NU TE LĂSA!

 "Nu te lăsa!" este titlul ultimului meu roman, apărut în luna iulie 2018 la Editura Caiete Silvane  din Zalău. Postez mai jos prefaţa cărţii scrisă de profesorul Eugen Velican.

PREFAŢĂ

Artemiu Vanca îşi rotunjeşte creaţia literară cu o nouă carte, „Nu te lăsa!”, aparţinând romanului tradiţional sau doric - aşa cum îl defineşte Nicolae Manolescu -, cu un narator omniscient, omniprezent şi omnipotent. Faptele sunt preferate psihologiei, epicul domină analiza, personajele sunt luptători, nu contemplativi ca în romanul ionic. Este dincolo de orice îndoială că autorul valorifică experienţa sa de viaţă, ceea ce ne îndrituieşte să-i considerăm romanul ca pe unul al autenticităţii dar şi al experimentalismului, concept propus de Petru Comarnescu, în perioada interbelică, având ca model proza lui Mircea Eliade. Autorul se foloseşte şi de reflectori şi colaje, specifice romanului ionic,  dar şi de împrumuturi de personaje, ceea ce ar putea fi considerată o inovaţie.

Acţiunea romanului se petrece în perioada obsedantului deceniu în Bucureşti. Cornel Straja, un alter ego al autorului, deuteragonistul din „Poate îngerii”, romanul anterior al lui Artemiu Vanca, devine protagonist. După o nereuşită la examenul de admitere la Politehnică, în 1954, din pricina căreia a suferit mult, el se angajează la o mare uzină bucureşteană. Imediat după angajare,  vizitează uzina, pe care autorul o prezintă cu vocaţia unui reporter. Elementul cognitiv este dublat de cel afectiv, ceea ce reprezintă însăşi esenţa artei.

Oamenii pe care îi va cunoaşte sunt de o mare diversitate. Unul dintre ei este subinginerul Ionescu, alias Papá, şeful lui direct. Între cei doi se conturează, încă din primele pagini, cuplul maestru-ucenic prelungit chiar şi după pensionarea maestrului. Atunci când, descurajat de eşecul suferit, pe Cornel îl bătea gândul să o ia pe altă cale în viaţă, îl sfătuieşte să nu renunţe la intenţia iniţială de a se face  inginer, laudă această profesie şi-i dă ca exemple pe părinţii uzinei, pe Patron şi pe Henry Hogaş.

Află de la Papá, unul dintre reflectori, că Patronul fusese un om cum rar se nasc pe aceste meleaguri. Absolvise Politehnica la Karlsruhe, una din cele mai bune şcoli din Germania, unde se dovedise un student strălucit. Fusese născut nu doar să conducă, ci şi să construiască din nimic. A cumpărat din Germania o fabrică  de locomotive  căreia i-a adăugat un laminor de ţevi şi secţii de muniţii şi maşini de luptă. Până în 1944, ea ajunsese cea mai mare uzină din România. Remarcabile au fost şi construcţiile lui pe plan social şi cultural: cantina, căminul, clădirea liceului, un spital, sediul Asociaţiei Generale a Inginerilor din România. A ajutat Societatea Scriitorilor Români, a sprijinit editarea „Enciclopediei României”; a acordat burse de studii. A fost un manager fără egal, nevoit, în 1948, să fugă în America pentru a-şi salva libertatea şi chiar viaţa. „Cine a fost el şi cine ne conduce acum! Pe Putină ar trebui să-l ardă la fund scaunul pe care a stat Patronul”, conchide Papá. Putină era un fost strungar, devenit  director.

 Henry Hogaş era o personalitate a Uzinei, veritabilă legendă vie a acesteia, proiectantul şef al ei în perioada  în care se petrece acţiunea. A fost colaborator apropiat al Patronului, cu studii temeinice în Germania, de serviciile căruia comuniştii nu se putuseră lipsi. 

