală. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.

În anii care urmează cultul lui Eminescu creşte şi mai mult. Ion Negoiţescu îl consideră „plutonic”: vulcanic, efervescent, vizionar, făuritor îndrăzneţ de mituri ale începuturilor. Noica îl numeşte omul deplin al culturii româneşti. Călinescu spune despre el că nu era totuşi un „monstru al erudiţiei”, dar era foarte studios, voia să ştie. Negoiţescu spune: Eminescu e exemplar nu fiindcă ar fi ştiut tot ci fiindcă a trăit cu suferinţa de a nu fi ştiut tot.  G. Munteanu defineşte „eminescianismul” ca o trăsătură fundamentală a poporului român. Geo Bogza declară: Atâta timp cât pământul va fi luminat de soare, atâta timp cât soarelui i se va spune soare, pe el nimeni nu-l va tăgădui, după care adaugă: ce-ar fi ca noi să ne deprindem a socoti anul, anul nostru, de la 15 ianuarie. O exagerare, bineînţeles, dar una frumoasă!

În 1989, se comemorează o sută de ani de la moartea poetului. Dat fiind conjunctura politică internaţională de atunci,  râca noastră cu URSS, comuniştii repun în circulaţie „Doina”, interzisă până atunci: Cine-a îndrăgi străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia. Cu acest prilej Cioran scrie într-o scrisoare adresată fratelui său: Din nefericire, Eminescu e intraductibil, de aceea este necunoscut în afară. Dacă ar fi fost englez, neamţ sau măcar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei. Asta nu înseamnă că Eminescu nu a fost tradus în multe limbi. A fost, dar poezia lui n-a avut asupra cititorilor impactul pe care l-a avut în ţara sa. Într-o altă scrisoare, către Constantin Noica, de data aceasta, scrie: e de la sine înţeles că împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. m-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit. Cum a fost oare posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa nevertebrată ca a noastră….

După 1989, lumea se exprimă absolut liber despre Eminescu: Petre Ţuţea îl numeşte: „sumă lirică de voivozi” şi „român absolut”.

Dar, l-a ajuns şi pe Eminescu „mutaţia valorilor”. Începe demitizarea lui. Ion Negoiţescu îl taxează pe Eminescu drept „un om politic execrabil”şi, mai precis, „un protolegionar”.

Cezar Paul-Bădescu în revista „Dilema” din 27 februarie 1998, în cadrul unei dezbateri pe tema Eminescu: Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart.”

 Alte puncte de vedere din aceeaşi revistă:

Răzvan Rădulescu:Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet al secolului XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia  în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi, din punct de vedere al artei scrisului, cam primitive.

Cristian Preda: Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru sedimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect .

Marius Chivu: Elevii fug când aud de Eminescu. El este nu ignorat, ci urât de elevi.”

Dan Alexe spune despre Mickiewicz ,Petöfi şi Eminescu că au fost: „bieţi versificatori romantici”, „persoane jalnice”, cu versuri în bună parte azi „de necitit”. Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fot  frustrat şi arogant.

Nicolae Manolescu, referitor la scrisorile dintre Eminescu şi Veronica Micle: Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. El pledează pentru despărţirea de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective, singura în măsură de al readuce pe poet cu adevărat în contemporaneitate, spune autorul cărţii.  Manolescu adaugă: „Pe lângă plopii fără soţ”nu se mai poate citi fără oarecare jenă.  Referitor la „Luceafărul”: versul iambic de 7-8 silabe nu-l slujeşte decât în parte pe poet…Cadenţa este prea bruscă, suflul prea scurt. Manolescu încearcă, după părerea mea, să  facă în continuare pe deşteptul, dar nu mai e. El nu mai este criticul dinainte de Revoluţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el!?

Academia Română nu-şi prea pune multe întrebări. Merge înainte cu Eminescu, la cota cea mai înaltă, menţionează Lucian Boia. Pe bună dreptate, adaug eu.

Autorul cărţii face, în final, următoarele remarci: „Eminescu a fost, a fost cu adevărat, un remarcabil poet. E un poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică. Şi în prezent, cum este? îl întreb eu pe Lucian Boia. De ce n-o fi având curajul să se pronunţe? Sunt sigur că a şi gusturile lui au suferit o mutaţie, pe care îi e teamă să o recunoască.

Concluzia mea la, sfârşitul lecturii, a fost că detractorii poetului n-au reuşit să-i micşoreze aura de care este el înconjurat. Sunt prea mici şi prea puţini, ca să reuşească asta!

.

.

Citeşte mai mult >>

POATE ÎNGERII

OBSEDANTUL DECENIU*

Literatura şi tehnica sunt două domenii care – la prima vedere – nu au nimic în comun. Şi totuşi, oricât ar părea de contradictorii, uneori, ele se atrag şi sfârşesc prin a se completa reciproc. Există oameni cărora li s-a întâmplat să trăiască, ardent, o asemenea interferenţă. Unul dintre ei este fostul inginer, specialist în termoenergetică, Artemiu Vanca.

            Subtil cronicar al timpului revolut, Artemiu Vanca e originar din satul Bănişor, judeţul Sălaj. S-a născut într-o zi de 18 iunie 1936 şi a cochetat încă din tinereţe cu literatura, deşi studiile absolvite (Facultatea de Mecanică, Secţia maşini termice – Institutul Politehnic din Bucureşti, 1961) n-au îndreptăţit pasiunea lui de literat. A lucrat la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energo Montaj şi în exploatare la termocentralele Işalniţa, Rovinari şi Turceni, la CET – Târgu Jiu (1963-1991), apoi la Direcţia Generală de Producere a Energiei Electrice şi Termice (1991-1996). Stabilindu-se la Bucureşti, în 1995, pe lângă articolele de specialitate, publicate în revista Energetica, A. Vanca nu a încetat să scrie povestiri, poezii, eseuri, recenzii şi cronici dramatice, exersându-şi harul literar şi frecventând cenaclurile Destine, AGIR, AntiM. Datorită carierei solicitante de inginer, nostalgia meleagurilor natale şi bogata experienţă de viaţă s-au reunit, destul de târziu, în romanele Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012).

Noul roman (Poate îngerii, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) e, înainte de toate, o frescă socială a obsedantului deceniu sau, mai exact, a tristului ei apogeu (1950-1954). Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Sub pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”), autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate, insidios, de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse iubiţilor (şi genialilor) conducători Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inclusiv poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxist-leninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi doreşte o „altfel” de poezie (cea a scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga) pe care o descoperă cu ajutorul aceluiaşi profesor Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie). Printre „polemicile cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. Cultul poeţilor şi, mai ales, cultul Poeziei sunt prezente, în numeroase pagini de o alură eseistică. Împreună cu poeţii puşi la index de regimul comunist sunt citaţi Eminescu, Topîrceanu şi Coşbuc, discutându-se despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu.

El însuşi absolvent al Şcolii Tehnice, Artemiu Vanca împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă – prietenul lui Adrian Vaida – este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj), dar în acelaşi timp consemnează, cu minuţiozitatea unui istoric, principalele evenimente social-politice din epocă la care personajele sunt martori sau participanţi, fără voie: începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc.

Înfăţişând viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste, tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor. De exemplu, fiindcă n-aveau bani de bilete la cinematograf, Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!” Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor e, apoi, scena în care,   mutându-se în gazdă, la doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe.

Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul Ciucea, Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida e pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.

Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.

Meritul lui Artemiu Vanca rămâne acela de a fi realizat, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care uniformizează oamenii, striveşte idealurile adolescentine şi face aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate.

* Prefaţa la carte

Marcel Lucaciu

Citeşte mai mult >>