PARFUMUL FICŢIUNII (studii şi cronici literare) de Marcel Lucaciu

În studiile şi cronicile sale, profesorul şi poetul Marcel Lucaciu încercă să sintetizeze ce s-a spus credibil şi valoros despre unii scriitori şi despre operele lor, citând din abundenţă. O face cu competenţă şi cu har. Consider că nu are rost să citez la rândul meu pe cei citaţi de domnia sa, mă voi strădui să-l citez doar pe dânsul.

Cap.I – ETALONUL DE AUR

1.      Eternitaea lui Eminescu

- „Despre Eminescu ar trebui să scriem, dacă nu cu „necuvinte” (se referă la Nichita Stănescu, din care citează copios - n.n), cu bătăile inimii noastre”

- Referitor la Eminescu: „Singur cuvântul „geniu” abia cuprinde în sine o operă şi un destin de excepţie."

- „Dorul metafizic(străbătut de voluptăţi dureroase), viziunea onirică şi paseismul înverşunat par a fi principalele atribute ale universului eminescian.”

- „Când vizează poeţii (mai ales atunci), biografismul e un păcat de neiertat. Nu putem face biografia unei inimi.”

Am citat doar de patru ori dintr-un studiu, de altfel foarte scurt (trei pagini jumătate). Nu e deloc puţin. Este mare lucru să mai poţi spune şi ceva original despre poetul despre care au scris atâţi oameni pricepuţi, talentaţi şi deştepţi!Dacă o faci, e o dovadă că nu eşti mai prejos decât ei (mă refer la M.L)

2.  Luceafărul de Mihai Eminescu

Acest poem celebru al marelui Eminescu, l-am învăţat pe de rost pe când eram în clasa patra primară, în schimbul unui briceag promis de tatăl meu. Prin urmare ar trebui să mă simt ca şi acasă când comentez comentariul despre el. Nici vorbă!

- „Hiperion este Metafora luminii, Cătălina - metafora nopţii.” (o noapte frumoasă, aş adăuga eu).

-„Dincolo de multiplele conotaţii, Hiperion este ipostaza gândirii mitice, iar Cătălina  ipostaza gândirii critice (de aici neputinţa ei de a-l înţelege).”

3. Gazetarul Eminescu

- „De-o rar întâlnită conştiinciozitate, gazetarul Eminescu n-a cunoscut improvizaţia, nici însemnarea seacă, remarcându-se printr-o vastă cultură şi o susţinută documentare, în ceea ce priveşte trecutul istoric ori problemele social-economice” De acord cu conştiinciozitatea, cultura şi efortul de documentate pe care le-o fi făcut poetul. Totuşi, ar fi meritat menţionat că  ziarul Timpul, la care scria Eminescu, era un ziar conservator, iar conservatorii erau în opoziţie şi liberalii la putere. Poetul îi denigrează pe liberali, care tocmai avuseseră un rol important în câştigarea independenţei ţării, aşa cum din totdeauna opoziţia denigrează puterea, de multe ori cu lipsă de obiectivitate. Dacă ar fi să ne referim numai la ce au pierdut şi la ce au câştigat românii prin Tratatul de la Berlin din 1878, despre care se vorbeşte studiu, categoric câştigul Dobrogei a fost mai important decât pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei.  Desigur, bine ar fi fost să prim Dobrogea fără să pierdem Bugeacul

4. Revizorul şi pedagogul Eminescu

Scriind despre această perioadă din viaţa poetului, Marcel Lucaciu e de trei ori în temă: este şi domnia sa revizor şcolar (inspector), este pedagog (profesor) şi este poet.  Aşa se face că a ştiut să selecteze din mulţimea de informaţii pe cele esenţiale, multe dintre ele actuale şi în zilele noastre.

Redau una din concluziile studiului: „Mănunchiul de procese verbale, rapoarte sau articole scrise pe tema învăţământului românesc conturează profilul unui excepţional pedagog ale cărui observaţii juste şi îndreptăţite le depăşesc, cu mult, pe acele ale aşa zişilor „avizaţi” ai vremii.”

5. Legenda unei mari iubiri. Eminescu- Veronica Micle

„Numai adevărata dragoste învinge negura vremurilor, luându-şi ca sinonim Eternitatea.”

Cap.II – UN POET REBEL

1.      Poemele româneşti. Tristan Tzara

După ce citează din poemele poetului, luate în ordine cronologică, şi le comentează competent, autorul trage următoarea concluzie: „Prin semnificaţia lor, chiar dacă restrânse ca volum, poemele româneşti aparţinând celui care a fost Tristan Tzara, ne oferă garanţia situării lui, alături de Urmuz, printre precursorii mişcării europene de avangardă, mişcare ce nu va putea  fi ignorată de nici o istorie a literaturii, aşa cum aprecia – pe bună dreptate - însuşi protagonistul ei.”

Mărturisesc că este prima oară când am luat contact cu poezia lui Tzara şi că am găsit-o şugubaţă şi îndrăzneaţă.  El a fost, cu siguranţă, construit dintr-un alt aluat decât ceilalţi poeţi, unul făcut dintr-o făină cernută cu o sită rară. Celora care le place pâinea neagră le place, probabil, şi Tzara din acea perioadă a creaţiei lui. După ce Marcel Lucaciu m-a introdus în poezia lui, i-am mai citit şi alte poeme şi mi-au plăcut. Întâmplător sau nu, îmi place şi pâinea neagră... cu secară.

 Cap.III – SCRIITORI CONTEMPORANI

1.      Ioan Alexandru

Am câteva asemănări neimportante cu poetul: suntem amândoi ardeleni, am fost amândoi membrii ai PNŢ-CD. Între noi există şi Trei deosebiri esenţiale: eu nu sunt poet, nu am harul lui literar şi nu sunt religios cum a fost el. Pe lângă faptul că a scris „mii de poeme”, Ioan Alexandru a fost şi deputat în Parlamentul României şi ne-a rămas de la el crucea de pe peretele din spatele tribunei Camerei Deputaţilor. Pe mine n-a reuşit să mă vrăjească sau exalteze  poezia lui.

Concluzia despre el a autorului cărţii este: „Inconfundabil şi impetuos, Efebul din Ardeal trece prin vămile Poeziei fiind, rând pe rând, poetul satului arhetipal, poetul mistic, poetul imnic. Şi astfel, el consacră, încă o dată, triada creştină, valorile certe ale tradiţiei lui.”

2.      Ernest Bernea, „Îndemn la simplitate”

Despre această carte, Marcel Lucaciu scrie:

N-am citit această carte, dar cred că m-am împărtăşit din spiritul ei vizitând „Muzeul Ţăranului Român” , pe vremea când director al lui a fost Horea Bernea, fiul lui Ernest Bernea, care a reuşit în cel mai înalt grad să pună pecetea personalităţii sale pe acest muzeu,  personalitate influenţată decisiv de tatăl său,   aşa cum am dedus citind această cronică.

3. Ana Blandiana, „A fi sau a privi”.

Marcel Lucaciu este şi priveşte, de data aceasta, la Ana Blandiana şi găseşte la adresa ei, pe bună dreptate, numai cuvinte de laudă. Mai rar a pus Cel de Sus în cineva atâtea calităţi: frumuseţe, talent, caracter şi curaj!

Autorul citează mult, şi de data aceasta , din cartea pe care o comentează. Mi-au plăcut citatele: „De ce dictează clasa muncitoare?- Pentru că nu ştie să scrie” şi „De ce vorbeşte clasa politică? - Pentru că nu ştie face.”  Multe lucruri ar mai putea fi spuse în aceeaşi cheie. De exemplu: De ce o critică unii pe  Ana Blandiana? – Pentru că nu pot fi ca ea.

Iată un citat din  Marcel Lucaciu privind o apreciere pe care un poet o face la adresa altui poet: <"A fi sau A privi" e o carte atipică prin concepţia şi arhitectonica ei ce lasă impresia unui  jurnal interior în ale cărui pagini subtile „se-aude, se-aude..” cum bate, în surdină, o inimă  de poet.>

3.      Mircea Cărtărescu, „Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli”

Despre titlul acestei cărţi spune şi Marcel Lucaciu ceva, iar eu îndrăznesc să mă pronunţ referitor la toate titlurile cărţilor lui Mircea Cărtărescu: le-a ales ca să atragă atenţia sau chiar să şocheze cu unele, ca de exemplu „Solenoid”, care nu are nici o legătură cu subiectul cărţii.

Pe Mircea Cărtărescu pot spune că am reuşit să-l cunosc destul de bine citindu-i două  din jurnale („Zen” şi „Un om care scrie”), în care oricât s-a străduit să amestece realitatea cu ficţiunea, am reuşit să fac separaţie între ele. M. C. este un om inteligent şi cult, un scriitor foarte talentat dar, în acelaşi timp un văicăricios în văicărelile căruia nu trebuie să crezi. Dar, în ciuda faptului că în cartea de faţă el condamnă pe idolatrii lui Eminescu şi idolatria în general, el suferă că nu e adulat suficient şi de destulă lume şi a devenit, în anul în care scriu eu această cronică  la cronică -  după şase ani de la apariţia cărţii de faţă – un tip care pozează în blazat şi  plictisit de ocaziile care i se dau să călătorească în lume şi să vorbească despre el şi scrierile sale. Acum îşi doreşte să fie tradus în cât mai multe limbi, să primească cât mai multe distincţii literare, printre care, bineînţeles, Premiul Nobel, la care râvneşte fără să mărturiseacă asta.

Închei cu fraza de încheiere a lui Marcel Lucaciu: „Incitantă şi captivantă, Pururi tânăr înfăşurat în pixeli e o veritabilă carte de publicistică literară, o carte scrisă – cu inteligenţă şi luciditate – de un poet care, printre măşti şi vise (sublinierea îmi aparţine), încă mai are Nostalgia unei existenţe însorite”

4.      Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”.

De data aceasta, Marcel Lucaciu, este de acord cu mine - fără să mă audă sau citească -  că unele titluri ale cărţilor lui M. C.  sunt puse ca să şocheze. Dumnealui spune că sunt  „incitante şi uşor populiste”. Dintr-un alt punct de vedere, M.C. ar fi putut intitula cartea „De ce iubesc eu femeile” pentru că fiecare bărbat le iubeşte pentru altceva. Unii pentru că sunt frumoase, iar alţii pentru că sunt deştepte, culte,  talentate, slabe, grase, harnice, iubăreţe etc. Micea Cărtărescu mai pozează în cartea de faţă, dar şi în altele, în bărbatul care ştie totul despre femei. Aiurea! Despre femei nimeni nu ştie totul! Ele fac parte dintre enigmele Universului.

5.      Mircea Cărtărescu, „Mendebilul”

Mendebilul!? Mie nu-mi place deloc acest nume, devenit şi titlul acestei cărţi. Chiar dacă eroul lui l-a purtat în realitate, eu l-aş fi schimbat. Nu-mi place şi pace, şi sunt deranjat de faptul că Marcel Lucaciu nu s-a luat de el. Sau poate că nu i-a plăcut, dar n-a considerat necesar să spună asta. Care-i adevărul, domnule Lucaciu?

Referitor la faptul că şi în cartea asta, dar şi în altele, în jurnale în special, Mircea Cărtărescu obişnuieşte să-şi povestească visele. Reproduc ce a zis despre asta Emil Cioran, deşi nu se aplică sută la sută candidatului nostru etern la Premiul Nobel: „Scritorii care n-au nimic de spus îşi povestesc visele. E una dintre cele mai jalnice forme de lene sau de vid”.

6.      Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine, „Cum am fost autor de duzină”

Mircea Cărtărescu se răsfaţă zicându-şi „autor de duzină” legat de faptul că a participat împreună cu un grup de doisprezece scriitori români, la o excursie în Franţa care a  purtat numele de  „Frumoasele străine”. El  habar nu are ce bine e să fii, la propriu, autor de duzină. El, oricum, a ratat această oportunitate  pentru totdeauna. Am aflat atât din cartea originală cât din cronica lui M.L., că unul dintre defectele scriitorilor, reliefat de M.C., este că nu-şi iartă unii altora succesele”. De fapt am auzit-o asta şi din alte surse şi mă bucur că nu am devenit un scriitor de succes, obligat să dau interviuri, să ţin conferinţe, să particip la diferite sindrofii, evenimente care au ajuns să-l agaseze pe M.C.  Mă bucur şi că nu risc să fiu muşcat de fund de confraţii mei, pentru că, în România, e uneori criză de vaccin antirabic. Pe M.C l-am văzut de mai multe ori, în jurnalele sale, prezentând simptoame de turbare.

8. Ioana Cistelecan, „Antologia poeziei carcerale”

Cinste Ioanei Cistelecan pentru că a încercat să-i scoată din uitare pe poeţii închisorilor comuniste, laude pentruMarcel Lucaciu că n-a lăsat să treacă neobservată încercarea de monografie a autoarei. E revoltător cât de puţin se vorbeşte despre aceşti poeţi şi cât de puţin se recită din ei!

7. Mircea Dinescu, „Moartea citeşte ziarul”

L-a cunoscut pe Mircea Dinescu la şedinţele CPUN, din care am făcut amândoi parte, l-am mai văzut apoi la câteva târguri de carte şi foarte des la televizor. Mi-a fost şi îmi este  imposibil să cred că cel pe care l-am văzut şi ascultat în aceste ocazii este tot unul cu autorul frumoaselor volume de versuri de dinainte de Revoluţie şi chiar de după. Mă întreb: Cine i-a scris poeziile?

8. Petre Got

L-am cunoscut pe Petre Got şi pe soţia lui la o nuntă. După asta n-am fost curios să-i citesc opera poetică. Ştiu că trebuie făcută diferenţă între scriitor şi opera sa, dar eu nu pot asta.

9. Gabriel Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”

Pe Gabriel Liiceanu l-am văzut şi ascultat de multe ori, fie la târguri de carte fie la televizor. L-am văzut odată îi în Târgul Obor din Bucureşti, împreună cu soţia, cărând o sacoşă cu cumpărături. În toate ipostazele în care l-am văzut, chiar atunci când căra sacoşa, mi s-a părut plin de importanţă şi conştient de valoarea lui. „Scrisori către fiul meu”  este, printre altele,  o modalitate prin care scriitorul îşi cere iertare de la fiul său şi de la noi, cei  care am aflat şi din alte surse amănunte despre istoria relaţiei dintre cei doi, pentru faptul că l-a neglijat an mare număr de ani, obligându-l, de fapt, să-şi petreacă copilăria şi adolescenţa fără tată.  Sper că, până la urmă, despre această relaţie, şi nu numai despre ea, va scrie şi  scriitoarea Aurora Liiceanu,  pe cale să-şi întreacă în notorietate fostul soţ.

10. Octavian Paler

Marcel Lucaciu trăieşte în oraşul car i-a dat numele lui Octavian Paler unei librării. Se pare că zălăuanii l-au apreciat pe omul Paler şi-i apreciază opera. Frumos din partea lor! În acel oraş am făcut şi eu doi ani de şcoală. Să fie acesta motivul pentru care îmi place şi mie Octavian Paler?

 Îndrăznesc să nu fiu de acord cu Marcel Lucaciu atunci când afirmă că O.P. a fost „un fericit”. N-a fost fericit. Deşi foarte înzestrat şi capabil, n-a ştiut să fie fericit.

11. Mircea Petrean

N-am citit nimic scris de Mircea Petrean, dar  cele patru cronici ale lui M. L. despre patru cărţii ale sale, m-au convins să i le caut. Nu acesta este unul dintre rosturile cronicelor literare?

12. Andrei Pleşu, „Despre frumuseţe uitată a vieţii”

L-am cunoscut pe vremea când, imediat după Revoluţie,  era ministru al Culturii în guvernul Roman. L-am văzut ulterior la lansări de carte şi întâlniri cu cititorii. Îl apreciez pentru cultura şi înţelepciunea sa, pentru poziţionarea corectă pe scena politică românească, pentru stilul său literar, pentru carisma sa. În 2014 l-am propus pentru funcţia de preşedinte al României şi i-am făcut propagandă preelectorală pe Facebook.

Marcel Lucaci este şi domnia sa un admirator al lui Andrei Pleşu, iar despre  carte conchide: „E cartea unui intelectual rafinat în opinia căruia frumuseţea uitată a vieţii trebuie, în permanenţă, re-cunoscută”

13. Petru Popescu, „Supleantul”

Încă o carte pe care n-am citit-o, iar acum doresc să o fac. Întrebarea pe care mi-o pun în legătură cu Petru Popescu, şi cu alţi transfugi din categoria lui, este dacă motivul dezertării lor l-au constituit problemele de conştiinţă  sau atracţia lumii civilizate? În ce o priveşte pe Zoe Ceauşescu sunt convins că scriitorul a întâlnit  înainte de-a o cunoaşte pe ea fete mai frumoase, mai inteligente, mai culte , mai atrăgătoare. De ce a ales-o tocmai pe ea? Părerea mea este pentru că era fiica şefului cel mare. Nu am o părere prea bună despre caracterul lui Petru Popescu.

14. Nicolae Prelipceanu

Marcel Lucaciu menţionează nu mai puţin de cincisprezece volume de poezie scrise de Preliceanu. O sumedenie de alţi poeţi au fost la fel de prolifici ca el. În România cred că s-a scris cel puţin o poezie pentru fiecare locuitor al ei. De acum înainte,  ar trebui să li se repartizeze câte una dintre ele fiecărui nou născut, odată cu certificatul de naştere, iar ea să le ţină loc, mai târziu, de carte de identitate, iar când mor să li se inscripţioneze pe piatra de mormânt. Doar dacă s-ar proceda aşa, nici o poezie n-a fost sau nu va fi scrisă degeaba.

15. Ion Zubaşcu, „Omul disponibil”

Ion Zubaşcu îmi apare, din cele scrise de Marcel Lucaciu, ca un om arzând de dorinţa de a face ceva (a scrie) şi a deveni cineva(mare poet). Câţi alţi nu ne zbatem, în van, nutrind aceleaşi ambiţii?