Cu Igor
Munteanu am fost prieten şi coleg de serviciu, înainte de pensionare. Cu câteva
luni în urmă, îi murise soţia. Am auzit
că devenise de nerecunoscut: slăbise, se gârbovise, nu mai avea chef de vorbă,
nu mai citea, nu se mai uita la televizor, nu prea mai mânca. Cu alte cuvinte,
nu mai avea chef de nimic. Se pare că nici să mai trăiască nu mai avea chef! Arata ca un câine căruia i-a murit stăpânul,
care refuza să mai mănânce şi aştepta să moară şi el. Nu mai rămăsese nimic din
bărbatul mândru şi falnic de odinioară.
M-am mirat
foarte mult! Nu mi-am închipuit niciodată că şi-a iubit atât de mult soţia şi
că dispariţia ei îl va dezechilibra într-un asemenea hal! Era un om de viaţă,
îi plăcea societatea prietenilor, mergea cu noi la restaurante şi pe stadioane
şi, mai ales,….. îi plăceau femeile. Nu o singură dată mi s-a lăudat cu
aventurile lui galante. Nu mai înţelegeam nimic!
I-am făcut o
vizită acasă, ca să-l văd şi să stăm de vorbă. Fusesem de mai multe ori la el pe
vremea când îi trăia soţia. Atunci mi-a plăcut cum le arăta casa. Acum am
găsit-o în dezordine şi neaerisită. Igor m-a întrebat dacă doresc să mă trateze
cu ceva. Am acceptat un pahar de bere rece, de la frigider. M-a poftit să iau
loc, adus berea, după care s-a aşezat şi el pe un scaun. Am ciocnit un pahar
apoi ne-am uitat un timp unul la altul, fără să ne spunem nici un cuvânt. El
arăta ca un monument al deznădejdii! L-am întrebat:
- Ce se întâmplă
cu tine?
- Mor pe zi ce
trece. Îmi lipseşte foarte mult. Simt că nu pot trăi fără ea, mi-a răspuns el
şi a început să lăcrimeze.
- Exagerezi!
- Nu exagerez
deloc. Aveam cu cine discuta sau împreună cu cine mă bucura sau întrista când
era cazul. Aveam cui mă plânge când
nu-mi convenea ceva. Mă asculta cu răbdare, ştia să mă îmbărbăteze când
eram descurajat şi să mă consoleze când nu mai era nimic de făcut. Avea grijă
de mine ca de un copil. La rândul meu am făcut tot ce-am putut pentru ea. Am
iubit-o foarte mult şi m-a iubit şi ea.
Ne potriveam în toate privinţele. Numai în ea am avut încredere, numai ei i-am
mărturisit tot ce mă frământa şi tot ce făceam, cu excepţia, bineînţeles, aventurilor mele
amoroase, pe care m-am străduit din
toate puterile să i le ascund, dar n-am reuşit s-o fac în totalitate, motiv
pentru care ea a suferit, iar acum sufăr
şi eu din cauza asta.
- Dacă este
aşa şi dacă ai ţinut atât de mult la ea, de ce ai înşelat-o? am îndrăznit eu
să-l întreb.
- Pentru că am
iubit şi alte femei şi pentru că eram
convins că iubindu-le nu săvârşeam un păcat, a venit el cu o
motivaţie nouă faţă de cele pe care le avansase în trecut, când ne-am mai
ciondănit pe tema asta.
- Cum adică?
Nu zice una din cele zece porunci, să nu prea curveşti?
Igor şi-a
şters lacrimile şi, înviorat, s-a grăbit să mă contrazică:
- Credeam că tot ce facem noi oamenii din iubire,
ne e permis. Şi apoi, aşa am fost făcut eu: să-mi placă femeile.
- Eşti convins
că ştii ce este iubirea? Nu cumva o confunzi cu altceva?
- Cândva m-am
uitat într-un dicţionar şi am reţinut că ar fi „un sentiment de afecţiune faţă
de o persoană de sex opus”. Mi s-a părut
corect.
- Mie nu, i-am
replicat eu. În loc de doar „afecţiune”, ar fi trebuit scris „afecţiune
profundă”! Simpla afecţiune e mai
degrabă atracţie sexuală decât iubire. Cred că despre aşa ceva a fost vorba în
cazul celorlalte femei din viaţa ta sau,
mai bine spus, din patul tău.
N-a zis nimic,
dar a făcut o grimasă, care putea să însemne dezacordul lui cu mine sau, cine
ştie, dezacordul cu el!?
- Oricum, ar fi trebuit să-ţi dai seama că
puteai distruge viitorul unor fete sau căsnicia unor femei măritate, dacă nu
cumva ai şi făcut-o?
- Riscul de a distruge viitorul sau căsnicia
cuiva, la care te-ai referit, este unul asumat de ambii parteneri. Atracţia
este reciprocă, şi vinele, dacă există, sunt egale.
- Fii sigur că există şi, egale sau neegale, tot
vine sunt şi nu sunteţi scutiţi de responsabilitate. Dar, de
multe ori lucrurile nu se petrec nici barem aşa: unul dintre voi, de obicei
bărbatul, trişează. De unde vi se trage
pasiunea asta exagerată pentru femei?
- Cred că e
ceva genetic. Moştenim pe cineva.
- Tu pe cine
crezi că moşteneşti?
Igor a căzut
pe gânduri. Ori nu ştia, ori avea
oarecari reţineri să-mi răspundă la această întrebare. A făcut-o până la
urmă, poate şi din nevoia de a se justifica.
- Se pare că
îl moştenesc pe tatăl meu. Nu l-am cunoscut. Era rus. Despre el mama mi-a
povestit doar când era pe patul de moarte.
- Ce ţi-a
povestit?
- Că la
venirea ruşilor în ţară, după 23 August 1944,
soţul ei, Nicolae Munteanu - cel despre care credeam până atunci că e şi
tatăl meu - era concentrat, iar ea locuia la ţară, într-o
cameră închiriată, în casa unei femei văduve, cu doi copii mici, al cărei
bărbat murise în primul an de război. Mama avea douăzeci de ani şi era
învăţătoare.
Ca să înţelegi
ce s-a întâmplat după asta, trebuie să-ţi spun că mama era basarabeancă, familia ei stabilindu-se în România după Primul Război Mondial. Ca
aproape toţi basarabenii, ştia ruseşte şi era îndrăgostită de literatura rusă
şi de cântecele ruseşti. Era şi foarte frumoasă şi, pe când era elevă, un coleg
a abuzat de ea. Fapta lui a ajuns la cunoştinţa familiilor lor, care i-au obligat să se
căsătorească. Nu numai că nu şi-a iubit
soţul, dar nici nu suporta să se atingă de ea. Doar lui în armată, la puţin
timp după ce s-au căsătorit, a împiedecat-o să divorţeze de el, aşa cum
intenţiona.
Dar, să revin
la ruşi. În drum spre frontul de Vest, ei
poposeau câte o zi sau două în localităţile româneşti. În sate, ofiţerii se instalau în casele oamenilor, în
timp ce militarii de rând dormeau în corturi, în căruţe cu coviltir, în maşini
sau în acareturile localnicilor. Într-o dimineaţă, curtea gazdei mamei s-a umplut
de soldaţi, iar în casă s-au cazat doi ofiţeri tineri, locotenenţi amândoi. Li
s-a pus la dispoziţie camera de
oaspeţi, cea mai bine mobilată şi mai arătoasă din toată casa, de altfel singura liberă. Femeilor, le era o
frică teribilă de ruşi, pentru că le mersese vestea de violatori, motiv pentru
care au stat în camerele lor,
străduindu-se să dea cât mai puţin ochii cu ei. Ofiţerii însă le-au deranjat
mereu cerându-le una sau alta. Au descoperit repede că mama ştia ruseşte. A aflat
şi ea că pe unul îl cheamă Igor, iar pe celalalt Dimitri. Încă de la început,
cel mai mult i-a plăcut de Igor: era chipeş, glumeţ şi tot timpul cu zâmbetul
pe faţă.
La prânz,
ruşii le-au chemat în camera lor împreună cu copiii, au pus pe masă o pâine mare
de secară, au deschis nişte cutii de conserve cu fasole, carne şi peşte marinat
şi au insistat ca cele două femei şi copiii să mănânce împreună cu ei. Probabil
că ştiau că în ultimul an de război românii cam suferiseră de foame. Femeilor
le-a fost teamă să refuze. La început au mâncat cu oarecare reţinere, apoi
treptat atmosfera s-a destins şi s-au simţit chiar bine în compania celor doi
ofiţeri, simpatici şi civilizaţi. Prin intermediul mamei au aflat printre
altele despre ei că sunt necăsătoriţi,
că Igor era student la conservator, iar Dimitri la Politehnică.
Ca să se
revanşeze, mama şi gazda ei i-au invitat seara la cină, pentru care şi-au
consumat ultima făină şi ultimele ouă din casă şi au tăiat singura găină din
curte, una pe care o cruţaseră ca să devină cloşcă. I-au servit cu supă de pasăre cu tăiţei de casă şi
friptură cu piure de cartofi şi murături. Ruşii au declarat că nu mai mâncaseră
niciodată ceva atât de bun. O sticlă de vin, una dintre cele rămase de la
pomana soacrei gazdei, moartă în anul acela, le-a dezlegat şi mai mult limbile
şi au aflat unii despre alţii tot ce-i interesa. Imediat după masă, Igor şi-a
scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte. Dimitri
îl acompania din gură. Mama zicea că Igor cânta straşnic la acel instrument,
iar Dimitri avea o voce care se asemăna cu a lui Şaliapin. Încântată să audă muzică rusească, li s-a
alăturat şi ea. Avea o voce frumoasă!
Ca să înţelegi
ce însemna pentru mama muzica rusească trebuie să-ţi spun că ea cântata adesea,
în casă, de una singură sau avându-mă doar pe mine ca ascultător. La câte un
cântec trist de dragoste, privea undeva
departe, ca şi cum acolo s-ar fi aflat cineva pe care-l iubea şi căruia îi ducea dorul, la altul lăcrima, la cele
vesele i se lumina faţa şi uneori începea să danseze, iar dacă mă nimeream prin prejmă, mă lua şi pe
mine la dans.
Mă întorc la
„masa festivă”, dată de cele două femei în „onoarea” ofiţerilor ruşi. Între timp, copiii gazdei, aduşi de femei la
cină ca să-i împiedice pe ruşi să se ia de ele, adormiseră unul în braţele
mamei sale, celalalt cu capul pe masă. Mama lor i-a dus la culcare şi s-a
întors cu încă o sticlă de vin. S-a încins o petrecere în toată regula care a
ţinut până după miezul nopţii. Au cântat şi chiar dansat. Cântecele ruseşti, predominant
de dragoste, au dat-o gata pe mama. Petrecerea s-a terminat în dormitoarele
celor două femei: mama cu Igor, gazda cu Dimitri. Mama a mărturisit că a fost cea mai frumoasă noapte
din viaţa ei, prima şi ultima de dragoste pătimaşă. După cum ai văzut, totul
s-a întâmplat cu acordul deplin al ambelor părţi.
Peste încă o
zi, ruşii au plecat. Cele două femei au
plâns după ei. Nu i-au mai văzut niciodată. După nouă luni, mama m-a năsut pe
mine şi mi-a pus numele de Igor. Până când nu mi s-a mărturisit, nu am aflat motivul adevărat pentru care m-a
botezat aşa şi de ce de ziua mea cânta cântece de jale ruseşti şi plângea! Soţul ei a murit pe
front, iar ea nu s-a mai măritat şi n-a mai cunoscut alt bărbat, dovadă că sunt alcătuit din cu totul alt aluat decât
ea, probabil din cel din care era făcut şi tatăl meu.
- De unde ştii că
rusul era şi el afemeiat?
- Nu sunt sigur,
dar înclin să cred că a fost. Cu siguranţă, înainte de a se culca cu mama s-a
culcat şi cu alte femei.
- Eu cred că de cele mai multe ori este
suficient instinctul. Tu cum ai ajuns să-ţi placă femeile?
- Încă de mic au început să mă atragă fetele,
cele de o vârstă cu mine şi chiar cele
mai mari. Nu cred că aveam şapte ani, când m-am îndrăgostit de o
studentă. Ea avea un prieten pe care eu îl uram de moarte din pricina asta. Am
suferit cumplit că eram prea mic ca ea să mă bage în seamă. Am uitat-o repede
şi în anii care au trecut m-am mai îndrăgostit de câteva. Ajunsesem la
pubertate, eram înalt şi frumuşel, cu nişte trăsături feminine, şi foarte
timid. Îmi plăceau la nebunie fetele,
dar ele nu mă plăceau pe mine. N-aveam nici papagal şi nici altceva cu care să
le impresionez. La oameni e ca la
animale: un mascul, ca să fie acceptat de o femelă, trebuie să fie mai frumos
şi mai viteaz decât ceilalţi. Conştient de asta, am învăţat să cânt la chitară şi
din gură, dar abia după ce a început să-mi crească barba şi trăsăturile feţei
mi s-au mai înăsprit, iar limba mi s-a mai dezlegat şi am început să am şi
tupeu, s-au uitat şi ele la mine. Am
fost virgin până la optsprezece ani. M-a dezvirginat o femeie mult mai în
vârstă decât mine şi tot ea m-a învăţat arta de a face amor. După asta, totul a
venit de la sine. Nu eram în stare să fac faţă ocaziilor care mi s-au ivit să
mă culc cu câte o fată sau femeie măritată.
- Ţi-au plăcut
toate femeile cu care te-ai culcat?
- Absolut toate. Fiecare femeie are ceva
deosebit, ceva în stare să-ţi placă. Femeile au nişte atuuri de care, uneori, nu sunt conştiente nici ele. Totul e să fii
tu în stare le intuieşti sau să le descoperi. Eu m-am priceput s-o fac.
- Un scriitor român
a încercat, într-o carte a sa, să răspundă la întrebarea, de ce iubim femeile? El
n-a reuşit să o facă convingător. Care-i
părerea ta?
- Cuceritorul Everestului, întrebat de ce se urcă
pe munţi, a răspuns: „Pentru că există”.
La fel răspund şi eu: pentru că există. Aşa cum de pe fiecare pisc pe care
ajungi ţi se dezvăluie ochilor alte privelişti, fiecare femeie pe care o
iubeşti e în stare să-ţi procure alte plăceri.
- Plăceri, plăceri şi iarăşi plăceri! Femeile nu
sunt făcute să ne ofere doar plăceri. Sau, în ori ce caz, nu doar plăceri de
ordin carnal, ca cele la care cred că te
referi tu. Dacă înaintea plăcerilor de
acest fel ai fi pus pe cele de familie, acum n-ai mai suferi, a adăugat moralistul nesuferit în care mă
erijasem.
Şi de data
aceasta, în loc să se supere, Igor şi-a
pus cenuşă în cap:
- Ştiu, ştiu, ştiu. Alături de soţia mea am
gustat şi altfel de plăceri. Tu ai dreptate. Când mă gândesc la trecutul meu, îmi vine să intru
în pământ de ruşine. Cu ce m-am ales? Doar cu regrete, pentru că plăcerile au
fost de moment şi le-am uitat complet
şi pe ele şi pe femeile care mi le-au procurat. Constat acum că am iubit, de
fapt, o singură femeie: pe soţia mea.
Începuseră
să-i curgă iar lacrimile, după care a reintrat în starea aceea de om
deznădăjduit. Îmi pare rău că l-am chinuit cu morala şi indiscreţia mea. Cred
că nu erau necesare. El ajunsese singur la adevăr, dar, din păcate, prea
târziu.
Igor
s-a topit văzând cu ochii. În mai puţin de un an, şi-a urmat soţia în cimitir,
şi nu l-a plâns
niciuna din numeroasele sale
„iubite” din trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu