duminică, 7 iulie 2019

PERFIDUL ALBION



Nu se cunoaşte exact originea expresiei. În orice caz, îi aparţine cuiva care s-a referit la metodele diplomatice întrebuinţate de Anglia pentru alcătuirea şi menţinerea imperiului ei colonial. Vă amintesc că perfid înseamnă: „care sub o înfăţişare binevoitoare ascunde răutate, viclenie; făţarnic, prefăcut, ipocrit:” (Am citat din DEX).
Am vizitat Marea Britanie în plin Brexit. Nu e primul şi probabil nici ultimul. Primul „Exit”, al Angliei, a fost cel din Biserica Catolică, sub Henric al VIII-lea, pentru a se putea căsători cu Anne Boylen, a doua soţie dintre cele şase ale lui Henric (Tăriceanu al nostru încearcă să-i egaleze recordul).  De data aceasta, constatând că Uniunea Europeană nu le aduce beneficiile scontate şi, mai mult,  că sunt ameninţaţi să fie sufocaţi de imigraţia est-europeană,  oportuniştii britanicii se retrag din Uniune. Intrând în UE, e clar că britanicii - englezii de fapt - şi-au urmărit doar propriile interese.  Ei erau obişnuiţi ca în orice alcătuire să ocupe totdeauna o poziţie privilegiată şi să-şi ia, de fiecare dată, partea leului. Au făcut asta, fără scrupule, de-a lungul istoriei. Nu puteau accepta că intrând în UE, vor fi egali cu celelalte ţări şi că vor trebui să împartă cu ele şi bunele şi relele şi asta mai ales după ce s-au trezit în aceeaşi familie cu România şi Bulgaria.  S-a văzut prima oară asta atunci când au refuzat să adopte moneta unică europeană şi apoi din tot felul de manevre la care au recurs pentru a trage spuza pe turta lor.
Britanici nu se obişnuiesc cu gândul că vremurile s-au schimbat, că roata istoriei se învârte şi că nu vor mai fi niciodată ce-au fost, adică nu vor mai avea un imperiu la picioarele lor, cu nenumărate ţări subjugate cărora să le sugă vlaga şi că nici cele cu care fac comerţ nu se mai lasă fraierite. Acum sunt într-o economie deschisă în care tendinţa este ca fiecare să primească  funcţie de ce şi dă şi în care ocupă o poziţie privilegiată cei mai buni, nu cei mai tari.
Făcând un tur rapid pe teritoriul britanic, mi-am putut da seama de câteva schimbări intervenite în viaţa şi economia britanicilor în ultimul timp. Iată despre ce e vorba:
La Londra, unde mi-am început excursia, am putut observa o mare eterogenitate etnică. Am remarcat, mai ales, numărul mare de persoane de culoare provenite, presupun, din fostele ţări ale Imperiului Britanic. Pe bună dreptate, urmaşii celor care au fost exploataţi sute de ani de britanici, au venit aici ca,  în replică, să beneficieze şi ei  de bunăstarea obţinută pe pielea strămoşilor lor. Pe români şi bulgari nu i-am putut distinge în acest melanj.  Din statistici, rezultă că 30% din populaţia capitalei britanice sunt non albi. Acest procent se diluează pe restul teritoriului britanic, dar rămâne semnificativ.  Britanicii se plâng, pe de o parte. că străinii - plătiţi mai prost decât ei - îi lasă, treptat,  fără locuri de muncă, iar pe de altă parte, că sunt obligaţi să se frece de ei la tot pasul.
Economia britanică este în uşor picaj. Vechile docuri ale Londrei, ca şi cele din Liverpool şi Glasgow, unde am mai fost cu prilejul acestei excursii, sunt părăsite. Containerizarea, care a luat un avânt nemaipomenit în ultimele decenii, a schimbat faţa porturilor. Magaziile numeroase din vechile docuri au devenit inutile şi au fost abandonate, iar odată cu ele şi vechile porturi de mărfuri, împreună cu aspectul cosmopolit şi pitoresc al lor. Au fost construite unele noi, la mare distanţă de cele vechi, cu bazine mai adânci care să permită acostarea vapoarelor de mare tonaj şi cu cheiuri mari şi macarale multe, care să permită stocarea, încărcarea şi descărcarea containerelor. Acum, vechilor docuri se încearcă să li se dea destinaţii culturale sau imobiliare.
Docul Albert, din Liverpool, a fost cel mai mare, din unul dintre cele mai mari porturi ale Angliei. Bazinul în care veneau la încărcat şi descărcat vapoarele era înconjurat de clădiri care adăposteau magazii şi birouri. În aceste clădiri s-au amenajat muzee, săli de expoziţii şi spaţii comerciale, iar bazinele au devenit porturi turistice. O serie de clădiri cu alte destinaţii, aflate mai departe de port, au fost demolate sau  sunt în continuare abandonate şi arată ca fostele uzine ceauşiste părăsite, de la noi din ţară.
În apropierea Docului Albert se află un ansamblu de trei clădiri impunătoare, numite de localnici „Cele Trei Gtaţii”, care adăposteau birurile autorităţilor maritime britanice şi pe cele ale altor societăţi, legate de comerţul şi transportul pe mare. Două dintre cele trei clădiri poartă în vârful lor câte un cormoran, păsări devenite emblema oraşului Liverpool şi a echipei de fotbal FC Liverpool, câştigătoarea din anul acesta a Champions League. Cu siguranţă tot acolo şi-a avut sediul compania engleză care, alături de altele, farnţuzeşti, portugheze, spaniole şi olandeze (exponente ale marilor democraţii contemporane) s-au ocupat cu comerţul ruşinos cu sclavi, care a adus strălucire Liverpoolului.  Este vorba de cei peste 12 milioane de negri, cumpăraţi sau răpiţi din Africa, pe care companiile din ţările citate i-au vândut nord şi sud-americanilor,  la fel ca pe orice altă marfă.


Această aripă a Docului Albert a devenit Tate Museum Liverpool

Tate este o reţea guvernamentală de muzee şi galerii de artă din Marea Britanie.  Poartă numele lui Henry Tate, fost magnat al zahărului.


Într-o altă aripă  a lor s-a amenajat Beatles Story

După cum se ştie, Beatles au fost originari din Liverpool: s-au născut şi au crescut aici şi împreună cu echipa de fotbal au contribuit la faima oraşului din ultimul secol, mai mult decât portul, şantierul său naval şi berea Guinness, luate la un loc. Casele în care s-au născut, aflate în cartierele mărginaşe ale Liverpoolului, au devenit case memoriale şi sunt organizate tururi turistice pentru cei care vor să le vadă.

Acest muzeu este destinat trecutului maritim al Liverpoolului. O secţie a lui se referă la comerţul cu slavi (un păcat recunoscut este de unii iertat; eu o să-i iert după ce o să restituie tot ce-au jefuit şi o să plătească daune morale urmaşilor  celor vânduţi ca sclavi ) Mersey este râul care străbate oraşul şi se varsă în Marea Irlandei. În estuarul lui se află portul, docurile şi şantierul naval.

O fostă dană a docului s-a transformat în port turistic


Fosta Casă a Pompelor  (devenită muzeu) şi clădiri noi construite în rada docurilor.



Cele Trei Graţii

Liverpool a avut şi un mare şantier naval. Îl mai are încă , dar nu le fel de mare şi important ca în trecut. Concurată puternic de Suedia, Germania, şi Japonia, industria britanică constructoare de nave este în declin.
Lucrând o viaţă întreagă în termocentrale pe cărbune, eram curios, desigur, să ştiu cum mai stă Marea Britanie la acest capitol. După cum se ştie, în timpul guvernării Margaret Teacher (1979-1990) a început închiderea minelor de cărbune sub motivul că termocentralele pe acest combustibil sunt poluante, iar cărbunele din import costă mai puţin decât cel indigen, provenit din mine de mare adâncime. În acel moment, producţia de energie electrică pe cărbune a Marii Britanii era de 40% din total. Închiderea minelor a provocat mari nemulţumiri minerilor. Ultima mină s-a închis în 2014. Au avut loc şi câteva mineriade, iar exemplul lor a fost urmat, mai târziu, de minerii români. Producţia de energie electrică pe cărbune se diminuează treptat, dar deţine încă o pondere importantă per total Marea Britanie. Cărbunele se importă din America, Rusia şi China. Iată cum britanicii au reuşit să-şi creeze dependenţa energetică, cu toate rezervele mari de hidrocarburi din Marea Nordului (în curs de declin).
Brexitul, dacă va avea loc fără un acord cu UE, va fi un dezastru pentru Marea Britanie. Cei care l-au provocat, nişte încuiaţi şi dezinformaţi, sunt sigur că vor fi puşi la stâlpul infamiei. Printre altele, industria auto britanică, care, de fapt, nu mai e britanică de când câteva mărci de automobile au fost preluate de nemţi, japonezi şi indieni, rămâne fără o importantă piaţă de desfacere.
Industria siderurgică britanică se diminuează şi ea, concurată mai ales de China, care a invadat lumea cu oţelul ei ieftin.
Trebuie remarcat însă, creşterea numărului fabricilor  de bere artizanale, ajunsese în 2015 la 1242,  că s-au dezvoltat foarte mult serviciile şi că au luat avânt industriile electronică, aeronautică, şi informatică.


Citeşte mai mult >>

joi, 4 aprilie 2019

PARFUMUL FICŢIUNII (studii şi cronici literare) de Marcel Lucaciu



În studiile şi cronicile sale, profesorul şi poetul Marcel Lucaciu încercă să sintetizeze ce s-a spus credibil şi valoros despre unii scriitori şi despre operele lor, citând din abundenţă. O face cu competenţă şi cu har. Consider că nu are rost să citez la rândul meu pe cei citaţi de domnia sa, mă voi strădui să-l citez doar pe dânsul.

Cap.I – ETALONUL DE AUR
1.      Eternitaea lui Eminescu
- „Despre Eminescu ar trebui să scriem, dacă nu cu „necuvinte” (se referă la Nichita Stănescu, din care citează copios - n.n), cu bătăile inimii noastre”
- Referitor la Eminescu: „Singur cuvântul „geniu” abia cuprinde în sine o operă şi un destin de excepţie."
- „Dorul metafizic(străbătut de voluptăţi dureroase), viziunea onirică şi paseismul înverşunat par a fi principalele atribute ale universului eminescian.”
- „Când vizează poeţii (mai ales atunci), biografismul e un păcat de neiertat. Nu putem face biografia unei inimi.”
Am citat doar de patru ori dintr-un studiu, de altfel foarte scurt (trei pagini jumătate). Nu e deloc puţin. Este mare lucru să mai poţi spune şi ceva original despre poetul despre care au scris atâţi oameni pricepuţi, talentaţi şi deştepţi!Dacă o faci, e o dovadă că nu eşti mai prejos decât ei (mă refer la M.L)
2.  Luceafărul de Mihai Eminescu
Acest poem celebru al marelui Eminescu, l-am învăţat pe de rost pe când eram în clasa patra primară, în schimbul unui briceag promis de tatăl meu. Prin urmare ar trebui să mă simt ca şi acasă când comentez comentariul despre el. Nici vorbă!
- „Hiperion este Metafora luminii, Cătălina - metafora nopţii.” (o noapte frumoasă, aş adăuga eu).
-„Dincolo de multiplele conotaţii, Hiperion este ipostaza gândirii mitice, iar Cătălina  ipostaza gândirii critice (de aici neputinţa ei de a-l înţelege).”
3. Gazetarul Eminescu
- „De-o rar întâlnită conştiinciozitate, gazetarul Eminescu n-a cunoscut improvizaţia, nici însemnarea seacă, remarcându-se printr-o vastă cultură şi o susţinută documentare, în ceea ce priveşte trecutul istoric ori problemele social-economice” De acord cu conştiinciozitatea, cultura şi efortul de documentate pe care le-o fi făcut poetul. Totuşi, ar fi meritat menţionat că  ziarul Timpul, la care scria Eminescu, era un ziar conservator, iar conservatorii erau în opoziţie şi liberalii la putere. Poetul îi denigrează pe liberali, care tocmai avuseseră un rol important în câştigarea independenţei ţării, aşa cum din totdeauna opoziţia denigrează puterea, de multe ori cu lipsă de obiectivitate. Dacă ar fi să ne referim numai la ce au pierdut şi la ce au câştigat românii prin Tratatul de la Berlin din 1878, despre care se vorbeşte studiu, categoric câştigul Dobrogei a fost mai important decât pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.  Desigur, bine ar fi fost să prim Dobrogea fără să pierdem Bugeacul
4. Revizorul şi pedagogul Eminescu
Scriind despre această perioadă din viaţa poetului, Marcel Lucaciu e de trei ori în temă: este şi domnia sa revizor şcolar (inspector), este pedagog (profesor) şi este poet.  Aşa se face că a ştiut să selecteze din mulţimea de informaţii pe cele esenţiale, multe dintre ele actuale şi în zilele noastre.
Redau una din concluziile studiului: „Mănunchiul de procese verbale, rapoarte sau articole scrise pe tema învăţământului românesc conturează profilul unui excepţional pedagog ale cărui observaţii juste şi îndreptăţite le depăşesc, cu mult, pe acele ale aşa zişilor „avizaţi” ai vremii.”
5. Legenda unei mari iubiri. Eminescu- Veronica Micle
„Numai adevărata dragoste învinge negura vremurilor, luându-şi ca sinonim Eternitatea.”

Cap.II – UN POET REBEL
1.      Poemele româneşti. Tristan Tzara
După ce citează din poemele poetului, luate în ordine cronologică, şi le comentează competent, autorul trage următoarea concluzie: „Prin semnificaţia lor, chiar dacă restrânse ca volum, poemele româneşti aparţinând celui care a fost Tristan Tzara, ne oferă garanţia situării lui, alături de Urmuz, printre precursorii mişcării europene de avangardă, mişcare ce nu va putea  fi ignorată de nici o istorie a literaturii, aşa cum aprecia – pe bună dreptate - însuşi protagonistul ei.”
Mărturisesc că este prima oară când am luat contact cu poezia lui Tzara şi că am găsit-o şugubaţă şi îndrăzneaţă.  El a fost, cu siguranţă, construit dintr-un alt aluat decât ceilalţi poeţi, unul făcut dintr-o făină cernută cu o sită rară. Celora care le place pâinea neagră le place, probabil, şi Tzara din acea perioadă a creaţiei lui. După ce Marcel Lucaciu m-a introdus în poezia lui, i-am mai citit şi alte poeme şi mi-au plăcut. Întâmplător sau nu, îmi place şi pâinea neagră... cu secară.

 Cap.III – SCRIITORI CONTEMPORANI
1.      Ioan Alexandru
Am câteva asemănări neimportante cu poetul: suntem amândoi ardeleni, am fost amândoi membrii ai PNŢ-CD. Între noi există şi Trei deosebiri esenţiale: eu nu sunt poet, nu am harul lui literar şi nu sunt religios cum a fost el. Pe lângă faptul că a scris „mii de poeme”, Ioan Alexandru a fost şi deputat în Parlamentul României şi ne-a rămas de la el crucea de pe peretele din spatele tribunei Camerei Deputaţilor. Pe mine n-a reuşit să mă vrăjească sau exalteze  poezia lui.
Concluzia despre el a autorului cărţii este: „Inconfundabil şi impetuos, Efebul din Ardeal trece prin vămile Poeziei fiind, rând pe rând, poetul satului arhetipal, poetul mistic, poetul imnic. Şi astfel, el consacră, încă o dată, triada creştină, valorile certe ale tradiţiei lui.”
2.      Ernest Bernea, „Îndemn la simplitate”
Despre această carte, Marcel Lucaciu scrie:
N-am citit această carte, dar cred că m-am împărtăşit din spiritul ei vizitând „Muzeul Ţăranului Român” , pe vremea când director al lui a fost Horea Bernea, fiul lui Ernest Bernea, care a reuşit în cel mai înalt grad să pună pecetea personalităţii sale pe acest muzeu,  personalitate influenţată decisiv de tatăl său,   aşa cum am dedus citind această cronică.
3. Ana Blandiana, „A fi sau a privi”.
Marcel Lucaciu este şi priveşte, de data aceasta, la Ana Blandiana şi găseşte la adresa ei, pe bună dreptate, numai cuvinte de laudă. Mai rar a pus Cel de Sus în cineva atâtea calităţi: frumuseţe, talent, caracter şi curaj!
Autorul citează mult, şi de data aceasta , din cartea pe care o comentează. Mi-au plăcut citatele: „De ce dictează clasa muncitoare?- Pentru că nu ştie să scrie” şi „De ce vorbeşte clasa politică? - Pentru că nu ştie face.”  Multe lucruri ar mai putea fi spuse în aceeaşi cheie. De exemplu: De ce o critică unii pe  Ana Blandiana? – Pentru că nu pot fi ca ea.
Iată un citat din  Marcel Lucaciu privind o apreciere pe care un poet o face la adresa altui poet: <"A fi sau A privi" e o carte atipică prin concepţia şi arhitectonica ei ce lasă impresia unui  jurnal interior în ale cărui pagini subtile „se-aude, se-aude..” cum bate, în surdină, o inimă  de poet.>
3.      Mircea Cărtărescu, „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”
Despre titlul acestei cărţi spune şi Marcel Lucaciu ceva, iar eu îndrăznesc să mă pronunţ referitor la toate titlurile cărţilor lui Mircea Cărtărescu: le-a ales ca să atragă atenţia sau chiar să şocheze cu unele, ca de exemplu „Solenoid”, care nu are nici o legătură cu subiectul cărţii.
Pe Mircea Cărtărescu pot spune că am reuşit să-l cunosc destul de bine citindu-i două  din jurnale („Zen” şi „Un om care scrie”), în care oricât s-a străduit să amestece realitatea cu ficţiunea, am reuşit să fac separaţie între ele. M. C. este un om inteligent şi cult, un scriitor foarte talentat dar, în acelaşi timp un văicăricios în văicărelile căruia nu trebuie să crezi. Dar, în ciuda faptului că în cartea de faţă el condamnă pe idolatrii lui Eminescu şi idolatria în general, el suferă că nu e adulat suficient şi de destulă lume şi a devenit, în anul în care scriu eu această cronică  la cronică -  după şase ani de la apariţia cărţii de faţă – un tip care pozează în blazat şi  plictisit de ocaziile care i se dau să călătorească în lume şi să vorbească despre el şi scrierile sale. Acum îşi doreşte să fie tradus în cât mai multe limbi, să primească cât mai multe distincţii literare, printre care, bineînţeles, Premiul Nobel, la care râvneşte fără să mărturiseacă asta.
Închei cu fraza de încheiere a lui Marcel Lucaciu: „Incitantă şi captivantă, Pururi tânăr înfăşurat în pixeli e o veritabilă carte de publicistică literară, o carte scrisă – cu inteligenţă şi luciditate – de un poet care, printre măşti şi vise (sublinierea îmi aparţine), încă mai are Nostalgia unei existenţe însorite”
4.      Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”.
De data aceasta, Marcel Lucaciu, este de acord cu mine - fără să mă audă sau citească -  că unele titluri ale cărţilor lui M. C.  sunt puse ca să şocheze. Dumnealui spune că sunt  „incitante şi uşor populiste”. Dintr-un alt punct de vedere, M.C. ar fi putut intitula cartea „De ce iubesc eu femeile” pentru că fiecare bărbat le iubeşte pentru altceva. Unii pentru că sunt frumoase, iar alţii pentru că sunt deştepte, culte,  talentate, slabe, grase, harnice, iubăreţe etc. Micea Cărtărescu mai pozează în cartea de faţă, dar şi în altele, în bărbatul care ştie totul despre femei. Aiurea! Despre femei nimeni nu ştie totul! Ele fac parte dintre enigmele Universului.
5.      Mircea Cărtărescu, „Mendebilul”
Mendebilul!? Mie nu-mi place deloc acest nume, devenit şi titlul acestei cărţi. Chiar dacă eroul lui l-a purtat în realitate, eu l-aş fi schimbat. Nu-mi place şi pace, şi sunt deranjat de faptul că Marcel Lucaciu nu s-a luat de el. Sau poate că nu i-a plăcut, dar n-a considerat necesar să spună asta. Care-i adevărul, domnule Lucaciu?
Referitor la faptul că şi în cartea asta, dar şi în altele, în jurnale în special, Mircea Cărtărescu obişnuieşte să-şi povestească visele. Reproduc ce a zis despre asta Emil Cioran, deşi nu se aplică sută la sută candidatului nostru etern la Premiul Nobel: „Scritorii care n-au nimic de spus îşi povestesc visele. E una dintre cele mai jalnice forme de lene sau de vid”.
6.      Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine, „Cum am fost autor de duzină”
Mircea Cărtărescu se răsfaţă zicându-şi „autor de duzină” legat de faptul că a participat împreună cu un grup de doisprezece scriitori români, la o excursie în Franţa care a  purtat numele de  „Frumoasele străine”. El  habar nu are ce bine e să fii, la propriu, autor de duzină. El, oricum, a ratat această oportunitate  pentru totdeauna. Am aflat atât din cartea originală cât din cronica lui M.L., că unul dintre defectele scriitorilor, reliefat de M.C., este că nu-şi iartă unii altora succesele”. De fapt am auzit-o asta şi din alte surse şi mă bucur că nu am devenit un scriitor de succes, obligat să dau interviuri, să ţin conferinţe, să particip la diferite sindrofii, evenimente care au ajuns să-l agaseze pe M.C.  Mă bucur şi că nu risc să fiu muşcat de fund de confraţii mei, pentru că, în România, e uneori criză de vaccin antirabic. Pe M.C l-am văzut de mai multe ori, în jurnalele sale, prezentând simptoame de turbare.
8. Ioana Cistelecan, „Antologia poeziei carcerale”
Cinste Ioanei Cistelecan pentru că a încercat să-i scoată din uitare pe poeţii închisorilor comuniste, laude pentruMarcel Lucaciu că n-a lăsat să treacă neobservată încercarea de monografie a autoarei. E revoltător cât de puţin se vorbeşte despre aceşti poeţi şi cât de puţin se recită din ei!
7. Mircea Dinescu, „Moartea citeşte ziarul”
L-a cunoscut pe Mircea Dinescu la şedinţele CPUN, din care am făcut amândoi parte, l-am mai văzut apoi la câteva târguri de carte şi foarte des la televizor. Mi-a fost şi îmi este  imposibil să cred că cel pe care l-am văzut şi ascultat în aceste ocazii este tot unul cu autorul frumoaselor volume de versuri de dinainte de Revoluţie şi chiar de după. Mă întreb: Cine i-a scris poeziile?
8. Petre Got
L-am cunoscut pe Petre Got şi pe soţia lui la o nuntă. După asta n-am fost curios să-i citesc opera poetică. Ştiu că trebuie făcută diferenţă între scriitor şi opera sa, dar eu nu pot asta.
9. Gabriel Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”
Pe Gabriel Liiceanu l-am văzut şi ascultat de multe ori, fie la târguri de carte fie la televizor. L-am văzut odată îi în Târgul Obor din Bucureşti, împreună cu soţia, cărând o sacoşă cu cumpărături. În toate ipostazele în care l-am văzut, chiar atunci când căra sacoşa, mi s-a părut plin de importanţă şi conştient de valoarea lui. „Scrisori către fiul meu”  este, printre altele,  o modalitate prin care scriitorul îşi cere iertare de la fiul său şi de la noi, cei  care am aflat şi din alte surse amănunte despre istoria relaţiei dintre cei doi, pentru faptul că l-a neglijat an mare număr de ani, obligându-l, de fapt, să-şi petreacă copilăria şi adolescenţa fără tată.  Sper că, până la urmă, despre această relaţie, şi nu numai despre ea, va scrie şi  scriitoarea Aurora Liiceanu,  pe cale să-şi întreacă în notorietate fostul soţ.
10. Octavian Paler
Marcel Lucaciu trăieşte în oraşul car i-a dat numele lui Octavian Paler unei librării. Se pare că zălăuanii l-au apreciat pe omul Paler şi-i apreciază opera. Frumos din partea lor! În acel oraş am făcut şi eu doi ani de şcoală. Să fie acesta motivul pentru care îmi place şi mie Octavian Paler?
 Îndrăznesc să nu fiu de acord cu Marcel Lucaciu atunci când afirmă că O.P. a fost „un fericit”. N-a fost fericit. Deşi foarte înzestrat şi capabil, n-a ştiut să fie fericit.
11. Mircea Petrean
N-am citit nimic scris de Mircea Petrean, dar  cele patru cronici ale lui M. L. despre patru cărţii ale sale, m-au convins să i le caut. Nu acesta este unul dintre rosturile cronicelor literare?
12. Andrei Pleşu, „Despre frumuseţe uitată a vieţii”
L-am cunoscut pe vremea când, imediat după Revoluţie,  era ministru al Culturii în guvernul Roman. L-am văzut ulterior la lansări de carte şi întâlniri cu cititorii. Îl apreciez pentru cultura şi înţelepciunea sa, pentru poziţionarea corectă pe scena politică românească, pentru stilul său literar, pentru carisma sa. În 2014 l-am propus pentru funcţia de preşedinte al României şi i-am făcut propagandă preelectorală pe Facebook.
Marcel Lucaci este şi domnia sa un admirator al lui Andrei Pleşu, iar despre  carte conchide: „E cartea unui intelectual rafinat în opinia căruia frumuseţea uitată a vieţii trebuie, în permanenţă, re-cunoscută”
13. Petru Popescu, „Supleantul”
Încă o carte pe care n-am citit-o, iar acum doresc să o fac. Întrebarea pe care mi-o pun în legătură cu Petru Popescu, şi cu alţi transfugi din categoria lui, este dacă motivul dezertării lor l-au constituit problemele de conştiinţă  sau atracţia lumii civilizate? În ce o priveşte pe Zoe Ceauşescu sunt convins că scriitorul a întâlnit  înainte de-a o cunoaşte pe ea fete mai frumoase, mai inteligente, mai culte , mai atrăgătoare. De ce a ales-o tocmai pe ea? Părerea mea este pentru că era fiica şefului cel mare. Nu am o părere prea bună despre caracterul lui Petru Popescu.
14. Nicolae Prelipceanu
Marcel Lucaciu menţionează nu mai puţin de cincisprezece volume de poezie scrise de Preliceanu. O sumedenie de alţi poeţi au fost la fel de prolifici ca el. În România cred că s-a scris cel puţin o poezie pentru fiecare locuitor al ei. De acum înainte,  ar trebui să li se repartizeze câte una dintre ele fiecărui nou născut, odată cu certificatul de naştere, iar ea să le ţină loc, mai târziu, de carte de identitate, iar când mor să li se inscripţioneze pe piatra de mormânt. Doar dacă s-ar proceda aşa, nici o poezie n-a fost sau nu va fi scrisă degeaba.
15. Ion Zubaşcu, „Omul disponibil”
Ion Zubaşcu îmi apare, din cele scrise de Marcel Lucaciu, ca un om arzând de dorinţa de a face ceva (a scrie) şi a deveni cineva(mare poet). Câţi alţi nu ne zbatem, în van, nutrind aceleaşi ambiţii?








Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 16 februarie 2019

DISCURS DEPRE BĂTRÂNEŢE*




Bine v-am reîntâlnit, dragi prieteni. Nu mai ştiu al câtelea an e acesta de când onorăm împreună acest hotel şi pe proprietarii lui. Sunt mulţi, oricum. Îmi dau seama de asta după cât ne-am modificat fiecare în răstimpul de la prima vizită aici. Eram tineri şi frumoşi  la prima venire aici, iar acum, iată-ne nişte moşi. Numai soaţele noastre au rămas la fel de tinere şi frumoase.
 O să vă povestesc ce s-a întâmplat cu mine în acest răstimp fie ca să-mi luaţi exemplul, fie ca să râdeţi de mine. 
Cu trei ani în urmă, pe când aveam doar 79 de ani, am scris un eseu intitulat „Nu ştiu şi nu vreau să fiu bătrân”. De ştiut, adică să dau sfaturi, să-mi dau importanţă îndrugând verzi şi uscate, să spun tot felul de snoave, nu mi se întâmplă nici acum, deoarece, ca şi atunci, când deschid gura ca să spun ceva, mi-o închid unii care vorbesc mai repede şi mai tare decât mine.
 În ceea ce priveşte bătrâneţea, am constatat că, vrei nu vrei, ea vine. În eseul pomenit mă lăudam că merg încă iute, că mă caţăr în pomi, că-mi merge mintea ca în tinereţe. Aflaţi că nu mai sunt în stare să fac toate astea! O gonartroză m-a obligat să îmi cumpăr un baston, care m-a însoţit câtva timp  în toate plimbările mele şi care mă tempera când,  fără să-mi dau seama, luam viteză.   Cu ajutorul lui, m-am căţărat, în 2018, cu prilejul unei excursii, pe Zidul  Chinezesc, urcând 360 de trepte, fără oxigen şi fără ajutorul şerpaşilor, la fel cum a escaladat Everestul, anul trecut, Horia Colibăşanu. Acum mă descurc şi fără el, dar nu ştiu până când, pentru că m-am tratat la doamna doctor Matei, pe care am cunoscut-o aici, am luat nişte hapuri chinezeşti pe care le-a adus din China şi mai iau o pilulă miraculoasă, odată pe săptămână, care se numeşte Diclotard. V-aţi notat? Continui să mă plimb şi îmi fac încă zilnic cei trei kilometri în parcul din apropierea casei mele.  Nu mă mai sui în pomi,   pentru că ne-am vândut „moşia” de la ţară şi nu mai am unde.
Mi s-au mai întâmplat şi alte lucruri. Primul: am început să iau proporţii?! Am făcut şi burtă de nu mă mai încap pantalonii vechi! Ana îmi zice că e pentru că mănânc pre mult. Când însă încerc să mănânc mai puţin, tot ea e aceea care mă tentează cu tot felul de bunătăţi. În China nu m-am putut abţine să nu gust din toate cele 10-15 feluri de mâncare care ni se puneau pe masă şi m-am întors de acolo cu câteva kilograme în plus. Când mă duc la vreo nuntă, botez sau chiar înmormântare, nu mă pot abţine să nu mănânc mai mult ca de obicei. N-o să mă pot abţine nici aici să gust din toate bunătăţile pe care ni le-a pregătit gazda noastră.  Ce-i de făcut, în situaţia asta? Păi, am ajuns la concluzia că nu-i nimic de făcut sau că nu merită să ne opunem mersului natural al lucrurilor. Şi ce-i cu asta dacă ne îngrăşăm? Un fund sau o burtă mai mare ne dau mai multă prestanţă, nu-i aşa? Şi Moş Crăciun e gras şi toţi suntem de acord că e un bătrân frumos. Cu toate astea, trebuie să recunosc, mai fericiţi decât noi graşii, sunt cei care-şi pot păstra silueta şi sprinteneala. Nu-mi dau însă seama dacă  asta este meritul lor sau a lui Dumnezeu, care i-a făcut altfel decât pe noi.
În al doilea rând, am început să-îmi amintesc greu unele lucruri şi să le uit foarte repede pe altele. Mi-e teamă că în curând n-o să-mi amintesc cum mă cheamă! La început, asta m-a deprimat, mai târziu însă, mi-am zis : „şi ce dacă?”. Haideţi să vedem partea bună a lucrurilor.  Sunt atâtea chestii neplăcute care mi s-au întâmplat în viaţă încât sunt fericit că nu-mi aduc aminte de ele şi sunt altele, neplăcute, care mi se întâmplă acum, pe care sunt fericit să le uit imediat. Deci, tot răul spre bine! Că mai uităm şi lucruri  de care am vrea să ne aducem aminte, este adevărat. Eu le trec pe astea la capitolul „pierderi colaterale” şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel.
Mai sunt şi tot felul de dureri care ne încercă. Nu trebuie băgate în seamă! Eu mă conduc după zicerea aceea răsuflată, conform căreia „ După 60 de ani, dacă dimineaţa când te scoli nu te doare nimic, înseamnă că ai murit.” Prin urmare, să fim fericiţi că suntem încă în viaţă şi să ne bucurăm de ea! Ana, când o doare ceva, se tratează cu autosugestie. Zice: „Nu mă doare! Nu mă doare!” şi durerea , ruşinată că nu e băgată în seamă, îşi bagă coada între picioare şi dispare. Eu am încredere în doctori şi mă tratez cu pilule şi unsori, pentru că am în vedere şi  bunăstarea şi fericirea bieţilor farmacişti.
În vară, am fost la înmormântarea lui Şoşo, fostul nostru coleg şi prieten. Dumnezeu să-l ierte!. În predica sa, preotul,  printre altele,  ne-a fericit pe cei bătrâni pentru că am ajuns în pragul vieţii de apoi şi în curând vom fi acolo unde nu este „nici întristare, nici durere şi nici suspin”.  Eu sunt de părere să nu dăm pasărea din mână pe cea de pe gard şi să încercăm să fim fericiţi aici, pe Pământ. Sunt o mulţime de lucruri de care ne putem bucura. Să le luăm pe rând:
Să ne bucurăm de familia noastră şi în special de nepoţi şi strănepoţi. Noi, eu şi Ana, avem doi nepoţi mari şi  o nepoată de trei ani şi zece luni, înfiată de băiatul nostru cel mic, pentru că soţia lui nu putea face copii. Fetiţa asta ne-a căzut cu tronc de cum am văzut-o şi se pare că şi noi ei. O iubim şi ne iubeşte. Sunt fericit de câte ori se lipeşte de mine, de câte ori mă pupă, sau când ne jucăm împreună şi mă mustră cu vorbele „Bunicule fii cuminte!”, dacă depăşesc măsura.
Să ne bucurăm de natură! Împreună cu fiul nostru cel mic şi cu nepoţica de care v–am vorbit, am făcut, în vara asta, o plimbare printr-o pădure de lângă Târgu Jiu, acolo unde locuieşte el. E o pădure în care mergeam şi noi când locuiam acolo, şi de care ni se făcuse dor.  Nu cred că în raiul acela din ceruri e mai verde, că aerul de acolo e mai curat, că  păsărele de acolo cântă mai frumos, iar florile de pe pajişti sunt mai gingaşe!  Când a făcut natura, Dumnezeu şi-a dat din plin măsura talentului şi gustului său pentru frumos. Prin urmare, să ne bucurăm de ea că ne este tuturor la îndemână.
Să iubim muzica, teatrul, dansul, literatura şi artele plastice. Sunt frumuseţile pe care s-au străduit să le creeze oamenii şi au reuşit în cele mai multe dintre cazuri. Să vă dau tot exemplu nostru, pentru că altele nu le am la îndemână.  Aşa cum ştiţi muţi dintre voi, Ana este îndrăgostită de spectacolele de operă şi balet. Nu se satură de ele. A văzut de mai mult de zece ori unele spectacole şi nu se  dă în lături să le mai vadă, de câte ori are prilejul. Uneori reuşeşte să mă care şi pe mine la câte unul. Eu iubesc literatura şi mă străduiesc să scriu, aşa ca să mă aflu în treabă,  iar când reuşesc s-o fac sunt cel mai fericit om. Sunt fericit şi de câte ori îmi pică în mână o carte bună. Păcat că a doua zi nu-mi mai aduc aminte ce-am citit.
Avem la îndemână şi sportul pe care dacă nu-l mai putem practica îl putem vedea pe stadioane sau la televizoare. Nu-i aşa că v-a fericit pe toate victoria Simonei Halep la Roland Garos? Mie mi-a stors lacrimi de bucurie. Mă bucur şi pătimesc de mult alături de ea. În vara anului acesta,  m-am uitat la meciurile de fotbal de la campionatul mondial din Rusia. În absenţa de acolo a României, care după cum se ştie a boicotat campionatul mondial, am ţinut cu Croaţia. Din păcate n-a reuşit să-i  bată, în finală, pe  cocoşii galici. Îl aştept cu nerăbdare pe cel european. După cum ştiţi, noi o  să-l boicotăm şi pe acesta!
Şi, în sfârşit, să ne bucurăm unul de altul şi să ne simţim bine împreună. Să povestim, să spunem bancuri, să dansăm şi să ne abţinem să discutăm politică. Aşa cum mi se întâmplă mie, cred că vi  se  întâmplă şi vouă, adică să  nu-i  putem suferi pe cei care n-au aceleaşi simpatii   politice cu noi şi să-i credităm ca fiind naivi şi neinformaţi sau informaţi dintr-o singură sursă. Să vă spun câteva cugetări, personale sau auzite de la alţii, despre politică şi politicieni ca să ne facem mai puţin sânge rău atunci când îi vedem ce prostii sau ticăloşii sunt în stare să facă.
Politica este o femeie de moravuri uşoare, iar politicienii sunt copiii ei. Prin  urmare, sunt nişte bastarzi, adică n-au tată.   Din păcate, unii dintre ei se poartă ca şi cum n-ar avea nici mamă.
Politicienii sunt de două feluri: la putere şi în opoziţie. Noi îi plătim ca să se certe între ei. Ne plac sau nu ne plac, ei sunt, din nefericire,  un rău necesar. Unii se străduiesc să rămână în istorie, alţii să se căpătuiască. Se zice că fiecare naţie  îşi are politicienii pe care îi merită, sau, cu alte cuvinte: „Cum îi turcul îi şi pistolul!”. Dacă vrem ca ei să fie ei mai buni, să ne străduim  să fim şi noi, românii, mai buni decât suntem.
Acum, fiindcă v-am convins în legătură cu tot ce mi-am propus, nu-mi rămâne decât vă urez un an bun din toate punctele de vedere! La mulţi ani!

*Rostit cu prilejul Revelionului 2019, la Eforie Nord





Citeşte mai mult >>

vineri, 25 ianuarie 2019

UN OM CARE SCRIE



Au mai trecut şapte ani şi Mircea Cărtărescu a mai  publicat un jurnal. Ca şi în „Zen”, jurnalul precedent, scriitorul ne lasă să-i vedem trăirile intime legate de scrisul lui, de familia sa  şi de ţara sa.
Ca să nu existe nici un dubiu că îl apreciez pe MC - cum îşi zice el şi o să-i zic şi eu de aici înainte -  o spun încă de la început că îl consider un mare scriitor şi că îmi place cum scrie. Citindu-l, eu, un biet scriitoraş, mă simt, din punct de vedere literar, mic de tot. I s-a întâmplat şi lui să spună, citindu-l pe Borges: „Ce minunat e să citeşti un scriitor mai bun decât tine”, fără să se simtă mic, pentru că aşa cum vom vedea, el e conştient de valoarea sa şi, din când în când, o  chiar afirmă, în mod cât se poate de explicit.
Jurnalul lui e operă literară în cel mai strict înţeles al cuvântului. Talentul, spiritul lui de observaţie, spontaneitatea şi cultura lui generală şi-au pus pecetea şi pe ce a scris în el. A scris, nu chiar zilnic, în stări de spirit foarte diverse - bune sau rele -, dar a făcut-o bine şi interesant. El spune: Am scris până acum 23 de caiete umplute cu viaţa mea, nu cea adevărată ci cea fantastică. Eu nu-l cred. Tot ce scrie e viaţa lui sau, mai bine zis, o parte a ei, cea despre care nu se jenează să fie sincer şi  nu se vede obligat să pozeze în altceva decât este el în realitate. În jurnalul meu  notez negativitatea mea şi a lumii, nu certitudini, mai spune el. E adevărat, face cu predilecţie asta, dar are şi suficiente pasaje în carte în care înfierează cu convingere   şi îşi afirmă cu tărie certitudinile.
 MC este şi el, înainte de toate, un om, cu mari calităţi, dar  şi cu defecte asemănătoare cu ale noastre. Este orgolios. O recunoaşte chiar el: Cum să renunţ la orgoliu, la vizibilitate socială, la mica faimă ultra regională. Am scris  37 de ani ca să-mi fac un nume. Ca  scriitor, în ciuda faptului că se consideră, atunci când nu-i vine inspiraţia sau când nu se vorbeşte destul de des despre el, un ratat, are o părere bună despre sine şi crede în steaua sa.  Încăpăţânarea mea de a crede că sunt ales sau predestinat, e poate cea mai puternică trăsătură a mea, care nu mă părăseşte nici în disperarea cea mai adâncă, afirmă el. Are, totuşi, şi momente de descurajare, atunci când nu scrie şi când îl muşcă de fund confraţii să-i întru literatură. Îşi revine însă când îşi aminteşte  că: De fapt, sunt Mircea Cărtărescu. Chiar el. Sunt autorul cărţilor lui….”  Şi mai  afirmă că: Nici un autor român  nu poate spera mai multă recunoaştere decât am avut eu, ceea ce este adevărat. Dar el continuă să fie nemulţumit. Culmea orgoliului l-a  atins, după părerea mea,  atunci când, după apariţia „Solenoidului”, deşi cartea s-a bucurat de un succes răsunător, el îşi dorea  ceva mai mult. Zice: Totuşi, ca şi la Levantu, am un sentiment de frustrare: nu se iese în stradă ca la victoria Stelei în Cupa Cupelor.  Eşti exagerat (penibil), MC!
MC e  foarte sensibil la critici, defăimări şi jigniri, iar acestea, din păcate, nu lipsesc: Nu pot deschide o revistă literară fără să găsesc, cel puţin într-un loc, injurii şi dispreţ la adresa scrisului meu, spune el, şi: Nu e zi în care să nu fiu acoperit de noroi în presă, să nu mi se conteste orice talent, orice calităţi, nu e moment fără oribile comentarii pe Facebook. Bine înţeles că MC exagerează, iar , într-un fel îşi dă importanţă susţinând că presa este ocupată atât de mult de el. Totuşi, atacuri există şi acestea nu-l lasă totdeauna indiferent.   Ca de obicei, după o vorbă imbecilă a cuiva despre mine, găsită pe internet,   n-am putut dormi două nopţi, se plânge MC. Nici el însă, nu se dă în lături să caracterizeze  în cuvinte dure cărţile altor scriitori, fără să-i pese că-i jigneşte pe ei, dacă mai trăiesc, sau memoria lor, dacă sunt plecaţi de pe lumea aceasta. Iată ce spune despre unele dintre ele:
  • Despre „Cartea cu nisip” a lui Luis Borges: volum aţos, proză bătută şi ternă. A uitat că a spus despre autor că scrie mai bine decât el.  Desigur, fiecare scriitor are pe lângă cărţile bune, unele mai puţin bune şi unele de-a dreptul proaste.
  • Despre eseurile din scrierile lui Scot Fitzgerald: sunt simbolist izmenite.
  • Despre scriitorul american Jhon Michael Crichton, autor de  literatură science fiction şi horror,  ale cărui cărţi s-au vândut în peste 150 milioane  de exemplare, scrie că este: romancier amator.
  • Despre o carte a renumitului fizician Leonard Susskind (probabil „Războiul  găurii negre”) spune că este: greoaie, neconvingătoare, rău scrisă, rău gândită.
  • Cartea „Anomalia Melancoliei” a lui Robert Burton, considerată de cineva una dintre cele mai valoroase lucrări ale omenirii, MC o desfiinţează sunând că este: scriere pedantă şi macaronică.
  • Despre romanul aproape autobiografic „Priveşte-i pe arlechini”, al lui Vladimir Nabokov, sune: Cartea e un bavardaj (flecăreală) inutil. Mă întreb cum e posibil să spui aşa ceva despre cartea unui scriitor care este considerat unul dintre cei mai mari stilişti, mai ales că mesajul ei este unul foarte tonic: Joacă-te! Inventează lumea!Inventează realitatea!? Eşti nedrept MC!
  • Despre o carte a lui Robert Balano (probabil „2666”) scrie: Sunt sătul de puţoisme aruncate pe pagină la întâmplare. Cartea s-a bucurat de bună primire în America, acordându-i-se câteva premii şi  fiind  declarată romanul anului 2005. Îmi face impresia că MC este ori excesiv de pretenţios ori răutăcios.
Între 2011t şi 2017, scrie romanul „Solenoid”, căruia, înainte de a-i da titlul actual, i-a zis „Anomaliile mele”, pe scurt „AM” (titlul ar fi fost foarte potrivit pentru actualul jurnal). Atunci se vede că ştia, în mare, despre ce va scrie.   A renunţat însă la el, probabil pentru că nu i se părea a fi unul destul de sonor, în stare să trezească interesul pentru carte înainte ca ea să fie deschisă,  şi i-a dat unul care nu are nici o legătură cu ea, dar care  sună pretenţios.
Îşi scrie noua carte, la fel ca pe „Orbitor”, la plămădirea căreia am asistat în jurnalul precedent, trecând prin toate plăcerile şi neplăcerile facerii.  Se laudă că n-a avut un plan al cărţii şi că pixul său îl duce unde vrea acesta.  Dacă n-ai cât de cât un plan, atunci e inevitabil să intri în goluri de inspiraţie, să  scrii cu poticneli mai mici sau mai mari. În astfel de situaţii, MC începe să se smiorcăie şi să se acuze de câte în lună şi în stele. Sunt, în general, foarte curios să aflu cum îşi scriu cărţile scriitori mari. Acesta este motivul principal pentru care le citesc jurnalele dacă le au şi le publică. Recapitulez ce am aflat mai interesant pe această temă din jurnalul lui MC. În primul rând, de ce scrie el şi de ce scriu alţi scriitori:
  • Kafka: Scriu ca să-mi înţeleg situaţia.
  • Sábato: Scriu ca să-mi dezvălui demonii interiori.
  • Bekett: Uite-aşa!
  • MC : Scriu ca să nu mor.
Nitám nisám, o să vă spun şi eu de ce scriu, deşi n-o să intereseze poate pe nimeni de ce face asta un biet scriitoraş: Scriu ca să mă aflu în treabă, ca să-i dau un sens vieţii mele, având în vedere că am  ajuns  la vârsta senectuţii, fără serviciu şi  că nu am altceva mai bun de făcut.  Se întâmplă, însă, că îmi face şi foarte mare plăcere.
Continui cu spicuiri din jurnal său în legătură cu  felul în care ar trebui să se scrie:
  • Kafka: Textul trebuie să se scrie singur, cu autorul călare pe el, dar neajutorat şi tăind doar beţia vitezei.
  • MC îi dă dreptate şi spune: Tot ce s-a scris preţios pe lume s-a făcut fără nici un efort, în artă munca înseamnă dizgraţie.
Tot el spune:
  • Solenoid, o carte care s-a scris singură, urcând pe ea însăşi, cu o minimă contribuţie a minţii mele conştiente.
  Asta să i-o spui lui Mutu, MC, şi nu cuiva care ţi-a citit jurnalul! Am simţit şi eu, uneori, atunci când textul părea că se scrie singur şi repede, invazia de adrenalină. Cred că asta li se întâmplă, mai mult sau mai puţin frecvent, tuturor celor care scriu. În majoritatea timpului însă,  scrisul este  o muncă solicitantă, pe care, uneori,  simţi că nu eşti în stare s-o faci. MC zice că nu e şi cazul lui, deşi au fost zile şi săptămni când nu s-a simţit în stare să pună mâna pe pix:
  • Sunt obstinaţia de a scrie oriunde, oricui şi orice.
  • Un scriitor care nu poate scrie e la fel de caraghios pentru spiritele vulgare (adică şi pentru el însuşi) cu un cocoşat, un guşat, un năsos, o babă, un impotent.
  • Nu mă respect decât dacă scriu.
Tot el spune însă:
  • Sunt sclavul inspiraţiei mele şi a purei fandacsii (fantezii n.n.).
Iar când îi lipseşte inspiraţia, spune, foarte frumos:
  • Îmi lipseşte rana dulce care naşte perla.
O altă problemă, şi mai importantă, este cum scrii. Iată ce spune despre asta MC:
  • Literatura e infinit mai mult decât puterea de a face poveşti.
  • Asistăm la toate nivelurile la schimbarea literaturii în reportaj.
Asta înseamnă că o poveste interesantă trebuie povestită şi  bine şi frumos. Cu alte cuvinte, scriitorului i se cere să fie un artist şi nu un simplu ziarist. În literatură nu e important numai să comunici, ci contează enorm şi cum o faci. Mai nou, scriitorii se străduiesc  să epateze prin felul de-a scrie:
Kafka, citat de autor, spune:
  • Cred că doar acele cărţi trebuie citite, care muşcă ţi înţeapă……O carte ar trebui să fie un topor care să sfarme marile îngheţ din noi.
MC adaugă:
  • Da, scriu bine, dar toţi scriu bine şi publicul vrea altceva, care să-i străpungă pielea anesteziată.
Foarte mulţi scriitori, ca să facă asta născocesc tot felul de poveşti şi tot felul de a scrie. Unii, puţini, reuşesc, cei mai mulţi dau în bară.
Mircea Cărtărescu ar trebui să fie un scriitor mulţumit. A scris în jur de 35 de cărţi, este tradus  în aproximativ 21 de limbi, a primit 7 premii naţionale şi 12 internaţionale, dintre care unele foarte prestigioase.  Au ajuns să-l agaseze  numeroasele interviuri care i se iau, iar recenziilor nu le mai face faţă. Referindu-se la Solenoid, la nici un an de la apariţia lui, exclamă:
  • Nu mai vorbesc de tonele de recenzii elogioase şi interviurile publicate….Deja prea multe cronici elogioase ca să le pot cita.
Despre unele dintre ele declară :
  • Citesc cronici elogioase la cărţile mele  scrise de oameni care nu le înţeleg.
 A participat, ca invitat special, la numeroase târguri de carte, a fost invitat în multe oraşe şi ţări de pe glob să conferenţieze sau să citească din cărţile lui. Şi acestea activităţi au început să-l plictisească; a fost beneficiarul a câtorva burse în străinătate, este doctor honoris causa a patru universităţi din ţară, este decorat de Casa Regală a României de statul român şi cel francez. Cu toate acestea nu este mulţumit. Consideră că i se cuvine mai mult. E supărat că nu este tradus în engleză şi publicat în SUA:
  • Nimeni nu este interesat să mă publice dincolo de ocean.
Pe lângă Premiul Nobel, pe care n-a reuşit să-l ia şi pe care cu siguranţă şi-l doreşte, l-ar mulţumi pe deplin, probabil, postura de zeu al literaturii, cu multe temple ridicate în cinstea lui, în toată lumea,  în care să fie preaslăvit  clipă de clipă, ca să nu mai aibă impresia că este uitat şi să nu mai spună:
  • Nu sunt iubit de nimeni, nu sunt simbolul a nimic.
  • Nimeni nu e mai conştient ca mine de fragilitatea , labilitatea şi derizoriul faimei literare.

Citeşte mai mult >>

luni, 10 decembrie 2018

GÂLCEAVA HIMERELOR de Daniel Hobllea



Am cartea aceasta de doi ani. La prima încercare de a o citi, am renunţat repede, neatras  de filozofia autorului. I s-a întâmplat şi lui, cu o altă carte: Am citit, cu chiu cu vai, o pagină scrisă de „filozoful” X… Analize peste analize, „rafinamente” inutile, dantelării de cuvinte găunoase, fraze greoaie, interminabile. Închid cartea fără regret, cu bucurie chiar, hotărât să n-o mai deschid niciodată,  a spus el. Eu am redeschis-o pe a sa şi m-am înverşunat s-o citesc, cu creionul în mână, hotărât să notez pe măsură ce-o parcurg şi să-mi spun apoi  părerea.
La începutul acestei cronici, recenzii sau ce-o fi ea, câteva cuvinte despre autor. Îl cunosc şi mi s-a părut a fi un poet talentat, un om inteligent şi cumsecade. Nu mi-am închipuit niciodată ce se ascunde el, în spatele aparenţelor! Printre altele, nu mi l-am închipuit a fi mistic şi încă unul radical şi bătăios, foarte pornit împotriva celor care nu gândesc ca domnia sa, folosind la adresa lor cuvinte foarte tari!  Este pentru prima oară când  văd o deosebire atât de mare între un om  aşa cum pare a fi în viaţa de toate zilele şi  cum este, de fapt, descoperit între  coperţile acestei cărţi. Este, fără îndoială, un om deosebit, un spirit agitat şi combativ. Un tip orgolios care nu se sfiieşte să dea peste nas unor savanţi cărora el nu le ajunge  nici până la glezne.  Făcând abstracţie de asta şi de faptul că în majoritatea cazurilor nu sunt de acord cu el, îl admir din toată inima pentru că se zbuciumă şi gândeşte, dar mai ales pentru faptul că se autosugestionează că a descoperit MARELE ADEVĂR. Ar trebui să fie fericit, dar nu pare şi asta pentru că mai  are unele îndoieli, presupun eu, bizuindu-mă  pe inteligenţa sa, demnă de o cauză mai bună.
După primele pagini citite, impresia mea a fost că el vede  unele lucruri  pe dos de cât le văd eu. Pe unele dintre ideile sale nu le accept, iar pe altele nu le înţeleg. Să fie de vină formaţia mea inginerească, capacitatea mea redusă de gândire abstractă? O să comentez câteva dintre cele cu care sunt în dezacord flagrant, încercând să fiu sincer, pentru că  suntem avertizaţi:  Atenţie la cei care vă laudă! Ei sunt cei mai mari duşmani ai voştri. Eu vreau să-i demonstrez că-i sunt prieten şi mă voi feri să-l linguşesc. Nu la fel au făcut autorii recenziilor înserate în carte, care l-au lăudat fără rezerve şi nu l-au combătut nici cât negru sub unghie. Ce s-o fi ales de prietenia lor cu autorul, dacă aceasta o fi existat?
Domnul Hoblea s-a dovedit a fi un mistic agresiv, un critic vehement, cu argumente  uneori popeşti, a ceea ce i se pare a fi anticreştin,  iar după cum trăieşte şi se comportă, un călugăr ratat, cum singur s-a definit. Caută sensul vieţii şi nu vede altul decât în credinţa în Dumnezeu. Din păcate, viaţa nu are un sens pe deplin acceptabil şi ne e greu să recunoaştem sau să ne obişnuim cu asta. De aceea,  oamenii au inventat unul, având grijă să-i confere o aură de infailibilitate.  După mine, sensul vieţii noastre este acelaşi cu cel al restului vietăţilor de pe pământ: ne năştem, ne hrănim, ne înmulţim şi apoi murim, iar după moarte nu mai e nimic. Pe om nu l-a satisfăcut asta şi a inventat-o pe cea de a doua viaţă, una fără de sfârşit, în care să fie fericit fără  să trebuiască să facă ceva.
Cartea  e plină  de idei mistice. Misticism, misticism, dar, cel puţin, adaptat la realităţile secolului XXI! zic eu. Mă revoltă idei de felul Darwinism de cea mai joasă speţă sau afirmaţii ca: De fapt, într-un anumit sens,  omul nu există: „Homo sapiens”, născut în creierele mumificate ale savanţilor, a sucombat ex cathedra, ţintuit prin taxinomii cu miros de naftalină, condamnat la moarte şi executat prin…didacticism. A mai rămas să-i expedieze pe savanţii care susţin asta în matricea lor biologică, cum înjură pretenţios autorul, adică în pizda mamii lor, pe limbajul oamenilor simpli. Teoriile pe care  le susţine dumnealui sunt, de fapt,  cele cu miros mai puternic de naftalină şi complet lipsite de verosimilitate, prin urmare nu-i de mirare că tot mai mulţi oameni încetează să mai creadă în ele.
Autorul mai zice: Creştinismul mă atrage enorm, pentru că este singura doctrină, cred eu, ce implică fără rest participarea persoanei umane la ceea ce o transcende, adică la Divinitate şi, fireşte, la toate celelalte planuri de realităţi. Acelaşi lucru cred miliardele de oameni de alte credinţe despre religiile lor. Pe cine să credem? Pe nici unul, zic eu. Toate religiile sunt la fel, s-au născut toate din frica de necunoscut, din nevoia de protecţie şi din nevoia de a găsi un refugiu al omului după moarte. Toate sunt, în aceeaşi măsură, folositoare sau nefolositoare.
Autorul îi califică pe cei care nu cred în Dumnezeu ca fiind nedemni, sub-oameni, ticăloşi, meschini, anelizi cu faţă umană, excrescenţe întâmplătoare ale pulberii,  găinaţuri efemere ale Cosmosului, nimic dialectic şi istoric, rod găunos al hazardului.  „De ce îi urâţi pe necredincioşi, domnule Hoblea?  Nu sunteţi un bun creştin! Ar trebui să fiţi mai puţin huligan şi  mai indulgent cu această categorie de oameni, având în vedere faptul că  înainte de a deveni un creştin militant, v-aţi numărat printre ei. Străduiţi-vă să-i convingeţi să revină pe calea pe care dumneavoastră o consideraţi dreaptă. Nu-i mai jigniţi! Nu conştientizaţi că unii dintre ei sunt mai inteligenţi şi mai culţi decât dumneavoastră, mai scormonitori şi mai harnici şi că au motive temeinice să nu creadă? Pe doi dintre ei, Nietzsche şi Cioran, i-aţi denumit dumneavoastră, iar pe Enstein l-aţi omis.  Mai sunt şi alţii, destui de mulţi şi prodigioşi.”
Imediat după această suită de jigniri, autorul recurge în carte, temporar, la limbajul de lemn bisericesc pentru a spune lucruri arhicunoscute, neinteresante, transformându-se într-un fel de popă. Îi şede, totuşi,  mai bine decât atunci când jigneşte.
Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm, spune autorul. Îl întreb: dar atunci când acţionăm în folosul aproapelui nostru, ce suntem?  
Iată şi o afirmaţie fără acoperire: În vremuri precum cea care trăim (confuză, descentrată, hipnotizată de ne-esenţial), proliferează cu predilecţie o faună teratomorfă compusă din : hoţi, sectari, demagogi, dezaxaţi, chiromanţi, escroci, proxeneţi, perverşi, prostituate, cabotini, mitomani,astrologi, drogaţi, revoluţionari(improvizaţi sau „de profesie”), proroci, profetese, paranormali, delicvenţi, spiritişti, ocultişti etc. Toţi aceşti gândaci crepusculari, tot acest putregai uman foşnitor, şi obraznic (adevărată armie demonică!) e întreţinut cu „bună” ştiinţă de cei certaţi cu Hristos, ca să spulbere bruma de dumnezeire ce ne-a mai rămas.  Sublinierea îmi aparţine dorind să pun în evidenţă exagerarea, mostră de teorie conspiraţionistă.  Eu ştiu că societatea se luptă, cum ştie şi cum poate, cu această categorie de oameni, iar ateii nu încearcă să-şi facă prozeliţi, aşa cum fac cei prea religioşi.  Pe acei gândaci înfieraţi de autor, Dumnezeu îi iubeşte, pentru că El iubeşte pe toată lumea,  lucru pe care ar trebui s-o facă şi autorul, numindu-i nu gândaci crepusculari,  ci sărmani, rătăciţi sau chiar căzuţi (un termen predilect al autorului) M-am convins încă  odată că nu este un bun creştin!
Îl apreciez, totuşi, pentru că îşi pune şi întrebări în legătură cu unele teme creştine şi nu ia chiar totul de bun. L-a preocupat, de exemplu, problema origini răului. N-a putut fi de acord că originea lui este Lucifer, îngerul izgonit de Dumnezeu din Rai şi devenit căpetenia diavolilor. Dumnezeu nu putea crea pe cineva care avea răul înscris în făptura sa, pentru  că astfel, pe bună dreptate, la originea răului ar sta însuşi El. Nici alţi teologi nu pot fi de acord cu asta şi încearcă tot felul de mişmaşuri să-l absolve pe Creator de această „greşeală”. Părerea mea este că Lucifer, Iadul, Raiul, îngerii, diavolul, destinul  etc., nu există şi că Dumnezeu a creat doar Universul iniţial şi nişte legi după care acesta se conduce, legi înscrie în fibrele a tot ce a luat naştere în el, fiinţe sau nefiinţe. Parte din aceste legi au fost descifrate de oameni (una dintre ele este cea a evoluţiei, vehement contestată de autor),  cele care nu sunt cunoscute încă, vor fi şi ele descoperite. Mai cred că Dumnezeu nu se amestecă în viaţa oamenilor, deci nu este răspunzător de binele sau răul cu care aceştia se confruntă.
Ce altceva te poate învăţa un manual decât cum să-ţi speli creierul de propria gândire? ne întreabă autorul. Îi răspund eu: „Dacă n-aţi fi buchisit din manuale tot ce ştiţi azi, probabil că în loc să scrieţi aţi fi bun de dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii, cum ziceţi undeva în carte referindu-vă la scris.
N-aş putea crede într-un Dumnezeu demonstrabil, zice autorul. Spune aşa. pentru că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită. El este o „noţiune” (n-am găsit un cuvânt mai potrivit)  „supra-raţională” ca să folosesc o sintagmă des întâlnită în această carte, fiind singura dată de acord cu ea. În această situaţie  unii au ales să creadă în el, iar alţii să nu creadă. Dintre cei care cred, unii o fac orbeşte, alţii cu discernământ.  Unii cred în tot ce spune Biblia, fiind convinşi că scrierea ei a fost inspirată în întregime de Dumnezeu (ce părere proastă au despre El aceştia!), alţii o judecă. Ea trebuie neapărat curăţată de poveştile absurde  nereale  sau exagerate pe care le conţine. Ştiinţa ne ajută să facem asta. A nu vrea să accepţi adevărurile ştiinţifice, e o dovadă ori de obtuzitate ori de rea credinţă. Autorul acestei cărţi n-ar trebui să se situeze nici în una dintre aceste două ipostaze, mai ales pentru că are la bază o  formare ştiinţifică. Religiile nu pot şi nu vor rămâne la nivelul epocilor  în care au fost înfiinţate, epoci cufundate în obscurantism şi superstiţii.
Autorul ne povesteşte şi câteva vise ale sale şi ne lasă să credem că ele i-ar fi fost induse de Dumnezeu sau de cineva în numele lui.  Părerea mea este că visele ni le inducem singuri, continuând să gândim şi noaptea la ceea ce ne-a preocupat peste zi.  În vis ne vedem semenii, animalele, obiectele şi locurile pe care le cunoaştem în cele mai mici amănunte. E o dovadă că imaginile lor sunt înregistrate în memoria noastră şi că în vis, numai în vis, suntem în stare să le redăm aidoma. Tot în vis, suntem în stare să creăm şi imagini totalmente noi ceea ce înseamnă   că avem şi o imaginaţie foarte bogată. Din păcate, atunci când suntem treji, nu putem să ne mobilizăm la acelaşi nivel cele două însuşiri. Poate vom reuşi cândva.  De ce, în somn, mintea noastră o ia uneori razna şi creează şi imagini şi întâmplări neverosimile sau fantastice? e o ciudăţenie care se  cere explicată ştiinţific.
Din carte rezultă că Învierea morţilor la a doua venire a lui Iisus pe Pământ (o utopie după părerea mea) se va face în trup şi suflet, numai că trupul va avea alte caracteristici. Va fi, probabil, foarte,  foarte mic, ca să încăpem pe planetă. Ceea ce n-am aflat de nicăieri şi nici de la autorul prezentei cărţi, e dacă vom învia la vârsta la care am murit, cu defectele, calităţile şi bolile de atunci şi în ce epocă de civilizaţie o vom face.  Cum vom trăi? Cum ne vom înţelege între noi? Şi altceva: Judecata care va avea loc atunci, ce rost are? Nu suntem judecaţi imediat după moarte şi trimişi unii în Iad alţii în Rai? Există o altă instanţă decât cea care ne-a judecat prima oară?
Ştiinţele nu fac decât să zgârie, copilăreşte. coaja lucrurilor. Respingând Tradiţia, aşadar cunoaşterea supra-umană, ele l-au închis pe om , ca într-o cuşcă, în caverna cosmică….. Eu cred că ceea ce le pune autorul în cârcă ştiinţelor au făcut şi fac, de fapt,  religiile, iar cuşca se numeşte a ignoranţei şi superstiţiilor.
Am să reproduc din carte câteva pasaje care mi-au plăcut, referitoare la scriitori şi cărţi. Ar fi fost bine dacă autorul s-ar fi limitat doar ala acest domeniu, pe care-l cunoaşte bine, din care  redă ceea ce a trăit şi nu se vede obligat să şi  născocească ceva ci doar să exagereze pe ici, colo.
·        Ce voluptate dureroasă îşi procură uneori actul scrisului! Un cuvânt, două cuvinte… şi iată-te la un pas de extaz. Nu te mişti, nu contempli, nu cauţi, ci doar te laşi în voia cuvintelor, care te vor purta spre zări neştiute, beatifice, spre zări de nezărit! Atunci fiecare cuvânt ţi se pare o arcă în care pluteşti pe deasupra potopului simţurilor, o cheie prin care ţi se deschid lumi vaste, lumi de splendori din care n-ai mai vrea să revii. De aceea, la ori ce  întoarcere dintre cuvinte resimt o tristeţe neegalată, poate, decât de bucuria de a fi fost printre ele.
·        A scrie înseamnă a face curte morţii, aşadar, conştient sau nu, a încerca s-o îndupleci, s-o cucereşti, s-o învingi pe marea necunoscută. De aceea, după rugăciune, scrisul e cel mai donchijotesc  dintre toate actele omului, deci cel mai apropiat de esenţa noastră. Într-adevăr, nu poate să existe nebunie mai mare decât aceea de a debita deşertăciuni despre alte deşertăciuni. Însă fără această „nebunie” (şi fără acea a rugăciunii) am fi dus la păscut cu vitele sau de închis în coteţe cu porcii. Nu suntem cu adevărat oameni decât atunci când ne gândim sau ne rugăm. .. Orice alte criterii pentru vădirea condiţiei de om şi le-ar putea revendica, cu egală îndreptăţire, şi ploşniţa sau orice altă lighioană.
·        Scrisul este forma cea mai rafinată de autoflagelare.
·        Indiferent de calitatea lui, orice text, odată început, te trage parcă de mânecă, te somează să te ocupi de el, să-i dai atenţie. Întocmai unei fiinţe vii căreia i-ar fi frică să n-o abandonezi.
·        Ce poate fi o carte care-şi merită numele? O picătură de adevăr într-un ocean de indiferenţă. Dar una ce nu şi-l merită? O mlaştină în care cad capetele pătrate.
·        Despre vanitatea scrisului…. Mi-a fost dat să-mi văd pagina cu primul text publicat într-o revistă aruncată pe jos, într-un closet infect, după ce fusese folosită în scopuri specifice respectivei „locaţii”. Şocul priveliştii a fost destul de puternic, dar nu suficient pentru a mă vindeca de pomenita vanitate. În schimb, de-atunci economisesc când scriu mai multă hârtie, spre dezamăgirea unor „cititori” mai nonconformişti.
·        Cred că e mai important să scrii o carte decât să guvernezi un imperiu. Dar şi mai greu. Nu ştiu la ce cărţi se gândea autorul ”Omului fără însuşiri”(Musil)  când scria acest rând măgulitor pentru (unii) scriitori…Oricum, astăzi, el nu mai este valabil. Şi nu neapărat pentru că nu mai există imperii.      




Citeşte mai mult >>