Ucenicie literară: UN OM CARE SCRIE

Au mai trecut şapte ani şi Mircea Cărtărescu a mai publicat un jurnal. Ca şi în „Zen”, jurnalul precedent, scriitorul ne lasă să-i vedem trăirile intime legate de scrisul lui, de familia sa şi de ţara sa.

Ca să nu existe nici un dubiu că îl apreciez pe MC - cum îşi zice el şi o să-i zic şi eu de aici înainte - o spun încă de la început că îl consider un mare scriitor şi că îmi place cum scrie. Citindu-l, eu, un biet scriitoraş, mă simt, din punct de vedere literar, mic de tot. I s-a întâmplat şi lui să spună, citindu-l pe Borges: „Ce minunat e să citeşti un scriitor mai bun decât tine”, fără să se simtă mic, pentru că aşa cum vom vedea, el e conştient de valoarea sa şi, din când în când, o chiar afirmă, în mod cât se poate de explicit.

Jurnalul lui e operă literară în cel mai strict înţeles al cuvântului. Talentul, spiritul lui de observaţie, spontaneitatea şi cultura lui generală şi-au pus pecetea şi pe ce a scris în el. A scris, nu chiar zilnic, în stări de spirit foarte diverse - bune sau rele -, dar a făcut-o bine şi interesant. El spune: Am scris până acum 23 de caiete umplute cu viaţa mea, nu cea adevărată ci cea fantastică. Eu nu-l cred. Tot ce scrie e viaţa lui sau, mai bine zis, o parte a ei, cea despre care nu se jenează să fie sincer şi nu se vede obligat să pozeze în altceva decât este el în realitate. În jurnalul meu notez negativitatea mea şi a lumii, nu certitudini, mai spune el. E adevărat, face cu predilecţie asta, dar are şi suficiente pasaje în carte în care înfierează cu convingere şi îşi afirmă cu tărie certitudinile.

MC este şi el, înainte de toate, un om, cu mari calităţi, dar şi cu defecte asemănătoare cu ale noastre. Este orgolios. O recunoaşte chiar el: Cum să renunţ la orgoliu, la vizibilitate socială, la mica faimă ultra regională. Am scris 37 de ani ca să-mi fac un nume. Ca scriitor, în ciuda faptului că se consideră, atunci când nu-i vine inspiraţia sau când nu se vorbeşte destul de des despre el, un ratat, are o părere bună despre sine şi crede în steaua sa. Încăpăţânarea mea de a crede că sunt ales sau predestinat, e poate cea mai puternică trăsătură a mea, care nu mă părăseşte nici în disperarea cea mai adâncă, afirmă el. Are, totuşi, şi momente de descurajare, atunci când nu scrie şi când îl muşcă de fund confraţii să-i întru literatură. Îşi revine însă când îşi aminteşte că: De fapt, sunt Mircea Cărtărescu. Chiar el. Sunt autorul cărţilor lui….” Şi mai afirmă că: Nici un autor român nu poate spera mai multă recunoaştere decât am avut eu, ceea ce este adevărat. Dar el continuă să fie nemulţumit. Culmea orgoliului l-a atins, după părerea mea, atunci când, după apariţia „Solenoidului”, deşi cartea s-a bucurat de un succes răsunător, el îşi dorea ceva mai mult. Zice: Totuşi, ca şi la Levantu, am un sentiment de frustrare: nu se iese în stradă ca la victoria Stelei în Cupa Cupelor. Eşti exagerat (penibil), MC!

MC e foarte sensibil la critici, defăimări şi jigniri, iar acestea, din păcate, nu lipsesc: Nu pot deschide o revistă literară fără să găsesc, cel puţin într-un loc, injurii şi dispreţ la adresa scrisului meu, spune el, şi: Nu e zi în care să nu fiu acoperit de noroi în presă, să nu mi se conteste orice talent, orice calităţi, nu e moment fără oribile comentarii pe Facebook. Bine înţeles că MC exagerează, iar , într-un fel îşi dă importanţă susţinând că presa este ocupată atât de mult de el. Totuşi, atacuri există şi acestea nu-l lasă totdeauna indiferent. Ca de obicei, după o vorbă imbecilă a cuiva despre mine, găsită pe internet, n-am putut dormi două nopţi, se plânge MC. Nici el însă, nu se dă în lături să caracterizeze în cuvinte dure cărţile altor scriitori, fără să-i pese că-i jigneşte pe ei, dacă mai trăiesc, sau memoria lor, dacă sunt plecaţi de pe lumea aceasta. Iată ce spune despre unele dintre ele:

Despre „Cartea cu nisip” a lui Luis Borges: volum aţos, proză bătută şi ternă. A uitat că a spus despre autor că scrie mai bine decât el. Desigur, fiecare scriitor are pe lângă cărţile bune, unele mai puţin bune şi unele de-a dreptul proaste.
Despre eseurile din scrierile lui Scot Fitzgerald: sunt simbolist izmenite.
Despre scriitorul american Jhon Michael Crichton, autor de literatură science fiction şi horror, ale cărui cărţi s-au vândut în peste 150 milioane de exemplare, scrie că este: romancier amator.
Despre o carte a renumitului fizician Leonard Susskind (probabil „Războiul găurii negre”) spune că este: greoaie, neconvingătoare, rău scrisă, rău gândită.
Cartea „Anomalia Melancoliei” a lui Robert Burton, considerată de cineva una dintre cele mai valoroase lucrări ale omenirii, MC o desfiinţează sunând că este: scriere pedantă şi macaronică.
Despre romanul aproape autobiografic „Priveşte-i pe arlechini”, al lui Vladimir Nabokov, sune: Cartea e un bavardaj (flecăreală) inutil. Mă întreb cum e posibil să spui aşa ceva despre cartea unui scriitor care este considerat unul dintre cei mai mari stilişti, mai ales că mesajul ei este unul foarte tonic: Joacă-te! Inventează lumea!Inventează realitatea!? Eşti nedrept MC!
Despre o carte a lui Robert Balano (probabil „2666”) scrie: Sunt sătul de puţoisme aruncate pe pagină la întâmplare. Cartea s-a bucurat de bună primire în America, acordându-i-se câteva premii şi fiind declarată romanul anului 2005. Îmi face impresia că MC este ori excesiv de pretenţios ori răutăcios.

Între 2011t şi 2017, scrie romanul „Solenoid”, căruia, înainte de a-i da titlul actual, i-a zis „Anomaliile mele”, pe scurt „AM” (titlul ar fi fost foarte potrivit pentru actualul jurnal). Atunci se vede că ştia, în mare, despre ce va scrie. A renunţat însă la el, probabil pentru că nu i se părea a fi unul destul de sonor, în stare să trezească interesul pentru carte înainte ca ea să fie deschisă, şi i-a dat unul care nu are nici o legătură cu ea, dar care sună pretenţios.

Îşi scrie noua carte, la fel ca pe „Orbitor”, la plămădirea căreia am asistat în jurnalul precedent, trecând prin toate plăcerile şi neplăcerile facerii. Se laudă că n-a avut un plan al cărţii şi că pixul său îl duce unde vrea acesta. Dacă n-ai cât de cât un plan, atunci e inevitabil să intri în goluri de inspiraţie, să scrii cu poticneli mai mici sau mai mari. În astfel de situaţii, MC începe să se smiorcăie şi să se acuze de câte în lună şi în stele. Sunt, în general, foarte curios să aflu cum îşi scriu cărţile scriitori mari. Acesta este motivul principal pentru care le citesc jurnalele dacă le au şi le publică. Recapitulez ce am aflat mai interesant pe această temă din jurnalul lui MC. În primul rând, de ce scrie el şi de ce scriu alţi scriitori:

Kafka: Scriu ca să-mi înţeleg situaţia.
Sábato: Scriu ca să-mi dezvălui demonii interiori.
Bekett: Uite-aşa!
MC : Scriu ca să nu mor.

Nitám nisám, o să vă spun şi eu de ce scriu, deşi n-o să intereseze poate pe nimeni de ce face asta un biet scriitoraş: Scriu ca să mă aflu în treabă, ca să-i dau un sens vieţii mele, având în vedere că am ajuns la vârsta senectuţii, fără serviciu şi că nu am altceva mai bun de făcut. Se întâmplă, însă, că îmi face şi foarte mare plăcere.

Continui cu spicuiri din jurnal său în legătură cu felul în care ar trebui să se scrie:

Kafka: Textul trebuie să se scrie singur, cu autorul călare pe el, dar neajutorat şi tăind doar beţia vitezei.

MC îi dă dreptate şi spune: Tot ce s-a scris preţios pe lume s-a făcut fără nici un efort, în artă munca înseamnă dizgraţie.

Tot el spune:

Solenoid, o carte care s-a scris singură, urcând pe ea însăşi, cu o minimă contribuţie a minţii mele conştiente.

Asta să i-o spui lui Mutu, MC, şi nu cuiva care ţi-a citit jurnalul! Am simţit şi eu, uneori, atunci când textul părea că se scrie singur şi repede, invazia de adrenalină. Cred că asta li se întâmplă, mai mult sau mai puţin frecvent, tuturor celor care scriu. În majoritatea timpului însă, scrisul este o muncă solicitantă, pe care, uneori, simţi că nu eşti în stare s-o faci. MC zice că nu e şi cazul lui, deşi au fost zile şi săptămni când nu s-a simţit în stare să pună mâna pe pix:

Sunt obstinaţia de a scrie oriunde, oricui şi orice.

Un scriitor care nu poate scrie e la fel de caraghios pentru spiritele vulgare (adică şi pentru el însuşi) cu un cocoşat, un guşat, un năsos, o babă, un impotent.
Nu mă respect decât dacă scriu.

Tot el spune însă:

Sunt sclavul inspiraţiei mele şi a purei fandacsii (fantezii n.n.).

Iar când îi lipseşte inspiraţia, spune, foarte frumos:

Îmi lipseşte rana dulce care naşte perla.

O altă problemă, şi mai importantă, este cum scrii. Iată ce spune despre asta MC:

Literatura e infinit mai mult decât puterea de a face poveşti.
Asistăm la toate nivelurile la schimbarea literaturii în reportaj.

Asta înseamnă că o poveste interesantă trebuie povestită şi bine şi frumos. Cu alte cuvinte, scriitorului i se cere să fie un artist şi nu un simplu ziarist. În literatură nu e important numai să comunici, ci contează enorm şi cum o faci. Mai nou, scriitorii se străduiesc să epateze prin felul de-a scrie:

Kafka, citat de autor, spune:

Cred că doar acele cărţi trebuie citite, care muşcă ţi înţeapă……O carte ar trebui să fie un topor care să sfarme marile îngheţ din noi.

MC adaugă:

Da, scriu bine, dar toţi scriu bine şi publicul vrea altceva, care să-i străpungă pielea anesteziată.

Foarte mulţi scriitori, ca să facă asta născocesc tot felul de poveşti şi tot felul de a scrie. Unii, puţini, reuşesc, cei mai mulţi dau în bară.

Mircea Cărtărescu ar trebui să fie un scriitor mulţumit. A scris în jur de 35 de cărţi, este tradus în aproximativ 21 de limbi, a primit 7 premii naţionale şi 12 internaţionale, dintre care unele foarte prestigioase. Au ajuns să-l agaseze numeroasele interviuri care i se iau, iar recenziilor nu le mai face faţă. Referindu-se la Solenoid, la nici un an de la apariţia lui, exclamă:

Nu mai vorbesc de tonele de recenzii elogioase şi interviurile publicate….Deja prea multe cronici elogioase ca să le pot cita.

Despre unele dintre ele declară :

Citesc cronici elogioase la cărţile mele scrise de oameni care nu le înţeleg.

A participat, ca invitat special, la numeroase târguri de carte, a fost invitat în multe oraşe şi ţări de pe glob să conferenţieze sau să citească din cărţile lui. Şi acestea activităţi au început să-l plictisească; a fost beneficiarul a câtorva burse în străinătate, este doctor honoris causa a patru universităţi din ţară, este decorat de Casa Regală a României de statul român şi cel francez. Cu toate acestea nu este mulţumit. Consideră că i se cuvine mai mult. E supărat că nu este tradus în engleză şi publicat în SUA:

Nimeni nu este interesat să mă publice dincolo de ocean.

Pe lângă Premiul Nobel, pe care n-a reuşit să-l ia şi pe care cu siguranţă şi-l doreşte, l-ar mulţumi pe deplin, probabil, postura de zeu al literaturii, cu multe temple ridicate în cinstea lui, în toată lumea, în care să fie preaslăvit clipă de clipă, ca să nu mai aibă impresia că este uitat şi să nu mai spună: