Bănişorul este satul meu natal. Ceea ce s-a
întâmplat acolo, în anul 1918 şi în anii care au urmat, s-a întâmplat şi în
majoritatea satelor ardelene. El nu e un
sat oarecare:
-
a fost atestat documentar în 1213, cu 246 de ani
înaintea Bucureştiului!;
-
în sat exista o biserică din lemn pe vremea Marii
Năvăliri Mongole (1241), unde se spune că atunci s-au refugiat toate cele şapte
familii din sat, reuşind să scape cu viaţa;
-
pe un deal din
sat şi-a îngropat o comoară Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea,
care se caută de aproximativ 400 de ani şi nu s-a găsit încă, am căutat-o şi eu
şi am scris o carte despre asta;
-
este un sat integral românesc, la origine ortodox,
greco-catolic de la 1700, şi din nou ortodox de la 1948; bănişorenii n-au
sesizat nici până azi deosebirile.
-
în 1918, satul era - ca şi azi - reşedinţă de
comună, avea o biserică din piatră,
edificată la 1896 de către
greco-catolici şi o şcoală primară confesională, la care preda bunicul meu;
Biserica de piatră, care există şi azi,
a înlocuit una din lemn, urmaşa
celei de la 1241, despre se spune că era, la vremea ei, cea mai mare şi mai
frumoasă din judeţ. Biserica actuală a fost foarte mult modificată de
ortodocşi, ca să nu mai semene cu cea iniţială.
-
actualmente, face parte din judeţul Sălaj.
În anul
Unirii, satul făcea parte din regiunea Crişana, iar aceasta, împreună cu
Transilvania, Banatul şi Maramureşul - toate ţinuturi în care populaţia
majoritară erau români (53,7%, conform recensământului maghiar din 1910) -,
făceau parte, începând din 1869, din Ungaria.
La Marea
Adunare Populară de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, la care s-a hotărât unirea ţinuturilor menţionate mai sus cu
România, au participat, din proprie
iniţiativă, şi patru bănişoreni, urmare
directă a emancipării naţionale a lor realizată în decursul mai multor ani şi accentuată imediat după
terminarea Primului Război Mondial. Printre ei se număra şi parohul de atunci a
bisericii din sat, ctitor al acesteia şi o persoană deosebit de activă pe plan
social şi cultural. Ei s-au alăturat celor 100.000 de participanţi la Marea
Adunare, care nu fuseseră aleşi.
În Primul Război
Mondial au luptat, încadraţi în armata austro-ungară, mai mulţi bănişoreni. Octavian
Tăslăuanu, combatant în Primul Război Mondial, scria:
„Drumul
românilor pe front era asemenea unui convoi de moarte petrecut de lacrimile şi
bocetele celor rămaşi acasă”
Obligaţi să se
bată pentru o cauză care nu era a lor,
bănişorenii din armata austro-ungară, la fel cu ceilalţi români
aflaţi în aceeaşi situaţie, au făcut-o
fără nici un pic de tragere de inimă. Treizeci şi cinci dintre bănişoreni au pierit pe diferite
câmpuri de luptă, majoritatea pe frontul rusesc din Galiţia, iar unii pe cel
din nordul Italiei, unde au fost transferaţi, după intrarea, în 1916, a României în război, pentru ca să nu dezerteze
şi să se alăture trupelor româneşti. Românii din Regat îi invitau să facă asta
prin manifeste de genul:
„Români, de astăzi locul vostru nu este în
armata austro-ungară, părăsiţi rândurile sale, veniţi sub steagul român fără
rezerve să luptăm împreună pentru fericirea noastră şi a voastră. Veniţi să
înfăptuim România Mare!”
Alte câteva zeci de bănişoreni au căzut
prizonieri. Dintre cei ajunşi
prizonierii la ruşi, câţiva s-au
înrolat în detaşamentul de voluntari
români care s-a alăturat armatei noastre şi au luptat alături de aceasta în
bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz.
Mama mea, care
în 1918 avea vârsta de opt ani, mi-a
relatat că în acel an, înainte de 1 decembrie, în sat au avut loc tulburări
provocate de cei întorşi de pe câmpul de
luptă. Aceştia au izgonit oficialităţile maghiare din sat, au prădat
casa notarului ungur şi casele celor trei familii de evrei.
În prejma lui
1 decembrie, în sat a luat naştere
Consiliul Naţional Român şi Garda
Naţională, ultima menită să păstreze ordinea.
La constituirea Consiliului Naţional Român a avut loc în sat o adunare
populară la care a participat, din partea cercului Şimleu Silvaniei al CNR,
secretarul acestuia. Ea a însufleţit şi mai mult pe bănişoreni şi a avut, cu
siguranţă, un rol determinant în hotărârea celor patru de-a participa la Marea Adunare de la Alba Iulia. Ei au mers acolo împreună cu delegaţia din cercul Şimleului, cu un tren special
comandat. Delegaţii purtau steaguri tricolore confecţionate, de cele mai multe
ori, cu mijloace locale din pânză de cânepă. Conform declaraţiilor unor
participanţi şimleuani la Marea Adunare, în tren era o atmosferă însufleţită,
de nedescris. Se cânta „Deşteaptă-te române”, „Ardealul, Ardealul ne cheamă”,
„Pe-al nostru steag e scris unire”, „Trei culori” etc. Prin toate gările prin
care treceau delegaţii au fost întâmpinaţi şi ovaţionaţi de o mulţime de
localnici. În gara Alba Iulia au fost întâmpinaţi de fanfara militară. La Teiuş
trenul a fost atacat cu arme de gărzile naţionale maghiare. Un participant a
fost omorât. El a fost dus, totuşi, la Alba Iulia unde a fost înmormântat ca un
erou.
În Bănişor, ca în toate localităţile din
Transilvania, la orele 12 din ziua de 1 decembrie 1918, a avut loc o adunare populară în curtea bisericii şi
s-au tras clopotele. Din totdeauna,
clopotele bisericii s-au tras în fiecare duminică, de sărbători, la mort, de
vreme rea şi în situaţii speciale ( de pericol (atunci se trăgea un clopot, în
dungă) sau din alte motive. De menţionat că, în 1848, clopotele bisericii au
fost luate de unguri ca să le topească şi să facă din ele tunuri. Câţiva ani,
în lipsa lor, s-a bătut doar toaca.
După cum se
ştie delegaţii la Adunare, întruniţi în sala mare a Cazinei din Alba Iulia -
Sala Unirii de azi - , au votat o Rezoluţiune şi au ales Comitetul Dirigent, un fel de Consiliu de
Miniştri al ţinuturilor din Ardeal, care urma să conducă treburile de acolo
până la definitivarea procesului de unire. Rezoluţia s-a comunicat mulţimii de
oameni care umpluseră Câmpul lui Horea şi a fost primită cu urale. Lucian Blaga, participant la Marea Adunare de la Alba Iulia, a scris
despre atmosfera de acolo:
„Pe vremea aceea nu
erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de
la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul
naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la
tribună.
În „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba
Iulia” a fost prevăzută şi „Reforma agrară
radicală”, ceea ce i-a mulţumit pe
deplin pe toţi ţăranii participanţii la
Adunare, inclusiv pe consătenii mei.
La 1 decembrie
1918, o parte din Ardeal era încă sub stăpânire maghiară. Eliberarea completă a
lui a avut loc abia în anul următor. O bătălie
a trupelor româneşti cu cele maghiare s-a petrecut în apropierea
Bănişorului. Armata română a ocupat atunci Budapesta, iar pe clădirea
Parlamentului Maghiar, a fost arborată o opincă. După asta, a devenit foarte
popular în Ardeal un cântec al cărui refren era: Sus opincă, jos papuc / Eu până la Pesta mă duc.
Armata Română,
care a intervenit în teritoriile locuite de români, la sfârşitul războiului,
pentru a le apăra de intervenţiile ţărilor vecine, afectate sau deranjate de
situaţiile create prin declaraţiile de unire cu România ale acestora, a avut un
rol important l-a constituirea României Mari
Consfinţirea apartenenţei
provinciilor din Ardeal la România s-a
făcut la 10 august 1920, la Trianon, unde s-a semnat Tratatul cu Ungaria.
Hotărâtor pentru deciziile care s-au
luat cu acel prilej a fost
principiul „factorului etnic”, conform
căruia s-a decis ca teritoriile care au făcut obiectul tratativelor să revină
populaţiilor majoritare care le locuiesc .
Faţă de situaţia dinaintea
Primului Război Mondial, România a crescut
de la o suprafaţă de 138.000 km² şi o populaţie de 7.900.000 de
locuitori de dinaintea războiului, la o suprafaţă de 295.641 km², cea mai mare
din istoria sa, şi o populaţie de 18.000.000 locuitori după război.
Pentru
cinstirea memoriei fiilor satului căzuţi în Primul Război Mondial, în anul
1936, anul naşterii mele, s-a inaugurat, în sat, un monument. Construcţia lui
s-a făcut prin contribuţie publică. O contribuţie importantă la ridicarea lui a
avut-o tatăl meu, pe atunci directorul şcolii din sat. De atunci şi până azi,
de Ziua Eroilor, se organizează în
prejma lui comemorarea eroilor. Am
recitat şi eu acolo, pe vremea când eram elev la şcoala primară din sat, poezii
patriotice. În timpul ocupaţiei maghiare din perioada 1940-1944, parte dintre basoreliefurile aflate pe feţele
laterale ale monumentului au fost răzuite.
Tot ungurii,
în aceiaşi perioadă, au demolat un catarg din lemn, amplasat în curtea noii
şcolii din sat, vopsit în culorile
naţionale, pe care era arborat permanent tricolorul românesc. În anul acesta,
în cadrul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, s-a montat, în acelaşi loc, un
altul, metalic. Am asistat la ceremonia sfinţirii drapelului şi a ridicării lui
pe noul catarg, în 15 august, cu prilejul Zilei Satului. Cu prilejul sosirii în
sat, la 8 septembrie, anul acesta, a Caravanei Unirii, organizată de Biblioteca
Judeţeană Sălaj, în jurul catargului pe care era arborat tricolorul nostru, s-a
încins Hora Unirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu