marți, 28 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: HĂNEŞTII


Să ştie că tătarii erau o seminţie de oameni cruzi şi nemiloşi care or vinit păstă noi cu aproape opt sute de ani în urmă, din întunecimile Asiei. Or trecut cu o armată câtă-i frunză şi iarbă păstă Rusia şi păstă celelalte ţări aflate la răsărit de noi şi or ajuns, în primăvara anului 1241, în ţara Ungariei din care făceam parte atunci.
Tătarii mergeau repede dintr-o parte în alta a lumii, pântru că aveau cai iuţi şi erau în stare să steie o zî întreagă călare, hrănindu-se din mers,  cu pastramă de oaie pă care o ţâneau sub şeile cailor şi cu băutură din lapte de iapă, de îi zâce kumâz, pă care o ţâneau în nişte burdufuri  mici, legate de şeii. Când nu mai aveau de nici  de unele de mâncat şi de băut,  sugeau sânge din vinele cailor.
Pă unde or trecut, praful şi pulberea s-o ales de tăt: or omorât oamenii, le-or dat foc la case, or dărâmat cetăţi. Să zâce despre ei că omorau din plăcere, că tăiau capetele la oameni sau îi spintecau ca pă animale, că omorau până şi cânii şi mâţele care le ieşeau în cale. Îşi băteau joc de femeile şi fetele oamenilor şi luau în robie bărbaţii buni de lucru.
Prin părţâle noastre or ajuns după ce or cucerit şi dărâmat cetăţâle Oradea şi Buda.   Regele ungur  n-o avut curaj să să bată cu ei. S-o tăt retras, până ce tătarii l-or ajuns din urmă şi i-or măcelărit armata, iar el abia o scăpat cu fuga.
După ce or cucerit Ungaria, armata tătarilor s-o împărţât în două: o parte din ea s-o îndreptat spre Viena, capitala austriecilor, iar cealată spre părţile din regatul Ungariei ne călcate de ei până atunci, ca să pună stăpânire pă ele.
 Prin tăte satele  pă unde ajungeau tătarii, lăsau câteva cătane de a lor cu un şef în frunte, căruia îi zâceau Han. Nu mai omorau decât  oamenii care li se împotriveau, pă ceilalţi îi cruţau. Aveau nevoie de bărbaţi ca să lucre pământul  şi să-i slugărească cât or sta ei acolo, iar de muierile şi fetele lor ca să culce cu ele. Cele mai tinere şi mândre dintre femei să cuveneau Hanului.
Satul nostru era mic pă atunci şi nu număra multe familii. Când oamenii or văzut, destul de târzâu, pă tătari venind păstă ei, n-or mai avut vreme să fugă în pădure şi  s-or ascuns toţi în biserică, rugându-se lui Dumnezău să-i apere şi să-i păzască. Biserica era una mică, din lemn, acoperită cu paie. Abia or încăput tăţi în ea.
Ajunşi în sat, tătarii or scotocit păstă tăt după ei, până i-or aflat. N-or dat foc la biserică şi nici nu i-or omorât pă oameni după ce i-or scos de acolo, aşe cum le era obiceiul, pântru că aşa cum am spus, aveau nevoie de ei. Nu le cunoşteau limba aşe că să foloseau de semne şi de lovituri după ceafă sau şuturi în cur ca să să înţăleagă cu ei.
După ce i-or scos afară, fiecare tătar din cei rămaşi în sat s-or grăbit să-şi aleagă câte o fată sau câte o nevastă. N-aveau de unde-şi alege mai multe, după cum le era obiceiul.
Primul care o ales o fost Hanul. Îl chema Kiyat şi era mai mândru şi mai bine făcut  decât ceilalţi. O mărs el pântre oameni şi s-o uitat bine la fiecare fată şi muiere, preţăluindu-le pă rând,  la fel cum să face  atunci când cineva  vrea să cumpere o vită dintr-un târg de animale.  Oamenii nu şi-or dat sama ce vrea tătarul, decât atunci când o luat de mână pă una din fete, cea care i-o plăcut mai mult, şi o vrut s-o scoată dintre ei. Fata a început să strâge şi să să smucească. Între ea şi tătar s-o pus tatăl fetei vrând să-l împiedice s-o ieie cu el.  Tătarul s-o dat un pas înapoi, şi-o scos sabia din teacă,  o scos un strâgăt şi, dintr-o sângură lovitură,  i-o tăiet capul bărbatului.  Femeile, fetele, copiii, au început să plângă şi să ţâpe, iar bărbaţii  s-or îndreptat spre tătar, cu botele ridicate, hotărâţi să-i facă felul. N-or apucat ei să ajungă la Han că mintenaş lângă el  s-or strâns ceilalţi tătari, cu săbiile scoase. Spărieţi,  bărbaţii s-or oprit.
Când şi-o văzut tatăl omorât, Ileana, că aşa o chema pă fata pă care pusese ochii tătarul, o căzut la pământ leşinată. Deasupra ei s-o aplecat maica ei, plângând în hohote. Hiyat s-o apropiat de ele, a dat-o pă femeie la o parte, o luat în braţe fata,  a scos-o dintre oameni şi a pus-o pă calul lui, aşe cum pui o desagă.
A fost rândul celorlalţi tătari să-şi aleagă câte o fată s-au nevastă. Toate s-or împotrivit cât or putut, dar tătari au fost mai puternici decât ele, le-or legat cu câte o sfoară de mâini şi le-or tras după ei. Or mai şi dat în cele care să împotriveau prea tare. Or rămas ne alese  numa cele prea bătrâne şi fetele prea mici. Taţii şi bărbaţii lor, traşi la o parte şi păzâţi, să uitau neputincioşi cum le erau luate fetele şi nevestele.
Tătarii s-or aşezat în casele fetelor pă care şi le-or ales, pă ceilalţi din familiile lor alungându-i şi obligându-i să-şi caute adăpost unde or şti.  Cei mai mulţi s-or adăpostit în biserică.
Niciuna dintre femeile alese n-o scăpat neîntinată de ei. Cu Ileana s-o întâmplat ceva mai aparte decât cu celelalte. Când s-o trezât din leşin, era la casa părinţilor ei, cu Hiyat lângă ea. La toate încercările tătarului de a se apropia de ea, o reuşit să i se împotrivească. La început,  el n-o vrut să să folosască de forţă ca să o aibă pă fată. Dar, după ce Ileana o vrut să-i împlânte un cuţât în pântece atunci când  s-o mai apropiat de ea, tătarul, mânios, i-o dat un pumn cât o putut el de tare, ea o căzut  jos, fără sâmţâre, iar el a avut-o acolo, pă podea, în starea în care era.  Când şi-o revenit şi şi-o dat sama ce i s-o întâmplat, fata o vrut să să spânzure. El o împiedecat-o, dar, sătul de împotrivirile ei, o aruncat-o în uliţă. Acolo or aflat-o oamenii din sat şi or dus-o la mama ei, în biserică.  După asta, Hanul  le-o luat, pă rând, femeile celorlalţi tătari şi le-o ţânut la el cât a avut nevoie. Supuşii lui n-au îndrăznit să i să opună. Legea lor îi dădea lui drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Tătarii au stat în sat de toamna până în primăvara anului care o urmat, când Hanul cel mare din Asia o murit. Toţi conducătorii de armate, împrăştiete  prin ţări din Asia şi Europa,  or primit ordin să să întoarcă acasă ca să fie ales, dintre ei, un nou Han. Or plecat şi tătarii din sat de la noi, luând cu ei  pă bărbaţii vrednici de muncă,   tăte animalele, tăte bucatele şi tot ce-or putut căra cu ei. Or rămas în sat, fără nimic, femeile, fetele şi bătrânii.  Dumnezău ştie cum şi cu ce or trăit ei în lunile care or urmat!
Fetele şi femeile erau tăte cu burta la gură. Ileana să număra printre ele. Când le-or venit sorocul să nască, or adus pă lume băieţi şi fete dintre care unii zâcei că-s tătari: aveau pielea gălbuie,  ochii înguşti şi umeri obrajilor scoşi în afară, iar alţii sămănau cu mamele lor.  Ileana o născut un băiat, care sămâna cu ea şi pă care l-o botezat Gheorghe. Oamenii s-or silit să nu facă deosebire între unii şi alţii. Copii s-or făcut mari şi când le-o vinit vremea s-or căsătorit între ei.
Gheorghe o fost mai voinic şi mai  răsărit decât ceilalţi.  El o moştenit firea războinică a tatălui său şi s-o făcut militar. O luptat împotriva turcilor, care, după tătari,  or atăcat de mai multe ori ţara Ungariei. Pântru faptele lui de vitejie, regele ungur l-o făcut nobil, dar nu i-o dat şi pământ sau altceva. După ce s-o liberat, s-o întors în sat s-o însurat şi o făcut opt copii, numai băieţi.  Oamenii l-or ales jude şi i-or zâs Hanu. Copiilor lui li s-o zis „ai Hanului”. Când or crescut mari şi s-or însurat, şi-or făcut case unul lângă altul pă o uliţă la care oamenii din sat i-or zâs uliţa Hăneştilor. Şi astăzi, acestei uliţe i să zâce la fel, iar celor care locuiesc pe ea li să zâce „ai Hanului”.
În sat mai pot fi văzuţi şi astăzi unii oameni, femei în deosebi, care au trăsături tătare.


Citeşte mai mult >>

luni, 20 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: GOLSA ŞI SEDUN


Nu să ştie bine când anume o luat naştere Bănişorul. Ceea ce ştim este că acum opt sute de ani, el şi cu Banul, din care să zâce că să trage,  o fost pomenit pântru prima dată într-un document.
De bună samă, amândouă satele or existat cu mulţi ani înainte de asta, iar şi mai înainte de-a fi ele, prin locurile astea or trăit oameni, că s-or descoperit urmele lor, vechi de mii de ani.
Satele  de pă atunci nu arătau nici pă departe ca cele din zâlele noastre: oamenii locuiau în bordeie, iar bisericile erau mici, din lemn acoperite cu paie.
 Din documentul despre am vorbit, odată cu numele satului aflăm şi numele primilor locuitori ai lui: Golsa şi Sedun. După cum vă puteţi da sama, numele lor nu sună româneşte. Nu sună, pântru că ei nici nu erau români, sau rumâni, cum îşi zâceau  strămoşii noştri pă atunci. Ei erau ruteni de neam, adică ucrainieni. Or fost aduşi în Ardeal de unguri, cu încă vreo două sute de ani înainte, atunci când or vinit ei aici, de prin Asia. S-or creştinat odată  cu ungurii pă vremea lui Ştefan cel Sfânt. Şi unii şi alţii erau papistaşi, adică catolici. Să ocupau cu lucru la pădure, pântru că pă atunci era pădure păstă tăt şi o tăieu ca să aibă oamenii unde îşi face casele, unde să semene câte ceva  şi unde să-şi pască vitele.
În documentul acela să mai spune că Golsa l-o învinuit pă Sedun că i-o dat foc casei şi că cei doi s-or judecat pântru asta Episcopia Catolică din Oradea, care era şi judecătorie, şi de care ţânea satul. Ca să afle cine-i vinovat, cei doi au fost supuşi la proba fierului înroşit în foc şi vinovat s-o dovedit a fi Golsa, că l-o învinuit pă nedrept pă Sedun.
Proba asta a fierului înroşit în foc, la care unii îi zâc „Judecata lui Dumnezău”, iar alţii „dreptate barbară”,  e ceva de groază! N-o să vă vine să credeţi că cineva o putut născoci aşa o barbarie şi prostie tot odată! O să vă povestesc cum făceau:
Să încălzea la foc o bucată de fier, grea ca de o jumătate de kil. Cel care era judecat trăbuie s-o apuce în mână şi să facă cu ea nouă paşi, apoi s-o lepede. După asta, i să înfăşa mâna într-o cârpă, care să sigila, aşa ca să nu să poată umbla la ea. Să desfăcea abia după opt zâle.  Atunci, dacă arsura din palmă era vindecată, omul era declarat nevinovat, iar dacă nu era vindecată, el era vinovat.
Noi credem că cei doi când s-or dus la Episcopie să fie judecaţi n-or ştiut la ce probă o să fie supuşi, că dacă ştiau, nu s-ar fi dus nici în ruptul capului şi s-ar fi împăcat ei oarecum.  Toţi ne-am ars din greşeală atingând cu mâna un lucru fierbinte. Ne-am retras-o mintenaş şi am ţâpat de durere. Da să ţâi strâns în mână fierul  acela înroşit şi să mai faci şi nouă paşi înainte de a-l lepăda!? E greu de închipuit că cineva îi în stare să facă asta! Nici chinurile iadului nu credem că sunt mai mari! Apoi cum or put crede popii aia, cu carte, că în felul acesta să putea arăta dreptatea şi să lege prostia asta  de numele lui Dumnezău? Putem spune chiar că o fost o mare prostie! Şi-or dat şi ei sama de asta, că până la urmă or renunţat la ea.
Să vedem ce s-o întâmplat, după judecată, cu cei doi împricinaţi.  Amândoi or trăbuit să plătească nişte cheltuieli pântru şederea lor la Oradea, iar Golsa, care o pierdut procesul, trăbuia să plătească şi cheltuielile de judecată. N-au avut din ce plăti şi or trebuit să lucre în contul cheltuielilor ăstora pă moşia Episcopiei. Cât de mult? Vreo două luni Sedun şi vreo doi ani Golsa!
Vai de bietul Golsa! Şi-o lăsat în sat nevasta şi copiii şi să gândea cu groază că ei nu s-or descurca în lipsa lui. „Mai bine m-ar fi spânzurat. Atunci nevasta s-ar fi putut mărita cu vreun văduvoi din sat.” şi-o zâs el.  O fost aşa de convins că aşa ar fi fost cel mai bine pântru familia lui, că nu păstă mult timp şi-o pus sângur capăt zâlelor. Înainte de-a face asta l-o rugat pă Sedun ca atunci când o să ajungă în sat să-i spună nevestei lui că o dezleagă de ori ce datorie faţă de el şi că să poate mărita cu altul, dacă o vre.
Sedun o ajuns în sat, dar nu după două luni, ci după patru, pântru că popii i-or dublat datoria pă care o avea la ei. Aşe făceau ticăloşii ăia: născoceau tot timpul alte datorii. Să zâce că el o ajuns judele satului păntru că era un om drept şi cu scaun la cap.