După ce inginerul Silviu Mănescu, aflat într-o delegaţie în Elveţia,  a rămas  acolo, ca o măsură de prevedere  conducerea comunistă a Uzinei  l-a pensionat pe Papá, iar pe Henry Hogaş l-a trecut într-o funcţie inferioară. În locul lui Papá a fost numit delatorul Fulga, ulterior arestat fiindcă fusese legionar şi participase la Rebeliunea din 1941.  Cât de potrivită este epigrama lui Păstorel Teodoreanu pentru a satiriza o stare de lucruri mai generală: „Căpitane nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist.”

Romancierul apelează şi la un reflector originar din Senegal, coleg de cameră cu Aurel Gordan, consăteanul lui Cornel, student la Medicină. Tehnica utilizată ne duce cu gândul la „Scrisori persane” de Montescquieu, unde străinii devin simboluri ale obiectivităţii. Senegalezul, dezamăgit de ceea ce se întâmplă la noi, intenţionează să se întoarcă acasă. Nivelul de trai scăzut, situaţia politică şi economică precară, lipsa democraţiei, prezenţa trupelor sovietice confereau României acelaşi statut ca al Senegalului, adică de colonie. În timpul periplului său prin uzină, Cornel are ocazia să observe secţii cu condiţii grele de muncă, cum ar fi Forja Mare, Turnătoria şi Oţelăria, care-l duc cu gândul la Iad. Atmosfera din ele era dominată de praf amestecat cu gaze, zgomot asurzitor, trepidaţii, căldură de nesuportat. Infernul dantesc ar putea fi mai confortabil decât munca acolo, remarcă el.

Că Artemiu Vanca este un prodigios  creator de personaje o dovedeşte modul în care prind contur Cornel, Nicolae, Flavia, Ioana etc.

Fiul de preot, Nicolae Dragu, aspirant la calitatea de scriitor,  cu dosarul respins la facultate pe motiv de origine socială „nesănătoasă”  lucrează în uzină o vreme sudor, apoi strungar. El este unul dintre personajele principale ale cărţii,  pentru construcţia căruia autorul l-a luat ca model pe scriitorul Nicolae Breban şi de la care împrumută, pentru eroul său, mai multe date biografice. Pe un perete al camerei sale, atârna o foaie de hârtie pe care era scris cu litere mari: „Nu te lăsa!” La această deviză de viaţă vor adera Cornel şi alţi eroi ai cărţii, cramponându-se de ea cu încăpăţânare. Temperamentul de luptător îl va ajuta pe Nicolae să intre la facultate şi să devină un prozator celebru, iar pe ceilalţi să lupte pentru a-şi atinge şi ei ţelurile pe care şi le-au propus. Nicolae îl convinge pe Cornel că nu orice eşec în viaţă e o catastrofă şi că n-ar trebui să ia în tragic cel pe care-l suferise el. Nicolae va fi pentru el un adevărat catalizator, ajutându-l cu îndemnurile sale să depăşească mai multe obstacole şi să ajungă student la Politehnica din Bucureşti. Cum Cornel era pasionat de literatură şi din străfundurile fiinţei sale simţea chemarea să devină scriitor, între el şi Nicolae au loc câteva discuţii pe teme literare, atât generale cât şi referitoare la viaţa literară din perioada aceea. De la el a aflat şi că oricine poate deveni scriitor, dar nu şi unul mare; pentru a fi mare, e nevoie de talent, trebuie să fii inteligent şi cult, să ai imaginaţie, să posezi ştiinţa de a crea personaje şi situaţii; să-ţi placă să scrii mai mult decât orice altceva şi să stăpâneşti arta de a povesti.

Printre cei care au aderat la deviza „Nu te lăsa!” s-au numărat Flavia şi Ioana. Flavia este construită după modelul Francisca din romanul omonim al lui Nicolae Breban, a cărei acţiune se petrece în aceeaşi uzină şi aproximativ în aceeaşi perioadă cu a celui de faţă. Senzualitatea catifelată a ei, o anume nobleţe a acesteia constituie motive de atracţie pentru bărbaţi. Nicolae este unul dintre pretendenţii fără succes la inima fetei, dar va face din ea eroina primului său roman. O inexplicabilă apropiere va avea loc între Flavia şi Chilman, personaj preluat din acelaşi roman al lui Breban, modificat pe ici-colo şi el, despre care Cornel afirmă că este  „singurul comunist integru pe care l-a cunoscut”.  

