EPISODUL 21. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.4 Naratorul

Nu mi-am pus problema, atunci când am început să scriu cartea , cineva va fi persoana care va relata istoria. Nu eram foarte conştient de faptul că naratorul este şi el un personaj al cărţii şi nu este tot una cu autorul! Pur şi simplu, fără să-mi dau seama, am recurs la un personaj fantastic, care le ştie şi vede pe toate şi care este pretutindeni. M-am simţit bine în postura aceasta, la fel de bine ca şi Dumnezeu atunci când a creat lumea. Nu-i puţin lucru să creezi, din cuvinte, peisaje , oameni şi întâmplări aşa cum te taie capul! Odată ce ai creat un om, îl poţi face bogat sau sărac, fericit sau nefericit, îl poţi ucide sau lăsa în viaţă etc. Nu-i aşa că numai Dumnezeu mai poate face asta? De ce s-or lupta unii oameni tăind, la propriu, în dreapta şi-n stânga ca să capete putere absolută şi să dispună discreţionar de semenii lor, în loc să intre în pielea acestui tip de narator şi să-şi satisfacă astfel pofta de megalomanie? Pe cuvânt, nu ştiu de ce!

Sigur, în cărţile pe care le-am citit am observat că există şi altfel de naratori, dar o clasificare sistematică a lor am aflat-o abia din cartea lui Mario Vargas Llosa. După el există trei tipuri de narator:

1. un narator-personaj, care narează dinspre persoana întâi gramaticală;

2. un narator atotştiutor, care narează dinspre persoana a trei gramaticală;

3. un narator ambiguu, care poate fi şi unul şi altul din categoriile anterioare.

În primul caz, spaţiul povestitorului se confundă cu spaţiul narat; în al doilea caz, povestitorul ocupă un spaţiu distinct de cel în care se petrece acţiunea cărţii; în al treilea caz, povestitorul se poate muta dintr-un spaţiu în altul.

Alegând un anumit tip de narator optăm pentru nişte avantaje, dar şi pentru nişte dezavantaje, în acelaşi timp. Iată ce zice despre asta, M.V. Llosa:

…în funcţie de spaţiul ocupat de narator faţă de cele povestite, vor fi diferite şi distanţa şi cunoaşterea de care dă dovadă faţă de ele. Neîndoios, că un narator-personaj nu poate şti – deci nici descrie şi relata – decât acele experienţe care sunt în mod verosimil la îndemâna sa, pe când un narator omniscient poate cunoaşte totul şi se poate afla pretutindeni în lumea povestită.

Există şi posibilitatea ca, într-o povestire, autorul să treacă de la un tip de narator la altul.

Poate este prematur să menţionez deja, ceea ce am aflat şi eu, cu stupefacţie, că în scrierea unui roman există mai mult nişte recomandări decât nişte reguli ferme. sau că există tot atâtea excepţii câte reguli sunt. Cu alte cuvinte, dacă romanul convinge şi place, el poate fi scris oricum! Iată un exemplu:

O regulă privindu-l pe naratorul atotştiutor ar fi aceea că el n-ar trebui să se implice în acţiune ci să fie neutru şi impasibil. Ei bine şi această regulă a fost încălcată, printre alţii, de Victor Hugo. Dacă ea ar fi încălcată de un începător, de mine de exemplu, faptul ar deveni supărător, pentru că lipsit de erudiţia şi măiestria lui Victor Hugo, n-aş reuşi să mă fac credibil şi nici suportabil în faţa cititorilor mei, mai mult, aş deveni de-a dreptul nesuferit. Din fericire, cu toate că n-am avut habar de această regulă, n-am încălcat-o.

Dumnezeu, în viziunea lui Michelangelo.