Citeşte mai mult >>

joi, 9 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: UN BĂNIŞOREAN LA POARTA RAIULUI


Nu de mult, s-o prezentat la porţile Raiului unul din oamenii de samă ai satului nostru, care tocmai murise. Spre mirarea lui toţi cei cu paşaport de Rai, cum ave şi el, erau lăsaţi să intre, numai românii erau ţânuţi la poartă şi formau acolo o coadă mare.
-   Ce să întâmplă aici? a întrebat el pă unul care stătea la coada aceea.
-   Ni s-o spus că satele cu români de aici din Rai sunt toate pline, că s-o făcut unul nou, dar că încă nu-i gata.
-   Ce mai trăbuie făcut la el?
-   Îi trăbuie dat un nume. Toţi care aşteptăm aici am propus câte unul, da Sfântu’ Petru   n-o fost de acord. Du-te de propune şi dumneata, poate îi ave mai mult noroc!
Consăteanul nostru s-o dus la poartă, l-o găsât acolo pe Sfântu' Petru, l-o salutat, o spus cum îl cheamă şi că are şi el de făcut o propunere, de cum să fie numit satul cel nou.
-   Care-i aceea? l-a întrebat Sfântu’.
-   Bănişor, satul din care vin eu, i-a răspuns omul.
-   De ce crezi tu că merită satul tău ca un sat din Rai să-i poarte numele?
-   Apoi, Sfinte Petre, el are mai multe merite. Mai întâi de tăte, îi vechi tare: sunt 800 de ani de când s-o scris despre el, dar el o fost înfiinţat cu mulţi ani înainte, nimeni nu ştie câţi. Apoi, noi credem că el o fost şi creştin din tătdeauna, pântru că la puţân timp după ce s-o înfiinţat, am aflat că în sat o fost şi biserică, apoi ea o fost pomenită în toate recensămintele care s-or făcut de-a lungul veacurilor.
-   Ştii câte biserici or fost în satul vostru?
-   Noi ştim de tri: prima o fost ce de acum 800 de ani, din lemn, acoperită cu paie, a doua  de acum 500 de ani, tot din lemn dar acoperită cu şindrilă şi ultima, cea de acum, veche de 120 de ani,  făcută din cărămidă şi acoperită cu tablă.
-   Aşa e. Ştim şi noi de bisericile astea şi mai ştim că pă ultima din lemn aţi dărâmat-o, în loc s-o ţâneţi  ca o dovadă a credinţei voastre vechi, aţi vândut-o şi din lemnele ei şi-o făcut grajd cel ce o cumpărat-o. Am dreptate?
-   Ai, Sfiinţia Ta. Am fost proşti şi nu ne-am dat sama de ce greşeală facem.
-   Mai mult, lângă biserica aceea era un ţinţirim, în care au fost îngropaţi şi popii care au slujit la biserica voastră. C-aţi făcut cu el?
-   L-am lăsat acolo, Prea Sfinte.
-   Aţi lăsat acolo numai morţii, nu şi crucile care însămnau mormintele. Acum nu să mai vede nimic, lumea nici nu mai ştie că a fost acolo şi cimitir.
-   Ne pare rău.
-   Da, vă pare rău, dar nici de cimitirul cel vechi din sat nu aveţi grijă. Cad cucile acele de lemn de la morminte  şi le daţi foc sau le lăsaţi să putrezească. Aveţi grijă numai de prunii de acolo, ca să aveţi din ce face pălincă. De ce nu vă respectaţi morţii? Ce fel de creştini sunteţi?
-   Suntem buni creştini, Sfinţia Ta. Am reparat biserica, am pictat-o pă dinăuntru şi pă din afară,  i-am făcut turn şi acoperiş nou, am făcut un altar de vară în curte, am făcut în sat mai multe răstigniri şi câteva troiţe. Avem un cimitir nou, cu cruci de fier sau de piatră.
-   Am văzut tăte astea şi ne-am bucurat. Dar de ce nu aveţi grijă şi de răstignirile cele vechi de lemn pă care le lăsaţi şi pă ele să putrezască. De ce nu respectaţi ce au făcut oamenii dinaintea voastră? Nu vă gândiţi că dacă procedaţi aşa nici cei de după voi nu vor avea griijă de tot ce-aţi făcut?
-   Nu ne-am dat sama, Sfinţia Ta.
-   Şi nu numai cu cele creştine v-aţi purtat aşa. Dărâmaţi tot ce-i vechi, ca şi cum aţi vrea să dovediţi că tot ce-i în satul vostru vi să datorează numai vouă, cei din ultimii o sută de ani.. Aţi dărâmat şcoala cea veche din lemn, primăria veche, casa lui Szabo, casele evreilor, casa şcolii, casele cele vechi ale oamenilor din sat.
-   Le-am dărâmat că nu mai erau bune la nimic, Sfinţia Ta.
-    Ar fi fost bune dacă le-aţi fi reparat. Aţi fi putut face în ele un muzeu, că nu aveţi aşa ceva în sat.
-   Am făcut două şcoli noi, de când am dărâmat-o pă cea din lemn, am făcut primărie nouă, am făcut dispensar medical, sedii pântru poliţie şi poştă şi oamenii din sat şi-or făcut o mulţâme de case noi. Am făcut pod păstă Valea Banului şi am început să asfaltăm uliţâle din sat.
-   Ştim, şi vă lăudăm pântru toate astea,dar, încă odată: trăbuie să aveţi grijă şi de ce-i vechi, de istoria satului, de memoria oamenilor dinaintea voastră. Respectându-i pă cei vechi şi ce au făcut ei, vă respectaţi pă voi. Arătaţi lumii că părinţii şi bunicii voştri n-au fost nimeni pă acest pământ şi că pă lângă faptul că v-au făcut pă voi, au făcut multe altele. Ei sunt aici în cer şi îi doare să vadă că nu-i respectaţi destul.
-   Ai dreptate Sfinţia Ta. Oi face în aşa fel ca să ajungă la cei din sat ce mi-a spus Preasfinţia Ta acum. Dar, cu numele satului acesta din Rai, cum rămâne?
-   Apoi i-om da numele de Bănişor pântru că, ori cum, cu toate greşelile voastre, aţi făcut mai mult decât alte sate din care sunt cei care aşteaptă acum la poartă. Ţân samă şi că mai mulţi oameni de la voi din sat s-or jertfit în cele două războaie mondiale şi că le-aţi făcut monumente, că oamenii sunt credincioşi şi că la sărbători, mai ales la Sfântă Mărie,  biserica din sat îi plină, că oamenii sunt harnici şi satul arată tăt mai bine pă măsură ce trece timpul.
Citeşte mai mult >>

vineri, 3 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: ŞTEFĂNEASA


Era pe vremea năvălirilor turceşti. Ele erau la fel de rele ca cele ale tătarilor, dinaintea lor. Hoarde de turci călări intrau în sate şi prădau tot ce le cădea în mână, îşi băteau joc de fete şi de muieri, iar pă bărbaţi dacă nu-i omorau îi luau în robie. Când să dădea de veste că vin, oamenii se ascundeau pă unde puteau sau fugeau în păduri.
În vreme aceea, pădurile erau mari şi păstă tăt. În Bănişor ele acopereau tot hotarul şi lăsau doar un loc mic pentru casele din sat şi ogrăzâle oamenilor. Dar, nu numai că erau mari, erau aproape de nepătruns, aşe că turcii, deşi ştiau că mulţi oameni s-or ascuns în ele, nu îndrăzneau  să-i caute. Or mai făcut-o  şi mulţi din ei nu s-au mai întors de acolo. Ţăranii se înarmaseră cu furci coase, topoare , suliţe şi arcuri şi-i loveau, când nu să aşteptau, din locuri ascunse. Turcii nu să puteau strânge laolaltă ca să să apere, că nu era loc pântru asta, din cauza desimii pădurii.
Printre cei care s-au ascuns în pădurea din jurul satului - cam între Majarul şi Roncea de astăzi - şi şi-au făcut un bordei pă un loc mai drept, pă unde curgea şi un fir de apă, de-i zâce şi astăzi Vâlceaua,  erau şi un bărbat tânăr de-l chema Ştefan cu nevasta sa, pă care o chema Ana, sau Anuţa, cum i să zâce în sat.
Ştefan,  o fost cătană la cetatea Vălcău - că pă vremea aceea satul ţânea de cetatea asta - şi era priceput în ale milităriei, motiv pântru care  cei ce s-au ascuns în pădurea aceea, ca şi el, l-au ales de şef. El a strâns în jurul lui o ceată de bărbaţi tineri şi în putere ca să să apere de turci şi de oricine i-ar ataca. Dar pântru că pădurea aceea nu le putea da tot ce aveau ei nevoie pântru trai, s-or haiducit, şi când n-aveau de lucru cu turcii, prădau pă unde apucau, dar niciodată de la oamenii săraci. Îşi făcuseră rost de cai şi mergeau cu ei până departe, acolo unde erau conace nemeşeşti, mănăstiri şi turme de oi sau porci.
Femeile stăteau acasă şi grijeau de copii, culegeau ciuperci şi tot felul de poame, rădăcini şi ierburi din pădure din care  făceau mâncare şi căutau dacă s-a prins oarece vânat în cursele puse de bărbaţii lor. Dacă găseau prinse acolo un iepure, o căprioară sau altă vietăţi bune de mâncat, se pricepeau să le jupoaie, să le mărunţească şi să le gătească. Anuţa era pricepută şi la ierburile de leac. Învăţase asta de la mama ei, înainte de-a trăbui să să ascundă în pădure, şi devenise un fel de doftoroaie pântru oamenii de acolo. Nu reuşise să facă copii cu Ştefan, dar să pricepea să moşească celelalte femei atunci când le venea sorocul să nască.
Ştefan nu s-a mai întors din una din ieşirile lor din pădure după mâncare şi lucruri trebuitoare lor. Atacaseră o stână a cetăţii şi s-a nimerit ca acolo să fie cătane. În încăierarea cu ele, a murit el şi alţi câţiva ortaci de-ai lui. Anuţa a rămas văduvă. Ea era încă tânără şi frumoasă şi deşi or cerut-o de nevastă mai mulţi bărbaţi, holtei sau văduvoi, n-o vrut să să mai mărite. Trăia din ce putea ea să adune din pădure  şi din ce-i dădeau oamenii pântru că-i doftorea. A început să i să zică Ştefăneasa, după numele bărbatului ei, aşa cum să obişnuia atunci să li să zâcă văduvelor.
Când năvălirile turcilor în Ardeal au încetat pântru un timp – nu să ştia niciodată cât va fi el de lung - toţi cei care se ascunseseră în pădure s-au întors în sat, numai Ştefăneasa a rămas pă loc. Ea nu mai avea la cine să să întoarcă acolo şi unde să steie dacă s-ar fi întors. Părinţii ei arseseră de vii odată cu casa din lemn, acoperită cu paie, la care i-au dat foc turcii. Cei întorşi în sat au dus vestea priceperii ei în vindecarea de boli şi răni şi în ale moşitului, iar oamenii din sat au început să să ducă la ea de câte ori aveau nevoie. Au aflat de ea şi oamenii din satele vecine şi au început s-o caute şi ei, ca şi haiducii din pădurile Sălajului, când erau răniţi în încăierările cu oamenii stăpânirii. Din ce agonisea ea în pădure şi din ce-i dădeau oamenii, avea din ce trăi.
Ştefăneasa mai avea lângă ea două suflete, care-i ţâneau de urât: un motan, căruia îi zâcea Găvrilă, şi un câine pă care îl botezase Niculae. Le-o dat nume de oameni şi vorbea cu ei ca şi cum fi vorbit cu copiii pă care şi i-a dorit, dar n-a avut norocul să-i aibă. Mărgând prin pădure după unele şi altele, s-o întâmplat să deie şi păstă animale rănite sau bolnave. Le-o doftorit şi vindecat pe care o putut. Pă cele mici le-o adus acasă, pă cele mari le-o îngrijit în pădure, acolo unde o dat de ele. Animalele pădurii au început s-o cunoască şi să să apropie de ea fără teamă, iar ea găsea câte o vorbă bună şi  câte o mângăiere pentru fiecare, aşe că şi-o făcut din ele prieteni. Găvrilă şi Nicolae or înţăles că trăbuie să să poarte bine cu sălbătăciunile pădurii, aşa că  trăiau cu ele în pace, aşa cum, bag samă, trăiesc oamenii în Rai, împreună cu toate felurile de animale de pă suprafaţa pământului.
Într-o noapte, pă Ştefăneasa au trezit-o lătrăturile îndârjite a lui Găvrilă. Trecuse mult timp de când n-o mai căutase cineva şi nu s-a mai întâmplat niciodată ca lucrul acesta să să întâmple în miez de noapte. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit afară:
- Cine-i? o întrebat ea.
- Oameni buni, o auzât ea răspunsul. Avem un rănit cu noi şi te-am ruga să-ţi potoleşti câinele şi să ne primeşti în casă.
Femeia i-o poruncit lui Găvrilă să tacă şi i-o poftit pă oameni în bordeiul ei. Erau doi, care aduceau, pe un fel de targă, rănitul. Abia au încăput toţi înăuntru, atât era mică încăperea în care-şi ducea viaţa Ştefăneasa. Nu i-o cunoscut pă oameni. Nu-i mai văzuse altădată.
- Nu suntem din partea locului, i-a spus unul dintre ei. Am auzât că eşti foarte pricepută să vindeci tot felul de răni. Ţi-am adus pă omul asta, rănit la un picior, pe care n-au reuşit să-l vindece alţi doftori, cu rugăminte mare la tine să faci tot ce ştii ca să-l faci sănătos.
Ştefăneasa nu i-a întrebat nici cine sunt, nici de unde vin. Ea ştia că un om rănit trăbuie ajutat ori cine ar fi el. Le-a cerut oamenilor să pună rănitul pă patul ei, după care o dat la o parte cârpele cu care învelit piciorul rănit şi s-a spăriet de ce a putut să vadă: piciorul era vânăt, mirosea urât, iar din rana lui se scurgea puroi. Omul avea şi fierbinţeală mare şi aiura.
- L-aţi adus târziu. Nu ştiu dacă oi putea face ceva, dar oi încerca. Lăsaţi-l aici, şi veniţi din nou poimâine dimineaţă. Dacă omul vostru va trăi până atunci, însamnă că putem trage nădejde că o să să vindece.
Străinii au plecat, dar nu înainte de a-i lăsa o pâine,  o bucată mare de clisă şi un putinei cu brânză. Ştefăneasa  a aţâţat focul şi a pus repede nişte apă la încălzât, apoi a scos, de pă unde erau puse, o ladă cu tot felul de ierburi, prafuri şi alifii făcute de ea şi una cu tot felul de instrumente. Cu ierburile o făcut nişte ceaiuri, iar instrumentele le-a ars la flacără ca să le curăţe de murdărie. O pregătit şi mai multe cârpe curate.
În timp ce făcea toate astea, i-a aruncat câteva căutături şi bărbatului întins pă patul ei. Părea un om tânăr şi zdravăn. Faţa nu i-o putut vedea pre bine din cauza bărbii crescută mare şi a pletelor care îi astupau parte din ea. Când a terminat pregătirile, s-o apucat de treabă. I-o deschis cu forţa gura rănitului şi i-o turnat în ea o ceaşcă de ceai, forţându-l să-l înghită. Era un ceai în stare să-l adoarmă pă om şi să-l facă să nu sâmtă pre tare  durerea. După ce o adormit, l-o legat bine de pat, apoi i-o tăiet rana  pă viu,  o dat la o parte carnea nesănătoasă, o spălat bine rana şi o pus pă  ea nişte frunze ca să sugă răul care a mai rămas, apoi a înfăşurat-o în cârpele pregătite şi le-a legat strâns. Din când în când, bărbatul scânce  şi să smuce în legături,  fără să se trezească. I-a pus nişte cârpe ude  pă frunte, l-o învălit cu un ţol gros, după care o stâns nişte cărbuni, i-o descântat şi s-o rugat lui Dumnezău să-l facă sănătos. Acum  o putut să-l vadă mai bine. I s-o părut că samănă cu Ştefan! Îi era şi ei somn, dar nu mai ave unde să să culce, sângurul pat era ocupat de rănit. Ar fi avut şi ea loc lângă el, dacă-l împingea mai la părete, dar era legat şi apoi nu s-ar fi îndurat  să-l tulbure. S-o aşezat pă un scaun, lângă pat, şi o moţăit acolo până la zâuă când or trezit-o  geamătele bărbatului,  care să şi zbatea în legătura făcută de ea, dovadă că a început să sâmtă mai tare durerea. L-o mai forţat să mai  bea nişte ceai de ăla special şi omul o adormit iară  şi s-o liniştit din nou.
În zâua care o urmat, i-o schimbat de câteva ori frunzăle de pă rană şi cârpele ude de pă frunte, şi  l-o obligat, de câte ori să trezea, să mai înghită din ceaiul ăla. Toată zâua a dormit şi a gemut prin somn.  Sara, obosâtă cum nu să mai poate,  Ştefăneasa l-o dezlegat pă bărbat şi  l-o împins, cu grijă, la părete, hotărâtă să să culce lângă el. Cum s-o pus în pat, a adormit şi nu s-a mai trezit până în cealaltă zî. Bărbatul a dormit şi el, toată noaptea.
Dimineaţa, când s-o trezit Ştefăneasa, bărbatul încă mai dormea. I-o pus mâna pă frunte şi s-o bucurat că nu mai ave fierbinţeală. „Dumnezău o vrut ca el să trăiască!” a gândit ea. Când, mai târzâu, s-or înfăţişat cei doi oameni care îl adusesără pă rănit la casa Ştefănesei, rănitul nu să trezise.
- Amu mi-ţi pute spune cine sânteţi, de unde veniţi şi ce o păţât omu ăsta?  i-o întrebat ea.
- Apoi, suntem ce o fost şi bărbatul tău înainte de a-l omorî cătanele, venim din pădurile de pă Meseş, iar omul pă care ţi l-am lăsat aici o fost rănit într-o ciocnire cu oamenii stăpânirii.
- Da de unde ştiţi voi ce-a fost bărbatul meu şi ce-o păţât el?
- De la omul care ne-o îndrumat la tine şi care-i din partea locului.
Ştefăneasa a înţăles că ei sunt haiduci, cum o fost şi Ştefan al ei, şi nu le-o mai pus nici o întrebare.
- Pe omul vostru l-am doftorit cum m-am priceput şi, pântru prima dată în dimineaţa asta nu mai are fierbinţeală, ceea ce-i un sămn bun, adică un sămn că s-ar putea face bine. Mai lăsaţi-l aici o săptămână.
Cei doi au fost foarte bucuroşi la aflarea veştii. I-or mulţămit Ştefănesei, i-o mai lăsat o desagă cu tot felul de alimente, şi-or plecat.
După încă o zâ, rănitul o putut să vorbească. A aflat cu mirare unde să află, iar Ştefăneasa a aflat că-l cheamă Ion. Or mai vorbit multe cele împreună. El a aflat despre ea  că-i văduvă, ea despre el că n-a fost niciodată însurat. Când o venit sara, ea şi-o tot făcut de lucru aşteptând ca Ion să adoarmă, ca să poată culca lângă el că altundeva nu avea unde.  Patuʹ era îngust aşe că nu puteau sta unul lângă altul fără să să atingă. S-o lipit de el şi în celelalte nopţi, că n-o avut ce face. În prima noapte o adormit repede, dar în a doua noapte atingerea lui o început s-o tulbure. El însă, pântru că o băut din ceaiul ăla,  o dormit fără să o simtă. Acum era altceva: Ion să putea trezi şi Ştefănesei îi era frică de asta. S-o pus totuşi lângă el după ce o crezut că o adormit. Ion însă nu dormea, aşe că atunci când o simţit-o, s-o întors spre ea şi o luat-o în braţe. Ştefăneasa nu s-a împotrivit şi s-o lăsat iubită.
În zâua următoare, Ion s-o sculat pântru prima oară din pat şi s-o putut sprijini pă piciorul rănit. Ba a ieşit puţin şi afară.
- Ai grijă să nu te vadă oarecine, că ne-am putea trezi cu cătanele aici, i-o atras sama ea.
- Cine ar putea să mă vadă?
- Cineva care ar veni la mine pântru  vreun leac, sau pădurarul care trece el pă aici din când în când.
Piciorul lui Ion se vindeca repede, iar legătura dintre el şi Ştefăneasa devenea tot mai strânsă pă zî ce trecea. Ea ar fi vrut să nu mai vină niciodată zâua când el o va părăsi, iar el i-a propus, nici mai mult nici mai puţin,  decât să plece de aici împreună. Ea s-a învoit şi a început să se pregătească pentru asta şi amândoi să-şi facă planuri de viitor.
Când mai era o zâ până când ortacii lui Ion urau să vină şi să-l ia de acolo, s-au trezit înconjuraţi de cătane. Cineva îl văzuse acolo pă Ion, pântru că el nu s-o putut răbda să nu iasă afară din casă, şi-o dat de veste oamenilor legii. Acel cineva nu putea fi decât păduraru, pântru că oamenii din sat nu s-ar fi îndurat s-o facă. L-or omorât pă Găvrilă care nu-i lăsa să să apropie de casă, or intrat în bordei şi or pus mâna pă Ion, care n-o avut cum să să apere, l-or legat şi l-or luat cu ei. Înainte de a pleca, şeful cătanelor i-o spus Ştefănesei:
- Dacă mai primeşti la tine tâlhari, te spânzurăm pă Căluda din sat, că acolo o să sfârşască în ştreang şi omul ăsta.
Tătă zâua după asta Ştefăneasa o plâns şi nu ştie ce să facă. Spre sară însă, s-o trezât cu ortacii lui Ion,  care or venit să-l ia de acolo. Or venit mai repede pântru că, i-au spus ei, cineva le-o dat de veste că Ion o fost văzut în pădure şi să temeau de cătane, care ar putea afla că el îi acolo. Din păcate, lucrurile s-au întâmplat tocmai aşe şi amu cei doi ortaci ai lui Ion nu ştiau ce să facă.
-          Musai să încercaţi să-l slobozâţi, i-o îndemnat Ştefăneasa.
Ea le-o povestit că Ion ar putea fi acum pă Căluda din sat, un deal de lângă biserică,  legat de un stâlp de acolo, la care i să zâce „a judecăţii”, urmând ca păstă o zî sau două  să fie judecat. Ea nu credea că paza  îi pre mare la număr şi trăgea nădeje că dacă ei i-ar lua pă neaştepate, ar putea să-i dovedească pă paznici şi să-l elibereze pă Ion. Le-o mai spus că ea îi poate duce în sat şi acolo le poate da o mână de ajutor.
Ortacii lui Ion s-or învoit. Or discutat împreună, dar  şi cu ea, ce şi cum or face şi, după ce s-o făcut sară, or încălecat toţi trei – ea pă calul adus pântru Ion – şi or plecat spre sat. Ajunşi la marginea pădurii, care se termina nu departe de biserica din sat, în dreptul căreia era Căluda, şi-or lăsat caii acolo, bărbaţii  şi-au luat cu ei arcurile şi săbiile  şi toţi trei s-or îndreptat, pă ocolite, aşe ca să nu poată fi văzuţi, spre locul unde le-o spus Ştefăneasa că ar pute fi legat Ion. Să întunecase, luna era acoperită de nori şi nu să vede pre bine.  Au ajuns în spatele bisericii şi acolo au aşteptat până o ieşit luna din nori. Când s-o întâmplat asta, or putut vedea pă Ion legat de stâlpul acela, iar nu departe de el o cătană care îl păzea. Mai departe de acolo, lângă un foc care era gata să să stângă, mai erau patru cătane, întinse pă iarbă. Să părea că dorm. Ortacii şi cu Ştefăneasa or mai discutat ă ţâră între ei, apoi toţi trei s-a târât pă iarbă până s-au apropiat cam la zece paşi de cătana care-l păze pă Ion. De acolo, unuʹ din ortaci  l-o luat pă paznic cu arcuʹ la ochi, apoi o slobozât o săgeată care l-o nimerit în spate.  Cătana o scos un strâgăt , după care o căzut la pământ. Strâgătul lui le-or trezit pă cătanele de lângă foc. Ele,  când şi-or văzut camaradul căzând,  s-or sculat repede în picioare, cu săbiile în mâini, uitându-se în stânga şi în dreapta să vadă de unde o venit săgeata. Ortacii lui Ion i-au luat la ochi şi au slobozât doă săgeţi în direcţia lor. Dor una din ele şi-o atins ţânta, celaltă s-o pierdut. Cătana lovită de săgeată o căzut în genunchi, ceilalţi trei văzând de unde vine atacul s-or îndreptat întra-colo, cu săbiile în mâini.
 Între timp, Ştefăneasa o alergat spre Ion cu un cuţât în mână, ca să taie ştreangul cu care era legat de stâlp şi sforile cu care îi erau legate mâinile. A ajuns la el, dar abia a apucat să-i elibereze mâinile, că, de lângă foc, cătana care fusese rănită, o săgetat-o  în spate. Înainte de a cădea, o apucat să-i deie cuţâtul lui Ion, care şi-o tăiet sângur ştreangul cu care era legat, după care o alergat spre cătana de lângă foc, care tocmai trimise o săgeată şi înspre el, dar care nu şi-a atins însă ţânta. Cu o lovitură de picior i-o aruncat arcul din mâini şi l-o trântit la pământ. Şi-o pus genunchiul pă el şi i-o înfipt cuţâtul în inimă, lăsându-l fără suflare.
Cei doi ortaci or reuşit să-o omoare pe una dintre cele tri cătane care i-au atacat, iar pă celelalte două le-au pus pă fugă. După asta, văzându-l pe Ion  deasupra cătanei de lângă foc şi pe Ştefăneasa căzută lângă stâlp, or alergat spre ea. Odată cu ei o ajuns acolo şi Ion. Femeia trăia, avea o săgeată înfiptă în spate, iar din gură îi curgea sânge. I-au scos săgeata, Ion a  luat-o în braţe, după care s-au îndreptat repede toţi spre locul unde îşi lăsaseră caii. Au încălecat, Ion a luat-o pe Ştefăneasa în şa, lângă el, au dat pinteni cailor şi s-au afundat în pădure. Pă drum, ea şi-a dat duhul, în braţele lui Ion. N-o puteau lua cu ei, n-aveau timp nici să o îngroape, bănuind că cele două cătane rămase în viaţă, cu întăriri din sat, au plecat deja pe urmele lor, aşa că s-au abătut pe la bordeiul ei, Ion a pus-o pe patul unde s-au iubit, şi-a făcut cruce, a ieşit afară, l-a luat cu el şi pe Niculae, a închis uşa, după care a dat foc borediului. Cei trei bărbaţi au rămas acolo, cu capetele descoperite, până când n-a mai rămas nimic din el şi nici din Ştefăneasa, după care au plecat. Niculae mieuna a jale.
Pădurii aceleia oamenii din sat au început să-i zică Ştefăneasa. I-au zâs aşe şi locului care o rămas acolo, după tăiere pădurii. Aşe-i zâc oamenii şi astăzi.


Citeşte mai mult >>

luni, 30 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: PĂTRU MANTU


De la bun început trăbă să spunem că or fost doi Pătru Mantu, unul la noi, în Ban, unul în Banat,  şi că or fost mai mulţi lotri care şi-or zâs Mantu. Apoi, putem dovedi că Pătru Mantu de la noi o fost primul şi că de la el şi-or luat numele de Mantu tăţi ceilalţi, pântru că  numele de Mantu o început să fie tăt una cu cel de haiduc, ori lotru.
Amu să vorbeşte mai mult de cel din Banat, că el o trăit cu mai puţân de o sută de ani în urmă, şi lumea îşi aduce mai bine aminte de el, daʹ Pătru Mantu a nostʹ a fost mult înaintea lui. Despre el ni s-o păstrat o baladă, la care-i zâce „În Pădurea Banului”. O voi spune-o ca să vedeţi că-i vorba de alt Pătru Mantu decât de cel car vorbesc cântecele din Banat, mai bine cunoscute ca acesta:

                                       Foaie verde-a bobului
In Pădurea Banului
Cântă puiul cucului.
Câtu-i lumea şi Feleacu
Nici fecior ca Patru Mantu
Dimineaţa el se scoală
Domni mari şi boieri înşală.
                                       În pădurea Banului
Beau voinicii Mantului
Unii beau, alţii mănâncă
Uite şi jandarmii pică.
- Bună ziua, hoţilor!
- Mulţumim jendarilor!
Hai, poftiţi cu noi la masă
La carne de oaie grasă
- Noi n-am venit să mâncăm
Ci pe Mantu să-1 legăm.
-Pe Mantu nu li-ţi lua
Până capul sus ne-o sta

Întâmplarea din cânetc s-o petrecut cu mai mult de patru sute de ani în urmă. Pă atunci Pădurea Banului era tăt una cu pădurile  Roncea, Dos şi Majar din zâlele noastre, iar Banul şi Bănişorul ţâneau de cetatea din Şimleu, a cărui stăpâni erau nemeşii din familia Bathory. Pădurea era tăt a lor.  Ei or tocmit ca să coate de ea pe  tata lui Pătru Mantu, la care  i să mai  zâcea în sat, Păduraru.
Pătru Mantu s-o născut şi o crescut în pădure, împreună cu sălbătăciunile ei. La 16 ani era un fecior fain şi putenrnic, ştie să tragă cu arcuʹ, să arunce suliţa şi să ţâie bine pă cal. Atunci o vinit la vânătoare prin părţile noastre Ştefan Batthory, care era voivodul Ardealului.  Păduraru şi pruncuʹ lui i-or servit de călăuze. Ei l-or dus pă voievod şi pă însoţâtorii lui în locurile cele mai bune pântru vânat. Erau atunci, pă aici, tot felul de animale sălbatice: de  la iepuri şi fazani la lupi şi zimbri. Pătru o vânat cot la cot cu oaspeţii lor. Voivodului i-o plăcut tare mult de el, şi pântru cum arăta, dar şi pântru priceperea lui la vânătoare.  Când s-o întors la Şimleu, l-o luat cu el.
 Cetatea Şimleu era cea în care s-o născut şi o copilărit Ştefan Bathory. În ea, pă lângă civili erau şi mulţi militari. Acolo, într-un an de zâle, Pătru o învăţat ungureşte şi să scrie şi să citească. Ofiţerii din cetate or făcut din el  o cătană pricepută să margă în pas de front, să să duieleze şi să tragă cu puşca. Îi stăte tare bine în hainele militare şi tăte fetele din cetate să uitau după el! Când Voivodul venea de la Alba Iulia la Şimleu,  îl lua cu el la vânătoare.
Tăt după un an de zâle, o vinit acolo, din ţinutul slovacilor,  o nepoată de 14 ani  a voivodului, pe nume Elisabeta. Să zâce despre ea că arăta ca de 18 ani şi că era frumoasă şi deşteaptă. Abia o vinit şi o şi pus ochi pă Pătru. Când o trăbuit să-şi aleagă o cătană care să o însoţască atunci când ieşea din cetate, pă el l-o cerut. La lecţiile de călărie şi tras cu arcuʹ, tăt pă el l-o ales. Încet, încet o făcut din el un fel de aghiotant al ei. Era bine dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar n-o fost să fie aşe. Ea  făce ce făce şi el trăbuie s-o ieie în braţe ca s-o urce pă cal sau s-o ridice de jos, dacă stătea culcată în iarbă sau pă câte un ţol. Îl chema să să stea lipt de ea când trăgea cu arcuʹ ca s-o ajute să-i întindă coarda, iar în casă îi cerea s-o ajute să-şi scoată cizmele şi să-şi dezlege pieptarul ălă care-l purta sub rochie, pântru a părea şi mai subţâre decât era. Cum nici Pătru nu era de lemn, n-o trecut mult timp şi-or ajuns de s-or culcat împreună, or făcut dragoste, iar  ea o rămas grea.
Elisabeta n-o spus la nimeni ce i  s-o întâmplat şi s-o priceput destul de bine să-şi acopere pântecele care începuse să-i crească, până când aproape i-o vinit sorocul să nască. A fost mare zarvă când s-o descoperit că era însărcinată! Neamurilor ei nu le-o fost greu să afle cu cine s-o culcat ea şi, fără nici o judecată, l-or băgat pă Pătru în temniţă, care era în cetate.
La puţân timp după ce o născut, în mare taină, o fată, Elisabeta o fost  trimisă acasă, la părinţii ei. Pă fată or botezat-o Anastasia. Pătru nu numai că n-o văzut-o niciodată, da nici  n-o ştiut de ea. La  scurt timp, când abia împlinise 15 ani,  Elisabeta  s-o măritat cu un ofiţer de neam mare dar cu o faimă rea. Era poreclit Cavalerul Negru. Elisabeta i-o călcat pă urme şi s-o auzât despre ea că omoara fete fecioare ca să le bea sângele şi  să scalde în el, ca să rămână tânără şi frumoasă. Pântru faptele ei o fost judecată şi închisă. O murit înainte de a împlini 60 de ani,  bătrână şi hâdă, fără să mai vadă lumina zâlei.
Pătru o stat câţiva ani în închisoare. L-or scos de acolo turcii, care năvăliseră în Ardeal şi atacsără şi cucerisără cetatea Şimleu. Au vrut să-l ducă în robie, împreună alte sute de români şi unguri, culeşi din satele şi cetăţâle pe care le prădaseră, dar el şi alţi  câţiva prizoneri or reuşit să fugă de sub pază, şi să ascundă într-o pădure prin care treceau.
Începând de atunci, în păduri şi-or dus ei viaţa, ieşind de acolo numai ca să să răzbune şi să prade. Luau de la cei bogaţi şi dădeau la cei săraci. Or băgat frica în tătă nemeşimea din Solnocul de Mijloc, cum îi zâce la Sălaj atunci, dar şi din judeţele învecinate. Foarte des veneau şi în Pădurea Banului, pântru că Pătru o cunoştea foarte bine şi pântru că acolo mai trăiau părinţii lui. 
 De când să desprimăvăra bine şi până toamna târzâu, haiducii dormeau în păduri, iar iarna să împrăştiau pă la casele drăguţelor şi ibovnicelor lor din sate de sub munte, unde ajungeau greu oamenii legii sau nu ajungeau deloc.  Numa Pătru ave o drăguţă în Bănişor şi o răuşit mută vreme,  vară sau iarnă, să vie la ea fără să îl vadă nimeni. Era o fată faină pă care puseseră ochii toţi feciorii mai răsăriţi din sat. Cum ea le întorcea spatele la toţi, unul din ei, prunc de bogătan, o bănuit că ea are un iubit, şi o pândit zâle şi nopţi ca să vadă cine-i ăla. Într-o noapte a văzut pă oarecine venind la ea şi o stat până dimineaţa ascuns, lângă casa ei,  ca să-l poată vedea la faţă când o pleca. L-o văzut şi l-o cunoscut. N-o stat mult pă gânduri şi l-o pârât la  notarăşuʹ din sat. Notarăşuʹ o înştinţat jendarii, iar ăştia or început să pândească zî şi noapte la casa Veronicăi, că aşe o chema pă drăguţa lui Pătru, ca să pună mâna pă el când o mai vini  s-o întâlnească.
Pătru o aflat de primejdie şi n-o mai vinit. Ca să-l facă să vie,  stăpânii satului, cei ce făceau legea atunci, or învinuit-o pă fată că l-o ascuns pă haiduc şi or dat ordin să fie legată de stâlpul judecaţii de  pă Căludă, acolo unde erau legaţi şi judecaţi iobagii care nu-şi plăteau dările sau nu-şi făceau robota, urmând s-o judece şi pă ea. Jendarii au păzât-o acolo câteva zâle şi nopţi, aşteptându-l pă Pătru.
Apoi, ei n-or trăbuit să-l aştepte pre mult. Pătru o vinit  să-şi libereze drăguţa, în plină zâ, însoţât de păstă douăzăci de ortaci. Jendarii erau mai puţâni decât ei şi nu le-or putut ţâne piept. Doi din ei or fost împuşcaţi, vreo cinci or fost răniţi şi toţi or fost prinşi şi li s-or luat puştile şi  hainile, de-or rămas numa în chemeşi şi izmene, după care le-or luat şi caii, iar pă ei i-or fugărit din sat.  Batjocură mai mare nici că să putea! Or dezlegat-o pă Veronica şi în locul ei l-or legat pă nemeşul, care tocmai vinise să o judece pă fată. Trăbă să spun că Bathoreştii, că din ei să trăgea nemeşul acela, erau urâţi de oameni, pântru că să purtau tare rău cu ei. L-or lăsat acolo pă nemeş, legat, fără apă şi mâncare, până a doua zâ dimineaţa, când o fost judecat de haiduci şi spânzurat, aşe cum, din porunca lui şi a altora din neamul lui, au fost chinuiţi şi omorâţi acolo, mulţi oameni nevinovaţi.  
Trăbă să spunem că pă Căludă, în afară de stâlpul acela, mai erau, un fel de jug în care prinşi oamenii ca să fie bătuţi, şi o spânzurătoare. Cei spânzuraţi erau ţânuţi  în ştreang zâle întregi, ca să le fie de pildă şi altora, care ar îndrăzni să deie semne de nesupunere.
 După ce-or făcut tăte pă care le-am pomenit,  haiducii or plecat din sat  luând-o şi pă Veronica cu ei.
Încă vreo doi ani de zâle, Pătru şi oamenii or prădat în multe locuri,  dar or şi făcut dreptate când o fost nevoie de asta. Or făcut şi din  Veronica un haiduc, îmbrăcată bărbăteşte şi purtând puşcă în spate şi cuţit la brâu, ca şi ceilalţi ortaci.
S-o întâmplat ca şi Veronica şi Pătru să-şi afle sfârşitul în Pădurea Banului. Aşa cum spune şi balada, acolo, în pădure, în timp ce haiducii petreceau după o ispravă de-a lor,  or fost  înconjuraţi de jendari şi cătane,   care erau mult mai mulţi decât haiducii.   Le-or cerut ortacilor lui să-l predea pe Pătru. Ei nici n-or vrut să audă de asta, şi atunci or început să tragă  cu puştile unii în alţi. Or căzut şi mulţi jendari şi cătane, dar dintre haiduci n-o mai rămas în viaţă nici unul.
 În aceeaşi noapte, acolo în pădure, pă ascuns, popa din sat le-o slujit prohodul haiducilor  şi tot acolo au fost ei şi îngropaţi într-un loc ascuns. Mormintele lor  s-or păstrat acolo, neştiut decât de puţâni,  până când pădurea o fost tăietă şi în locul ei o apărut râtul de astăzi. Atunci, pântru că aşe or vrut stăpânirea, i  s-o şters ori ce urmă. Din când în când, pă râtul acela, să aude, noaptea, un cântec de jele.


Citeşte mai mult >>

luni, 23 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DEALUL MAJARULUI


Să zâce că, tare demult, trăia în sat un bărbat tânăr, pe numele lui Petre,  căruia i-o mărs vestea până departe că era tare puternic. Era în stare să ridice o majă* de grâu într-o sângură mână, să ţână pe loc un taur prinzându-l de coarne şi să se ia la trântă cu un urs.
Petre era sărac şi împreună cu nevasta, pă care o chema Mărie, şi cei doi copii ai lui - unul de doisprăzăce ani,  de-l chema Ion, celalalt de trisprăzăce, de-l chema Gheorghe -  trăiau într-o casă mică,  n-aveu pământ, iar el lucra cu zâua. Casa lui era pe un loc al grofului, care stăpânea tot satul şi pântru asta el trăbuia să lucre 14 zâle de robotă pă an, în folosuʹ lui.
Tot în vremurile acelea era pă Valea Banului, cam în dreptuʹ  dealului de la intrare în sat cum vii de la Crasna, un magiar, adică un pietroi mare, rotund, care era  aşe de greu încât nici apa şi cu atât mai puţân vre-un om, n-au fost în stare să-l mişte vre-odată din loc. Dumnezău ştie cum o ajuns el acolo! Într-o zî, groful, care auzâse şi el de ce era în stare Petre,    întâlnindu-l în dreptul acestui pietroi, în timp ce încărca un car cu năsip, pentru o lucrare a lui, i-o zâs:
- Mă Petre, dacă tu sângur duci pietroiuʹ ăsta de aici până în vârful dealului ăla, şi a arătat la dealul de la intrarea în sat, îţi dau caluʹ ăsta de sub mine cu şauă cu tăt. Dar, bagă de samă, dacă  te prinzi să faci asta şi te vei dovedi a nu fi în stare, atunci va trăbui ca tu şi familia ta să fiţi, de atunci în acolo, iobagi pe moşia mea.
Calul era un armăsar  negru de toată mândreţea. Avea şi o stea albă în frunte ca  şi cea a calului Machedonului din poveste. Grofuʹ să purta cu mustaţă răsucită în sus, ca toţi ungurii, şi era atât de gras de te mirai că poate calul ăla să îl ţâe în spinare.
Petre s-a uitat la pietroi, apoi spre deal, a măsurat din ochi drumul până acolo, a stat un pic pă gânduri, după care l-o întrebat pă grof:
- În cât timp trăbă să-l duc?
- Într-o zî, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, i-o răspuns repede grofuʹ.
- Cum trăbă s-o fac?
- Cum îi şti, dar fără să te ajuţi cu alţi oameni.
- În ce zî?
- În prima, după ce batem palma. Te prinzi?
- Mă prind, dacă mi-ţi da încă o zî, înainte de a începe,  ca să curăţ drumuʹ până acolo de mărăcini şi de lemnele pe care nu le-oi putea ocoli, şi să-l netezăsc  cât de cât dacă va fi nevoie.
De la vale până în vârful dealului sunt vreo mie de paşi, şi, aşe cum să poate vedea şi astăzi, jumătate drumuʹ îi pă un loc neted, de-i zâce şi amu Şes, şi jumătate-i pă deal. Mai ales pă partea de deal, era mărăciniş la început, apoi pădure şi vii. Grofuʹ,  care credea că Petre n-a reuşi nici să mişte pietroiul ăla din loc, s-o fi gândit că n-are nici un rost să fie împotrivă, şi  şi-o mai fi  zâs că o să-i prindă bine şi lui drumul pă care l-o face el, aşa că şi-o dat încuviinţarea.
- Bine. Îţi dau zâua aceea şi te las să faci ce mi-ai spus.
- Da cum oi fi sigur că domnia ta o să te ţâi de cuvânt?
Grofu s-o uitat mânios la el, o stat un pic pă gânduri, după care i-o răspuns, călcându-şi, bag samă, pă inimă:
- Ne întâlnim mâine la solgăbirăul** din Crasna, care ne-o da un notarăş ca să ne facă  un act de donaţiune, în care  să scrie  tot ce ne-am înţăles noi aici şi om primi fiecare câte o transcripţiune după el, şi dacă   unuʹ din noi nu să ţâne de cuvânt, celalalt îl poate da în judecată, folosându-se de hârtia asta.
Petre s-o dus acasă şi i-o povestit Măriei ce fel de înţălegere o făcut el cu grofuʹ. Măriei, o femeie mândră cum alta nu era în sat, dar şi tare deşteaptă,  nu i-o plăcut această înţălegere.
- Mă bărbate, i-o zâs ea, nemeşu ăsta ungur te-o trage pă sfoară. Degeaba îi căra tu pietroiul acela până în vârful dealului că el o să facă pă dracu în patru ca să nu să ţână de cuvânt. Şi apoi, ce-i face tu cu calul ăla?
- O să-l vând şi cu banii pă care îi voi primi pă el, o să cumpăr locuʹ ăsta pă care ne-am făcut casa, ca să nu mai trăbuiască să fac zâle de robotă pântru grof.
- Bine ar fi să răuşeşti, dar io nu mă încred în cinstea grofului. Pă de altă parte, nu te pot nici opri să faci ce vrei. Dar, pântru că  tu nu ştii scrie şi citi,  când te duci la Crasna, ia-l cu tine şi pă diacuʹ din sat, că el ştie carte şi ţi-o putea spune, înainte de-aţi pune tu degetu pă ţâdula aia,  dacă ea îi făcută aşe cum te-ai înţăles tu cu grofuʹ.
Petre o ascultat-o şi l-o luat la Crasna şi pe diac. I-o fost de folos că l-o sâlit pă notarăş să facă mai multe îndreptări la actul acela.
După ce o isprăvit acolo, s-o întors acasă, şi-o pregătit o săcure  şi-o toporişcă şi a doua zi s-o apucat de lucru. O lucrat de dimineaţa până sara şi o reuşit să facă o cărare, de la vale până în vârful dealului,  lată cam de un stânjen.
În zâua care o urmat, Petre s-o sculat cu noaptea în cap, iar Măria i-o dat să beie o fiertură în care o pus câteva picături de laptele voinicului, o iarbă ce creştea în fâneţele din sat, ca să aibă şi mai multă putere. Mult înainte de răsăritul Soarelui, Petre era lângă pietroiul acela. Cu el or vinit acolo şi nevastă-sa şi cei doi prunci şi, nu mult după aceea, or vinit mulţi oameni din sat, doritori să vadă cum s-o descurca el, că vestea  despre prinsoarea pă care a făcut-o cu grofuʹ o ajuns repede la urechile lor. La faţa locului o vinit şi grofu, călare pă mândreţea de cal, însoţât de oamenii lui.
Cum o început a să arăta soarele, grofuʹ o făcut sămn că Petre poate începe. Bărbatul era fără chemeşe pă el, îmbrăcat numai în nişte izmene largi, ca să nu-i fie pre cald, şi încălţat cu opinci  fără obiele, ca să nu să strâce la picioare. Era un bărbat mândru, bine făcut, de-ai zâce că nu era femeie în sat care să nu fi vrut să să iubească cu el. S-o apropiat de pietroi, l-o luat în braţe şi după ce s-o opintit de era gata să-i iasă ochii din cap, o reuşit să-l ridice din apă, o făcut doi paşi cu el şi l-o pus pă mal. Toţi cei de faţă or început să bată din palme şi să strâge brava, în timp ce grofuʹ   s-o făcut negru la chip. Dar, văzând el cât de greu i-o fost lui Petre să ridice pietroiu din apă, nădăjduia că el nu va reuşi să-l şi ducă până în vârful dealului.
Petre şi-o tras un pic sufletul, cum să zâce, apoi o pus mâinile pe bolovan şi o încercat să-l împingă de-a rostogolul pă cărarea făcută de el. O reuşit cu greu să-l mute cu vreo doi paşi mai la deal, după care iar s-o oprit să-şi tragă sufletul. Şi tot aşe o făcut, până o ajuns cu el  la Vâlceaua care  vine din Pădurea Dosului şi curge de-a lungul Şesului. Acolo l-o luat din nou în braţe şi o trecut cu el apa, care nu era mare, apoi după ce s-o mai hodinit, mai mult decât la celelalte opriri, a început din nou să-l rostogolească. Abia după ce Soarele s-a mai ridicat vre-o două suliţe pă cer, o ajuns cu  bolovanuʹ la poalele dealului.
„Amu-i, amu!” şi-o fi zâs grofu, care trăgea nădejde că Petre n-o să-l poată duce mai departe. La rândul lui, Petre s-o fi gândit că îi mai bine să crape decât să ajungă rob la grof, că ştie bine ce viaţă amară duc  iobagii pe moşia lui. Aşe că şi-o făcut curaj şi o încercat să împingă pietroiul la deal. N-o reuşit, pântru că coastea dealului era mare. S-o văzut sâlit să-l ia în braţe, să facă cu el unul sau doi paşi, după care să-l pună jos, ca să să hodinească un pic, după care să-l i-a din nou în braţe, să-l mute mai sus,  apoi să să oprească iară, şi tot aşe.
Înainta anevoie, Soarele ajunsese în înaltul cerului, iar până în vârful dealului mai era mult. Era în plină vară, iar pă Petre curgea sudoarea de ai fi zâs că a aruncat cineva o cofă cu apă pă el. I-ar fi prins bine dacă făcea cineva asta, dar grofu le-o spus oamenilor că nime n-are voie să-l ajute cu ceva. Nici apă de băut nu s-o învoit să-i deie cineva. Petre să chinuia să ducă pietroiul ăla  pă deal, la fel cum s-o fi chinuit Iisus Hristos să-şi ducă crucea pă Golgota. Au fost momente când n-a putut ridica dintr-o dată pietroiul de jos şi altele când a căzut în genunchi cu el. Cu toate astea, Petre n-o renunţat şi a continuat să urce, pas cu pas, pietroiul pă deal. Oamenilor le era milă de el. Nu mai vorbim ce era în inima nevestei şi-a celor doi prunci ai lui! Mărie să ruga lui Dumnezăusă să acopere soarele cu oarece nori, ca să nu mai năduşească aşe de tare bărbatul ei.
Să vede că Cel de Sus o ascultat-o că nu trecuse bine de amiază,  când pă cer or apărut nişte nori care s-or înmulţât repede  şi or reuşit să acopere Soarele, de n-o mai fost aşe de cald. Din albi, norii au devenit suri, apoi negri şi încă în plină zî a început să să întunece, să tune şi să fufgere,  sămn că să apropia şi  ploaia.
 Petre ajunsese cu pietroiul aproape de vârful dealului şi toată lumea şi-o dat sama că  nu-l poate împiedica nimic ca să-l ducă până sus. Dar când nimeni nu să aştepta,  numai ce    l-or auzât pă grof:
- Opreşte-te! Soarele a apus. Ai pierdut prinsoarea.
Pântru toată lumea era limpede că spusa grofului era o minciună. Deşi nu să vedea, toţi îşi dădeau sama  că Soarele era încă pă cer. Oamenii de faţă or început să strâge şi să să răstească la grof. Atunci,  la un sămn făcut de el, servitorii lui şi-au scos biciuştele de la brâu şi au început să deie cu ele în oameni, ca să-i împrăştie. Oameni s-au întors împotriva lor, că erau mai muţi decât slugile, le-or lovit cu botele şi  cu pumnii, punându-le pă fugă. Grofu o dat pinteni calului şi s-o făcut nevăzut.
Petre să oprise din dusul bolovanului, dar, după ce grofuʹ o fugit de acolo, oamenii l-au îndemnat să termine ce o început, ca ei să poată depune mărturie că el o dus, în timpul convenit, la bun sfârşit sarcina pă care şi-o luat-o.  Aşe o făcut. Nu i-o mai trăbuit foarte mult timp ca să ajungă cu bolovanul în vârful dealului, însămnat de pădurari cu un stâlp. Abia ajuns acolo s-o stârnit o ploaie mare de credei că s-or rupt baierele cerului. Toată lume s-o împrăştiet. Dar înainte de a ajunge ei în sat, ploaia s-o oprit, norii s-or împrăştiet, Soarele se mai vedea încă şi un curcubeu mândru împodobea cerul.
A doua zâ, Petre o mărs şi i-o cerut grofului caluʹ. Grofuʹ n-o vrut să i-l deie, şi, mai mut, o zâs că el, adică Petre,  îi de amu iobagul lui.  Aşe că Petre s-o dus cu hârtia la solgăbirău şi o cerut să i să facă dreptate. Acesta o zâs că i-o chema pă el şi pă grof la judecată. În zâua stabilită, împreună cu Petre  s-or dus la Crasna şi oameni din sat ca să depună mărturie că el o ajuns cu pietroiul pă vârful dealului când Soarele, deşi nu să vedea, mai era cu cel puţân două săgeţi deasupra locului unde trăbuie să apună. Grofu nu s-o înfăţişat,  aşe că judecata o fost amânată cu o lună. El nu s-o prezentat nici a doua şi nici a treia oră şi judecata a fost amânată de fiecare dată. După prima amânare, oamenii din sat, martorii lui Petre, au venit mai puţâni, iar după a doua şi mai puţâni.  Petre s-o gândit că judecata numai atunci s-o ţâne când el a rămâne fără martori. S-o hotărât să renunţe la ea şi să-şi facă sângur dreptate.
 Într-o noapte, s-o furişat în grajduʹ grofului, l-o legat pă paznic şi i-o băgat o cârpă în gură,  după  care o pus căpăstru şi şaua pă cal, că erau acolo, la îndemână, l-o scos pă ne sâmţâte din grajd, s-o suit pă el şi dus o fost. Caluʹ zbura, nu alta. Lui Petre îi plăce de cal, daʹ şi calului de el. Acesta, bag samă, sâmţea pântru prima dată că-i călărit de un om vrednic.
A doua zâ, oamenii grofului l-or căutat pe Petre.  N-o l-or găsât  nici pă el şi nu i-or găsât nici nevasta şi nici pruncii. Să zâce că s-or afundat toţi patru în pădurile Sălajului, iar de acolo, umblând numai prin ele, or trecut în Ţara Românească, unde şi-au făcut bună stare cu ajutorul calului grofului, pă care nu l-or vândut, ci l-or ţânut de prăsilă.
Pietroiul acela a rămas în vârful dealului muţi ani, încât oamenii din sat au început să-i zâcă Dealul Majarului şi nu a Magiarului, pântrucă ei, şi atunci ca şi astăzi,  în loc de „gi”, pronunţă  „j”.  În acest timp, grofuʹ şi-o făcut acolo pivniţe mari în care îşi ţânea vinul şi unde petrecea din timp în timp cu prieteni de-ai lui. La o petrecere de asta, or sosât acolo, pă nesâmţâte, venind prin  pădure, doi feciori faini şi puternici, pruncii lui Petre, însoţâţi de câţiva ortaci, hotărâţi să răzbune pă grof pântru că n-a fost cinstit cu tatăl lor şi pântru că, din cauza lui, toată familia o trăbuit să ieie drumul străinătăţii. Ei îl iscodeau de mai multă vreme pă grof şi-i cunoşteau obiceiurile. Flăcăii şi-or lăsat în pădure caii, negri şi la fel de faini ca cel luat de tatăl lor de la grof. I-or luat pă neaşteptate pă paznici şi le-or închis gura pântru totdeauna, înainte ca ei să poată scoate vre-un strâgăt de ajutor. După asta, or rostogolit bolovanul până în gura pivniţii şi i-or dat drumuʹ pă trepte în jos. S-o auzât un huruit mare, apoi o bufnitură, după care întreg dealul s-o cutremurat. Să vede că, bolovanul, ajuns în pivniţă, s-o lovit de stâlpii care sprijineau bolta ei şi dealul o căzut cu vuiet mare  păstă grof şi oaspeţii lui dinăuntru, acoperindu-i pântru vecie.  O căzut atâta de mult pământ păstă intrarea în pivniţa aceea, încât nu s-o reuşit niciodată să fie dat la o parte, ca oamenii care au murit acolo să fie scoşi afară. De câte ori s-o încercat să fie dezgropaţi, ce  să săpa zâua să năruia noaptea. Aşe că popii cei unguri or făcut acolo o slujbă de petrecanie, şi locul s-o însămnat cu o piatră din cele pă care ungurii le pun pă morminte, la capul morţilor. Cu timpul piatra aceea a fost luată de oarecine de acolo şi nime n-a mai pus alta în loc.
De atunci şi până în zâlele noastre,  pietroiul acela zace în pântecele acestui deal
.
Citeşte mai mult >>

marți, 17 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: VALEA BANULUI


Toate în lumea asta au un început şi o poveste. Valea asta care curge pă la noi prin sat, la care i să zâce acum a  Banului, este aici de când a făcut Dumnezeu lumea şi să numeşte aşa de la numele întemeietorului satului. Numai că ea n-a curs tot timpul. La un moment dat a săcat şi dacă nu era o fată pe care a chemat-o Sânziana ea poate  nu mai curgea niciodată pă aici. Povestea acestei fete vreau să-o spun.
Când strămoşii noştri s-au aşezat de-a lungul Văii Banului, nu erau încă fântâni. Din apa văii au băut ei şi  animalele lor, în ea să spălau, cu ea îşi făceau mâncare.
S-a întâmplat atunci, într-o vară foarte călduroasă, ca apa care venea pe vale să fie din ce în ce mai puţână, apoi, dintr-o dată, să nu mai curgă deloc. Toţi au pus asta pă sama secetei, deşi ea nu mai secase niciodată până atunci, ori cât de călduroase or fost verile.
Pe vremea aceea, în sat trăia o femeie văduvă care avea o fată. Femeia era bolnăvicioasă şi căzuse la pat. De hrana ei şi de toate treburile casei se ocupa fie-sa, pe care o chema Sânziana, sau Sânza, cum i să mai spunea în sat. Să zâce că era o fată mândră ca florile acelea galbene care cresc pă câmp şi le zâcem sânziene, din care să împletesc cununi ce să aruncă pă acoperişurile caselor într-o anume zî din an.
Când s-a întâmplat să nu mai curgă apă pă vale, cele două femei au rămas şi ele fără apă. Dacă de foame se poate răbda şi câteva săptămâni, fără apă nu putem trăi mai mult de tri, patru zâle, iar femeia aceea bolnavă, nici atât. Aşa că, Sânzâiana o lăsat-o pe mama ei în grija unei vecine, iar ea o luat în mână ulciorul cu care aducea apă de la vale şi a început a mere cu el  în susul văii, gândind că musai o  să găsască vreun ochi de apă în care să-l umple.
Pe vremea aceea, mai mult decât în zâlele noastre, păstă tot era aproape numai pădure de nepătruns, pe care oamenii o tăiau să-şi facă loc la case şi să aibă unde sămâna câte ceva. Pă vale erau bolovani din cei mari, peste care să trecea greu. Fata înainta anevoie, mai ales că era şi desculţă. A mărs ea o zâ întreagă fără să găsacă apă. Cum n-avea de mâncare la ea, s-a hrănit doar cu mere şi pere pădureţe, căzute din pomii de pă mal, şi cu mure, care se aflau, din loc în loc,  pă lângă vale. Ele i-au ţânut şi de sete. În locurile unde  valea a fost mai adâncă şi apa a săcat mai târzâu, erau o mulţâme de peşti morţi care miroseau urât.
Se făcuse sară, şi începuse să să întunece.  Ea era tare obosâtă, iar mâinile şi picioare îi erau pline de julituri. Din unele picura sânge. A rămas pe loc şi s-a gândit să aştepte până s-o face zâuă.  Se făcuse şi răcoare. A adunat o grămadă de iarbă uscată şi frunze căzute din sălciile şi arinii  de pă mal şi s-a cuibărit în ele. Se auzea strâgătul a tot felul de păsări de noapte, iar de-a lungul văii zburau lilieci. Îi era un pic teamă şi să forţa să rămână trează. A adormit fără   să-şi deie sama când şi s-a trezât când razele soarelui care au putut pătrunde prin desişul de pe marginea văii, au făcut-o să se frece la ochi, apoi să-i deschidă. De cum o văzut lumina zâlei, o auzât cântând  o turturică şi căutând-o cu ochii a dat de ea pe crenguţa unui alun, în care-şi avea cuibul.
Trăbă să vă spun că încă de când era tare mică, Sânzâiana s-a îngânat cu toate păsările care ajungeau până la casa lor şi le-a învăţat graiul, iar când o început a mere prin pădurea din apropierea casei după flori, ciuperci sau crengi uscate şi a întâlnit animalele pădurii, o vorbit şi cu ele şi le-o învăţat şi lor graiul.
- Bună zâua, i-o dat ea bineţe, păsării.
- Zâua bună, fată frumoasă, i-o răspuns turturica. Ce cauţi pă aici?
- Apă, i-a răspuns fata.
- Apoi, n-ai să găsăşti, pântru că Sorbul Apelor, balaurul acela mare, care oricâtă apă ar bea nu-şi poate astâmpăra setea, văzând că pe vale vine tot mai puţână, o făcut un dig mare, aproape de izvor, şi toată apa care să adună acolo o bea el şi familia lui, care trăieşte într-o peşteră din apropiere. Eu zbor până acolo în fiecare zî ca  să-mi astâmpăr setea. Reuşesc cu greu, pântru că lacul acela mare care s-o format e foarte bine păzât, pe pământ de mulţi câini mari şi răi, iar în aer de vulturi negri cu gâtul golaş, şi unii şi aţii în slujba balaurului.
- Musai să ajung şi eu acolo şi să-mi umplu ulciorul ăsta cu apă, că dacă în cel mult o zâ de amu înainte nu-i duc mămucăi să bea, moare de sete.
- Io îţi doresc noroc, dar tare mă tem că sângură n-ai să izbuteşti.
Sânzâiana a pornit din nou pe vale în sus.  Îi era greu, pântru că mergea  tot timpul la deal şi pietroaiele păstă care trăbuia să treacă erau din ce în ce mai mari. N-o mărs mult, şi într-un loc mai larg şi cu malurile mai joase, a dat păstă o păreche de zimbri, care or venit acolo să se adape. Pă atunci, animalele astea mândre şi mari trăiau multe prin locurile astea.
- Bună zâua, le-o zâs ea. Dacă vreţi să beţi apă, veniţi cu mine, până aproape de izvor unde apa o fost oprită de Sorbul Apelor, şi s-o adunat într-un lac mare. E bine apărată şi ca să puteţi bea, iar eu să-mi pot umple ulciorul, va trebui să ne batem cu câini şi vulturii care o păzăsc. Io socotesc că în sara asta am putea ajunge acolo, iar mâine, dacă-i vom dovedi, am putea şi slobozî apa din lac.
- Venim, i-a răspuns unul dintre ei, ca să nu murim de sete. O să dăm de veste şi la alţii din neamul nostru, ca să vină şi ei.
Au mărs Sânziana cu unul din zimbri mai departe, celalalt s-o dus să dea de ştire şi altora. Zimbrul mergea înainte şi dădea cu capul la o parte pietroaiele păstă care nu puteau trece,  iar Sânziana venea în urma lui. Pă drum au mai întâlnit şi alte animale: porci mistreţi, cerbi şi căprioare, lupi, vulpi şi urşi, toate în căutare de apă. Le-o spus şi lor ce s-o întâmplat şi ce vor ei să facă şi   toate au fost de acord să deie o „mână de ajutor”, cum să zâce, dar numa câte unul de-un fel au însoţât-o,  celelalte s-or dus să dea de ştire şi altora şi să le ceară să li să alăture. Păsările pe care le-au întâlnit în cale, au promis că vor fi şi ele acolo, în număr cât mai mare.  Au dat şi păstă nişte albine, care să trudeau să soarbă un pic de apă din  molul de pe fundul unor bălţi, care nu să uscase de tăt.  Or promis  că şi ele şi altele pe care le-or putea anunţa să vor sili să fie de folos.
Până sara, înainte să se întunece, Sânzâiana şi însoţâtorii ei au ajuns într-un loc mai strâmt, unde valea ieşea din Munţii Meseşului. Acolo a făcut balaurul digul cel mare, din pietre lemne şi pământ, în spatele căruia s-a adunat foarte multă apă. Or făcut în aşa fel încât să nu fie văzuţi şi nici sâmţiţi de paznici. Sânzâiana, de care ascultau toate animalele care au însoţât-o, le-a poruncit să se oprească, să se odihnească acolo în noaptea aceea şi să hotărască un plan de bătaie pentru a doua zâ. Or hotărât ca la puţân timp după ce s-o crăpa de zâuă, toţi care au venit împreună cu ea acolo să-şi cheme neamurile, iar când ele or fi de faţă,  la un sămn dat de fată, albinele să atace câinii cei răi, iar păsările, toate câte s-or aduna acolo, să-i înconjoare pe vulturi  şi să-i lovească cu ciocurile şi cu ghearele. Când cânii n-or mai şti cum să se apere de albine şi or începe să să învârtă ca turbaţi  în jurul cozii, lupii şi vulpile să-i pună pă fugă. Urşiii au primit poruncă  să să aşeze la gura peşterii şi să nu lase balaurul să iasă afară până ce zimbrii vor reuşi să împingă în gura ei o stâncă mare, care se afla în apropiere. După ce vor reuşi să facă asta, zimbrii, împreună cu mistreţi şi cerbii să apuce să strâce digul făcut de balaur: zimbrii să-l lovească cu capul, mistreţii să-l scurme iar cerbii să înlăture cu coarnele lor lemnele din el.
Cum au mijit zorile, s-a auzât, la început un muget de zimbru, apoi, pă rând, un guiţat de porc mistreţ, un boncănit de cerb şi un mormăit de urs. La scurt timp după asta, la faţa locului s-au adunat o mulţâme de animale, Sânziana a dat semnalul şi mintenaş a început o luptă pă viaţă şi pă moarte. Câinii au fost puşi pe fugă, vulturii cei negri au zburat de acolo, iar când balaurul, o arătare de toată groaza, a încercat să iasă din peşteră, scoţând flăcări pă gură şi pă nări,  urşii l-au dat îndărăt. În scurt timp, zimbrii au  astupat intrarea în peşteră, iar balaurul şi familia lui n-au mai reuşit să iasă de acolo şi de bună  samă, după oarece timp, or fi murit de sete. Unii oameni spun că balaurul mai trăieşte şi că de câte ori să clatină pământul este pântru că el să trudeşte să iasă afară din peşteră.
După asta, destul de repede, animalele au făcut o gaură în dig,  pe care  apa, care a început să curgă  afară, o mărea  repede. Abia au reuşit să se dea la o parte cei ce lucrau acolo, că digul  s-a rupt şi toată apa a năvălit afară din lac, cu vuiet mare, de credeai că a venit sfârşitul lumii. A ieşit cu mult afară dintre malurile ei, aşa cum să întâmplă şi în zâlele noaste, de câte ori plouă pre mult şi valea vine mare. A luat cu ea tot ce a întâlnit în cale. Mare prăpăd o făcut!
Sânzâiana a muţămit animalelor, apoi, înainte de-a să întoarce în sat, s-a dus în locul de unde izvora valea, unde nu ajunsese până atunci picior de om. Acolo era un izbuc, un loc de unde apa iese multă din pământ, cu larmă mare. Şi-a umplut ulciorul cu apă. Ştia şi ea că cea luată de la izvor îi mai bună decât cea luată  din vale. Apoi a luat drumul spre casă, călăuzâtă de  câteva dintre animalele care o însoţâseră până acolo, pe cărări pe care numai ele umblau. Prin alte locuri, pădurea era de nepătruns pântru oameni.
Din fericire, apa n-a luat şi casele din sat, că erau mai la deal, făcute acolo tocmai ca ea să nu ajungă la ele atunci când valea vine mare. Când a ajuns acasă, Sânzâiana s-a bucurat că mama ei mai era în viaţă. I-a dat să bea din apa adusă şi, minune mare: mama ei a început să să sâmtă mai bine, iar după două zâle a părăsât patul.
Oamenii din sat, miraţi că aşa, din senin, a început din nou să curgă apă pă vale, şi încă multă,  au aflat de isprava fetei şi au cinstit-o cum se cuvine. Au aflat şi că apa adusă de la izbucuʹ acela a pus-o pe maică-sa pe picioare, şi, de atunci, au început s-o caute de leac. Astăzi izbucul acela nu mai este şi nici izvorul văii nu se ştie unde-i, pântru că sunt mai multe pâraie ca să împreună  acolo pă munte  dând naştere la vale şi fiştecare din ele ar putea fi izvorul ei.
 La puţân timp după asta, Sânziana s-a măritat cu cel mai mândru fecior din sat, iar  la nunta ei au vinit şi toate animalele care au ajutat-o să-l dovedească pe balaur şi să sloboadă apa din lac. A trăit fericită alături de bărbatul ei, mai mult de o sută de ani, şi  a avut cu el mai mulţi copii şi urmaşi, printre care ne numărăm şi noi.


Citeşte mai mult >>

miercuri, 20 ianuarie 2016

TOVARĂŞUL BARON - O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvane -


Versiunea în română a cărţii a apărut la Editura Corint,  în anul 2015, în traducerea din engleză a doamnei Carmen Ion.  Autorul ei, Jaap Scholten, este un scriitor olandez, născut în anul 1963. S-a căsătorit cu o unguroaică şi s-a stabilit în Ungaria. Soţia sa are origini nobile, ungureşti şi transilvane. A  fost impresionat de poveştile de viaţă ale unor nobili transilvăneni şi de suferinţele suferite de ei după  terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Se hotărăşte să le pună poveştile pe hârtie. În vederea acestui fapt  călătoreşte mult în Transilvania pentru a se documenta. Întâlneşte urmaşi ai nobilimii transilvane preocupaţi să-şi redobândească de la statul român averile deţinute în 1945, luate abuziv luate abuziv de acesta.
Deşi are origini burgheze  şi este doar căsătorit cu o unguroaică descendentă a unei familii cu sânge albastru, autorul se consideră, în mod inconştient poate, ca  făcând parte din nobilimea maghiară, îi place să se amestece printre membrii acesteia, vorbeşte în numele lor, se străduieşte să-i pună pe cât posibil într-o lumină favorabilă, se zbate pentru drepturile lor şi, ca majoritatea ungurilor,  îi dispreţuieşte pe români.
Cartea lui e plină de invective şi acuze nedrepte la adresa românilor. Presupun că ea a fost scrisă în engleză şi nu în olandeză sau maghiară, pentru că autorul n-a fost preocupat ca  noi românii sau maghiarii să aflăm ce li s-a întâmplat nobililor unguri din Transilvania, ci a dorit ca Europa Occidentală şi restul lumii să-i vadă, pe români în special, puşi într-o lumină nefavorabilă.
Românii n-au avut multe motive să-i simpatizeze pe nobilii unguri, ai căror supuşi au fost aproape o mie de ani. Deşi românii ei erau băştinaşii ţinutului Transilvan şi populaţia cea mai numeroasă de acolo, nobilii ungurii, care făceau şi desfăceau legile principatului şi deţineau toată puterea, nu le-au permis, secole de-a rândul, să-şi spună cuvântul în treburile principatului, nu le-au recunoscut religia şi i-au exploatat fără milă.  Am considerat necesar ca la începutul acestei recenzii să spun câteva cuvinte despre cum s-a născut nobilimea maghiară şi ce fel de oameni au fost nobilii unguri, bazate  pe informaţii din această carte şi din afara ei.
În secolele XI şi XII majoritatea pământului Ungariei şi Transilvaniei a aparţinut regelui ungur, care a răsplătit cu bucăţi mai mari sau mai mici din el, de obicei disparate, pe cei care i-au fost loiali. Astfel au luat naştere nobilii, o categorie de oameni mult mai înstărită decât restul populaţiei. În secolele următoare, prin schimburi de terenuri, căsătorii sau moşii întregi acaparare cu japca, aceştia şi-au comasat şi mărit considerabil proprietăţile. De ei se ocupă autorul în cartea la care ne referim. Habsburgii le-au acordat unora dintre ei, la sfârşitul secolului XVII, titluri nobiliare de  baron, conte, duce şi mare duce.
Atât Habsburgii cât şi principii transilvani, au înnobilat şi soldaţi care s-au distins pe câmpul de luptă, funcţionari civili conştiincioşi, agricultori performanţi, clerici, avocaţi etc. De obicei cei înnobilaţi nu primeau nici un fel de donaţie, dar erau scutiţi de unele obligaţii fiscale şi se bucurau de câteva privilegii.  Astfel a apărut categoria „nobili de o sesie” - mai numiţi şi „nobili de şapte pruni”, sau „nobili opincari”. La sfârşitul secolului al XIX-lea,  în Ungaria era o mare inflaţie de astfel de nobili. Printre ei s-a numărat şi un strămoş al meu din partea mamei, iar în satul meu natal, Bănişor,judeţul Sălaj, erau, la 1820, nu mai puţini de nouă nobili opincari.
Prin urmare, nobilii - consideraţi o categorie specială, oameni cu sânge albastru, de caracter şi cu maniere alese - au fost, la origine, nişte oameni obişnuiţi. Înnobilarea iniţială nu le-a schimbat imediat culoarea sângelui şi nici manierele sau caracterul şi nici conferirea ulterioară a unor titluri nobiliare  nu le-a făcut sângele şi mai alabastru, manierele mai rafinate şi caracterul mai frumos. Asta a putut-o face numai educaţia din afara familiei, iar ei, spre deosebire de restul cetăţenilor ţării lor, au avut posibilitatea materială să se instruiască. Cred că au trebuit să treacă câteva generaţii până a început să conteze şi educaţia din familie. La unii a prins educaţia, la alţii nu, unii au devenit manieraţi, alţii au rămas neciopliţi, unii au fost cinstiţi, alţii nu, unii au fost oameni de caracter, alţii jigodii. Se pot vedea toate acestea studiindu-le biografiile.  Am făcut asta pentru membrii familiei Bánffy, care timp de patru sute de ani au deţinut proprietăţi în Bănişor. Ei sunt, consider eu, un exemplu tipic de parvenire şi comportament pentru  nobilii transilvăneni. Ceea ce voi spune despre ei, am preluat din cartea „Trecut şi prezent despre Bonţida. Studiu monografic”, scrisă de prof. univ. dr. Aurel Loşonţi şi apărută  în Editura U.T. Press din Cluj-Napoca, în anul 2001.
În 1435, regele Sigismund al Ungariei donează familiei Bánffy (unei ramuri a ei) nişte terenuri în Nuşfalău.  Prin cumpărări, fraude, violenţe şi procese, membrii ei reuşesc să-şi sporească averea. În 1508, familia devine proprietar al domeniului Bonţida, unde îşi stabileşte reşedinţa de bază. Treizeci de ani mai târziu, averea ei ajunge la 1397 de moşii, răspândite în toată Transilvania. Membrii acesteia şi-au sporit proprietăţile şi au intrat în posesia unora noi şi prin viclenii asupra posesiunilor fraţilor, rudelor apropiate şi îndepărtate ca urmare a decesului lor sau a ruinării economice.
În secolul al XVII-lea, membrii foarte avuţi ai familiei Bánffy au primit titlul de baroni. Unii dintre ei au fost oameni merituoşi  şi au ocupat funcţii importante în stat, alţii nu s-au distins prin nimic. Unii au avut şi caracter, alţii nu. 
În 1646, Banffy Dénes, cel care prin violenţe şi samavolnicii  va acapara multe moşii, era cel mai influent nobil la curtea principelui Transilvaniei. A fost un tip foarte fudul, punând mare preţ pe fast şi pompă. A sfârşit prin a fi decapitat de către principele Transilvaniei Mihai Apaffy, fiind acuzat de trădare. În 1692, fiul său, Banffy György I, devine primul guvernator al Transilvaniei. Contemporanii l-au descris ca fiind un om lacom, avar, care nu respecta legile, dreptatea şi adevărul. Îl preocupau mai mult ospeţele şi chefurile.
Un alt Bánffy Dénes a fost consilier al Mariei Tereza. Esenţa vieţii sale era pompa, strălucirea şi dorinţa de preamărire. El a reconstruit castelul de la Bonţida şi a făcut din domeniul de acolo un Versailles  al Transilvaniei. În schimb, Bánffy Farkas, fratele său, baron şi presbiter de Cluj, avea un suflet deosebit, deprinderi alese şi era un bun cunoscător al dreptului. A fost, pe rând, preşedintele tribunalului din Cluj, consilier juridic la curtea imperială, preşedinte al tezaurului Transilvaniei. Moare în 1794 şi este înmormântat la Bratislava. Pe statuia lui de acolo scrie: „….a  fost un bărbat vestit şi statornic, cu mare respect pentru dreptate şi învăţat în toate cele.”
Un alt Bánffy de treabă a fost Bánffy György II, care avea rang de conte, era patriot, dar şi credincios familiei imperiale, era susţinător al progresului ştiinţei şi dornic să-i ajute pe cei care doreau să studieze. În 1787 este numit guvernator al Transilvaniei. El a construit palatul Bánffy din Cluj. În schimb, fiul său György, militar de carieră, un bărbat de o rară frumuseţe, şi-a petrecut viaţa numai în chefuri şi distracţii, irosindu-şi averea moştenită. Rămas falit şi-a pus capăt vieţii aruncându-se de pe podul principal peste Someş din Cluj.
Fără să aibă nici o legătură cu satul meu natal, îl amintesc şi pe Miklós Bánffy, eminent om politic şi de cultură, scriitor,  autor al unei trilogii despre nobilimea maghiară.
Ziaristul australian Wilfred G. Burchett, citat de autor, scrie: În general, aristocraţia semifeudală maghiară era cea mai coruptă şi decadentă din Europa, putând fi comparată doar cu Rusia Romanovilor în perioada de apus a Imperiului Ţarist*.
Am dorit să arăt că nobil maghiar nu înseamnă neapărat un om cinstit, plin de bune maniere şi patriot, că nu toţi cei care au purtat titluri nobiliare au făcut numai lucruri bune. Urmaşii nobililor trebuie trataţi nu prin prisma titlurilor pe care le moştenesc ci ţinând cont de calităţile individuale ale fiecăruia. Câţiva dintre ei, menţionaţi de autor, sunt de aceeaşi părere cu mine. Citez din carte:
Pál Fetetics, era de părere că nu trebuie să priveşti înapoi, ci să te afirmi prin propriile forţe. Îi dispreţuia pe aristocraţii emigranţi în Austria şi Germania care păreau să considere titlurile nobiliare pe care le deţineau drept cea mai mare virtute a lor
Miki  Széchenz, voia să fie apreciat pentru propriile realizări, nu după statutul social de care se bucurase familia lui.
În Transilvania averea familiei aristocrate o moştenea fiul cel mare iar titlurile nobiliare s-au transmis pe linie masculină. Nobilii se căsătoreau între ei, căsătoria cu o rudă de gradul al doilea sau mai mare fiind permisă. Înainte de Primul Război Mondial, în Transilvania  erau 34 de familii şi se înrudeau toate între ele din care motiv nobilii transilvăneni erau probabil cu toţii nebuni, susţine unul dintre ei, citat de scriitorul  Patrik Leigh Fermor. Edificator este ce declară la un moment dat Farkas Bánffy, descendent în viaţă al celebrei familii: ….mama nu mi-e doar mamă ci şi verişoară de gradul cinci.
În urma reformelor agrare care au avut loc imediat după 1918, nobilii unguri din Transilvania au rămas cu cel mult 200 hectare de pământ arabil, iar după cea din 1945, au mai rămas cu 50. În 1949, au fost complet expropriaţi.
La 3 martie 1949, toţi moşierii din România, printre care şi nobilii maghiari, au fost deposedaţi de averi, evacuaţi din case, întemniţaţi sau li s-au stabilit domicilii obligatorii, obligaţi să locuiască în spaţii mici şi necorespunzătoare, uneori cu mai multe familii la un loc.
În anii scurşi de la desfiinţarea nobilimii ca şi clasă socială în România şi până în prezent, victimele exproprierilor şi a deportărilor de la 3 martie 1949 au dus-o greu, au trebuit să presteze tot felul de munci pentru a se întreţine, iar majoritatea lor au dispărut. Urmaşii lor au fost persecutaţi, îngrădindu-li-se  dreptul la instruire. Ca să se întreţină s-au văzut obligaţi la ocupaţii ca cele de: brigadier, jumulitor de păsări, funcţionar la antrepozite, săpător de şanţuri, coşar, tâmplar, servitor, cioban, cizmar, sperietor de păsări, deratizator, paznic de noapte, gropar, vânzător de îngheţată, dactilografă, croitoreasă, infirmieră, vopsitor de nasturi,  vânzătoare, femeie de serviciu, cusătoreasă. S-a întâmplat ca unii dintre colegii lor de la locurile de muncă să li se adreseze cu „tovarăşe conte” sau „tovarăşe baron”. De aici, titlul cărţii.
Începând din 1949, spune autorul, nobilii din Ungaria şi România au fost condamnaţi la o viaţă comparabilă cu cea a şerbilor de dinainte de 1848. Înseamnă că  el habar nu are cum trăiau de fapt aceşti şerbi, supuşi ai nobililor maghiari, şi de ce samavolnicii au fost în stare stăpânii lor. Enumăr câteva din pedepsele la care erau condamnaţi iobagii transilvăneni: condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare (scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere urechi, dezmembrare), bătaie ( cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, cu biciul, la tălpi). Foarte exemplificatoare sunt modurile în care au fost executaţi Gheorghe Doja sau Horea şi Cloşca: primul prăjit de viu într-un fotoliu metalic înroşit în foc, din carnea lui fiind obligaţi să mănânce tovarăşii săi pe când el încă mai trăia, ceilalţi doi au fost traşi pe roată de vii. La 1848, Gh. Bariţiu scrie: „Ceea ce în această epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătoarele ridicate în permanenţă la toate comunele”. În Bănişor există, în centrul satului, un deal care se numeşte Căludă. Denumirea lui vine de la stâlpul din vârful lui, zis şi „al judecăţii”, de care erau legaţi iobagii din sat pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi.
Autorul cărţii îi deplânge pe nobilii unguri şi acuză statul românesc de atunci  pentru tot ce i-a determinat să îndure după 1944. Deplângem şi noi suferinţele lor şi ale tuturor celorlalte victime ale comuniştilor.  Autorul însă, consideră că: În România nobilii maghiari au fost consideraţi de două ori inamici, în dubla lor calitate de duşmani de clasă ai unei ţări duşmane. Ajuns însă la Sighet şi văzând cât de mic este numărul ungurilor victime ale regimului comunist faţă de numărul mare al victimelor din rândul românilor, mărturiseşte: Sunt uşor dezamăgit, dar apoi îmi dau seama că raportat la numărul total al victimelor comunismului din România, contingentul de nobili maghiari este minuscul. N-am înţeles de ce este dezamăgit domnul Jaap Scholten!? Ar fi fost fericit dacă numărul lor era mai mare, pentru că atunci ar fi avut atunci motive şi mai puternice să-i acuze pe români? Aproape că nu există familie de români care să nu fi avut cel puţin un membru al ei arestat, deţinut sau executat de comunişti. În familia mea a fost tata, obligat la doi ani de detenţie din motive politice.
Spre deosebire de Ungaria, România se obligă să returneze foştilor proprietari - foşti sau actuali cetăţeni români -, toate averile confiscate de regimul comunist între 1945 şi 1989. Personal n-am nimic împotriva acestei legi. Cred că e cinstit să se procedeze aşa. Cred, de asemenea, că e o şansă ce se dă palatelor şi conacelor nobililor din Transilvania să fie readuse în stare normală şi să devină obiective turistice alături de bisericile de lemn româneşti sau bisericile fortificate săseşti, iar pădurilor să fie păzite. Am fost împreună cu un grup de excursionişti la castelul Teleki din Gorneşti, retrocedat urmaşilor foştilor proprietari. L-am cunoscut acolo pe Gábor Teleki, menţionat în carte de autor, şi împreună cu alţi colegi de excursie am făcut donaţii băneşti (modeste) pentru amenajarea ca muzeu a castelului.
 Cei care îşi revendică acum proprietăţile, ar trebui să-i fie recunoscători statului Roman că a luat această hotărâre. Din păcate lucrurile nu se întâmplă aşa. Autorul cărţii reclamă distrugerile pe care le-au suferit imobilele nobililor unguri din momentul în care ele au fost naţionalizate şi ar dori ca ele să fie aduse în bună stare de statul român. Ar fi bine dacă statul şi-ar putea permite să reabiliteze foarte repede atât imobilele nobililor unguri cât şi pe cele ale moşierilor români, aflate în aceeaşi situaţie.  Majoritatea acestora însă, sunt incluse pe lista monumentelor istorice (majoritatea castelelor şi conacelor nobililor unguri figurează pe această listă) şi sunt sub incidenţa „Legii privind protejarea monumentelor istorice” Autorul are neruşinarea să susţină că: Guvernul român pare a fi consimţit la aceste distrugeri, bucurându-se în secret că moştenirea culturală rămasă drept dovadă a prezenţei maghiare în Transilvania dispare treptat de pe faţa pământului. Escrocilor care conduc afacerile ţării de la Bucureşti nu le pasă nici negru sub unghie.**
Restituirea nu este simplă şi nici uşoară. În imobilele solicitate funcţionează diferite instituţii publice,  care trebuie evacuate, actele de proprietate se strâng uneori anevoie, birocraţia e mare şi corupţia îşi arată pe alocuri colţii. Mai trebuie să spunem, cu tristeţe, că românii ardeleni puşi să traducă în fapt această lege,  n-o fac cu plăcere. În memoria lor nobilii unguri sunt legaţi de cei aproape o mie de ani în care ei le-au fost robi îndurând toate mizeriile din lume. Ei îşi mai amintesc de masacrele săvârşite de unguri, în anul 1940, în satele sălăjene Ip şi Treznea, iar  în 1944 în satul maramureşean Moisei (în Treznea, atrocităţile au fost comandate de nobilul maghiar a cărui familie stăpânise în trecut satul). Nu pot să-i ierte nici cei din Ardealul de Nord, ocupat în 1940 de unguri -  printre care s-a numărat şi familia mea - , obligaţi  să-şi părăsească casele şi averile pentru a se feri de răzbunarea ungurilor (în refugiu, tatăl meu a primit ameninţări de la notarul ungur din satul din care am plecat).
După mărturiile lui Iános Gudenus - specialist în materie de nobilime transilvăneană cum îl numeşte autorul -, în 1989, înainte de căderea comunismului, mai trăiau în Transilvania douăzeci şi una de familii aristocratice numărând circa optzeci de persoane. Până în 2001 şi 2013, anii apariţiei principalelor legi privind restituirile, numărul lor a scăzut. Cei rămaşi, precum şi alţii, trăitori în afara României, au făcut cereri de restituire, care le-au fost total sau parţial satisfăcute. Din carte reiese că lui Béla Bánffy jr. i s-au retrocedat 10.000 hectare de pădure şi două castele; lui Gerghely Roy Chowdhury i s-au restituit câteva mii de hectare de pădure, un conac, un parc şi o casă de vânătoare; Katalinei  Roy Chowdhury  i s-a restituit toată moşia familiei ; Lui Gábor Teleki i s-a retrocedat imensul palat baroc de la Gorneşti; Kati Urgon a reintrat în posesia moşiei familiei; Zsolna Ugron a intrat în posesia casei familiei, pe care a donat-o comunităţii locale. Frumos gest!
Ungurii, la rândul lor, au profunde antipatii antiromâneşti, legate de faptul că în 1918 au pierdut toată Transilvania, iar în 1945 au pierdut pentru a doua oară  partea de nord-vest a ei. Nu se pot obişnui cu realitatea că cei pe care  i-au dispreţuit şi le-au fost  supuşi le sunt acum liberi şi, mai mult, le sunt egali în drepturi. Autorul s-a lăsat molipsit de aceste antipatii cărora le dă glas în mai multe pasaje din carte. Vechii proprietari sunt nemulţumiţi, iar autorul, dând glas nemulţumirii lor, nu se sfiieşte să jignească autorităţile române locale numindu-le: provinciali ajunşi în funcţii de răspundere pe bază de nepotism şi care domnesc asupra zonei pe care o au în păstorire precum paşalele din Imperiul Otoman. Nici o afacere nu se poate încheia, nici un aviz nu poate fi obţinut fără ca o sumă fixă sau un procent să nu ajungă în buzunarele primarului.
Autorul deformează în mod jignitor  istoria României. Citez: Carol I a fost încoronat ca rege al României în 1881. Era perioada în care, după retragerea otomanilor din Balcani, occidentalii s-au ocupat de întemeierea de case regale în statele peninsulei. De obicei, se găsea câte un prinţ german care se lăsa convins ca să devină rege al unei ţări de care nu se auzise niciodată Prinţului de Hohenzollern i-a fost oferită România la 1886. Despre regina Maria scrie: Din cei şase copii ai săi nu se ştie cine a fost tatăl ultimilor trei.
Chiar despre Ceauşescu, pe care noi românii îl urâm cu toată fiinţa noastră, exagerează unele lucruri, probabil din dorinţa de a-l asocia cu poporul român, luându-se după proverbul: „Cum îi turcul îi şi pistolul”. Citez: În 1978 când Ceauşescu a vizitat Regatul Unit la invitaţia reginei Elisabeta a II-a, şi-a luat cu el cearşafurile  şi feţele de pernă pentru a nu fi otăvit…. La sfatul preşedintelui Franţei, pe care cuplul prezidenţial român îl vizitase cu câteva luni înainte, Regina ordonase înlăturarea argintăriei şi a tuturor obiectelor de valoare din camerele destinate oaspeţilor….Ceauşescu îşi clătise cu grijă degetele cu alcool după ce regina îi strânsese mâna. Îi posibil ca autorul să fi cules aceste informaţii din cărţile sau articolele din lista sa bibliografică. Dacă-i aşa, le-a ales tendenţios, iar autorii lor au fost, la rândul lor, tendenţioşi.
În carte mai scrie : Mai mulţi transilvăneni (unguri, bineînţeles n.n.) mi-au spus: Europa se termină imediat după Transilvania…. şi… Cavalerismul şi cultul onoarei n-au răzbătut niciodată de culmile Carpaţilor. Nu pot fi de acord cu astfel de afirmaţii. M-am născut în Ardeal, am copilărit şi mi-am făcut studiile gimnaziale şi liceale acolo. Am locuit la un moment dat într-un sat ai cărui locuitori erau majoritatea unguri. N-am putut să fac deosebiri esenţiale între ei şi români. Locuiesc de cincizeci şi cinci de ani în Vechiul Regat. La fel, nu pot să fac o deosebiri importante între locuitorii de aici şi cei de dincolo de Carpaţi.
Autorul are o idee năstruşnică: Înainte de a pleca spre Sighet, le-am spus prietenilor mei din Ungaria că aveam să încerc să petrec o noapte într-o celulă din România.  Reacţia lor, care mi-a confirmat neîncrederea ungurilor în tot ce este românesc, a constat invariabil   într-un avertisment: „Ai grijă şi asigură-te că o să-ţi dea drumul dimineaţa” .Cererea nu i-a fost, bineînţeles, aprobată, toate celulele din fosta închisoare fiind amenajate muzeal, ceea ce i-a dat prilejul lui Jaap Scholten să vină cu alte acuze la adresa statului român.
Urmează alte jigniri:
…… pe măsură ce înaintăm spre est către graniţa cu România, aproape toţi ungurii pe care i-am întâlnit în cale ne-au prevenit asupra pământului barbar pe care urma să păşim (1991)……Imediat după intrarea în România am fost frapaţi de sărăcia oamenilor. După ce am trecut graniţa în apropiere de Oradea, ne-am dat seama că ţara se afla cu douăzeci şi cinci de ani în urma Ungariei. Pe parcursul celor cincizeci de kilometri până la Aleşd, decalajul ni s-a părut a înclina mai degrabă spre o jumătate de secol, iar după ce am părăsit şoseaua principală şi ne-am aventurat în zona deluroasă, Ilona (soţia autoruli n.n.) şi cu mine ne-am trezit în Ev Mediu.
Diferenţa enunţată între cele două ţări este exagerată şi răuvoitoare. Desigur, exista o diferenţă. E un fapt recunoscut că în Europa pe măsură ce avansezi de la est la vest, ţările sunt mai civilizate iar nivelul de trai al locuitorilor lor este mai ridicat. Când vii dinspre vest spre est, situaţia este inversă.  Sunt sigur că şi străinul care, în 1991, intra în Ungaria venind din Austria sau Olanda, constata un decalaj la fel de mare între ţara sa şi cea în care tocmai intra.  Impresia de Ev Mediu i-au lăsat-o autorului aspectele satelor săseşti. Ele arătau ca în Evul Mediu, pentru că locuinţele şi bisericile lor datează de atunci, dar nivelul de trai şi cel civilizaţie ale saşilor a fost tot timpul mai mare decât cel al românilor şi ungurilor.
În 2009, pe autor îl impresionează neplăcut noile construcţii din satele şi oraşele româneşti. Nu-i plac nici formele şi nici culorile în care sunt zugrăvite:  În calitate de vizitator inocent, ai câteodată impresia că te afli într-o călătorie psihedelică, indusă de consumul de LSD.
Autorul întâlneşte o româncă, despre care spune că e amabilă, şi atentă, un om cu standarde etice înalte. Nu ezită însă, ca imediat după asta, să-i jignească ţara: M-am mirat de multe ori că în Estul sălbatic ai deseori ocazia să întâlneşti persoane de acest gen, rafinate şi foarte civilizate (deşi nu sunt nici baronese nici contese, aş adăuga eu), ca nişte orhidee ce înfloresc într-o groapă de gunoi .
A colindat toată Transilvania şi o bună parte din ţară. N-a văzut nimic de laudă sau cel puţin demn de remarcat din cele făcute de români. În Maramureş s-a făcut că nu vede bisericile şi porţile din lemn. N-a vrut să vadă nici pitorescul satelor româneşti din Apuseni, nici ce au frumos oraşele noastre. A fost în schimb atent la toate aspectele negative, lucrurile urâte, despre care s-a grăbit să scrie. În Dobrogea, în 2010,  merge de-a lungul Canalului pe urmele fostelor lagăre de deţinuţi, recapitulează cifre cu deţinuţii şi morţii de la Canal şi descrie tratamentul neomenos la care erau supuşi. Despre podul Saligny spune că e frumos. În sfârşit! mi-am spus, a găsit ceva frumos şi în România. Podul  peste Canal este însă  urât; întreaga regiune pute a comunism de modă veche; casele sunt puţin mai mari decât nişte colibe; pare că nimeni nu s-a obosit să construiască aici ceva de când otomanii au pârjolit şi abandonat locurile în 1878, cu excepţia unei centrale nucleare.
Iată ce scrie despre Revoluţia de la 1989 şi despre perioada de imediat după Revoluţie: Primele două luni după revoluţie s-au scurs într-o stare de euforie generalizată. Românii au mulţumit deschis minorităţii maghiare pentru că îi scăpase de dictator  (ce inepţie!!!)             – revoluţia română a început la Timişoara în biserica şi casa pastorului maghiar Lázsló Tökés –, însă după trei luni naţionalismul românesc şi-a făcut simţită prezenţa şi Tibor (Tibor Kálonky, maghiar din  Germania, venit în România cu ajutoare n.n.) tatăl lui şi doi jurnalişti unguri abia au evitat să fie linşaţi la un miting al Partidului România Mare desfăşurat la Alba Iulia, la care au participat patru mii de oameni. Au fost târâţi spre un felinar  de către mulţimea care striga „Bem sânge de maghiar”. Cineva a adus o frânghie. Tibor a reuşit să le arate paşaportul american, iar tatăl lui, documentele de identitate franceze, la timp pentru a nu fi spânzuraţi. După trei săptămâni, în martie 1990, la un miting similar ţinut la Târgu Mureş, opt maghiari au fost linşaţi. Numărul victimelor ar fi fost şi mai mare dacă ţiganii din Târgu Mureş nu ar fi sărit să-i salveze pe maghiari, strigând „Ne ajutăm vecinii unguri!”
În acest paragraf sunt mai multe deformări ale adevărului, menite să ne pună pe români într-o situaţie proastă. Mă îndoiesc că românii au strigat „Bem sânge de maghiar”.  Expresia este luată mai degrabă dintr-o scandare a ultraşilor unguri la un meci de fotbal Ungaria-România, desfăşurat la Budapesta, înlocuind cuvântul „român” cu „maghiar”.  În 1990, când au avut loc evenimentele descrise, Partidul România Mare nu se înfiinţase. Despre un miting la Alba Iulia în aprilie sau martie 1990, n-am reuşit să aflu nimic.  Incidentele etnice de la Târgu Mureş din martie 1990 s-au soldat, conform mărturiilor oficiale şi ale lui Kiraly Karoli, pe atunci vicepreşedinte CFSN, cu şase morţi: trei români şi trei unguri.
Apariţia în limba română a cărţii a fost coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga. În prefaţa la carte, el scrie: Transilvania aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” aspra unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă importanţă în construirea identităţii lor naţionale. Din păcate, cartea lui Jaap Scholten, interesantă şi scrisă bine, în loc să contribuie la instaurarea unui climat de înţelegere şi de acceptare reciprocă între români şi unguri, reuşeşte să-i irite şi pe unii şi pe alţii, prin o serie de exagerări şi neadevăruri de care a uzat la scrierea ei.
Artemiu VANCA
* Părţile din text scrise cu italice sunt citate din carte.
** Sublinierile din text îmi aparţin.


Citeşte mai mult >>