Expresia feminităţii desăvârşite rămâne însă Ioana. Căldura ei iradiantă, puritatea, extraordinara vitalitate îl vor face pe Cornel să se îndrăgostească de ea. Asemenea marilor iubiri, nici a lui Cornel şi a Ioanei nu se va împlini din cauza unui accident tragic, în care fata moare, alături de părinţii săi adoptivi. Totuşi, iubirea lor rămâne un episod însorit în nişte vremuri predominant înnourate.

Pagini străbătute de lirism sunt şi cele în care este  prezentată vizita de trei zile a mamei lui Cornel la Bucureşti. Fiul ei îşi ia liber pentru a o conduce ca un veritabil ghid prin capitală, un  bun prilej pentru el de a-şi mărturisi nu doar iubirea, ci şi admiraţia faţă de mama sa, şi unul de-a comenta interesant şi  adesea acid cele văzute.

Conflictul între Cornel şi directorul uzinei se soldează cu arestarea lui, apoi cu desfacerea contractului său de muncă şi angajarea sa la o filatură de bumbac, urmate de eşecul trecerii lui de la cursurile fără frecvenţă a Politehnicii Bucureştene la cele de zi. Deznădăjduit, Cornel îşi încearcă alinarea în braţele unor femei, alunecând pe o pantă periculoasă, vecină cu imoralitatea. 

Emoţionantă este revenirea lui Cornel în Ardeal, în satul unde locuiau părinţii, unul aproape idilic, înconjurat de dealuri cu vii şi păduri,  unde, deşi majoritatea locuitorilor erau unguri, între ei şi români nu existau neînţelegeri, iar şcoala unde preda mama se  afla la marginea localităţii într-o fostă casă boierească.  Între Cornel şi părinţii lui au loc discuţii diverse dar şi unele moralizatoare menite să-l readucă pe drumul cel bun. Reuşesc să-l convingă, însă prea târziu:  Cornel este înjunghiat de un consătean,  împreună cu care aspira la farmecele aceleiaşi unguroaice din sat, şi ajunge să se zbată între viaţă şi moarte.

Romancierul consemnează şi principalele evenimente sociale şi culturale care s-au derulat de-a lungul obsedantului deceniu: împovărătorul plan cincinal, defilarea de 1 Mai, Vizita lui Nichita Hruşciov la Bucureşti, mişcarea revoluţionară din Ungaria, acordarea Premiului Nobel lui Hemingwai, a Premiilor de Stat, apariţia romanelor „Străinul” de Titus Popovici şi „Moromeţii” de Marin Preda, sărbătorirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, înlocuirea la catedra de literatură de la Universitatea Bucureşti a lui George Călinescu cu   Ion Vitner, moartea lui George Enescu şi a lui Nicolae Labiş.

 Fireşte că nu marcarea acestor evenimente este interesantă, cât mai ales aprecierile asupra lor, semnificaţia care li se atribuie, faptul că anumite întâmplări au marcat destinul unor tineri. Este  cazul lui Auraş-Aurel Gordan , un student eminent şi o persoană credincioasă, întemniţat de comunişti. Este de menţionat aprinsa discuţie pe teme religioase care a avut loc între el şi Nicolae.

Artemiu Vanca  se conformează tradiţiei oferind cititorilor săi un roman doric onorabil.  Utilizarea  inspirată a mottourilor, care ţin loc de titluri de capitole, şi atât de adecvată a epigramelor, menite să amplifice filonul satiric, sunt noutăţi care  ţin de dorinţa de a reforma un roman care şi-a dovedit vitalitatea. Tot o noutate este şi împrumutarea unor personaje, pe care autorul le modifică puţin şi le pune în situaţia să-l întâlnească pe primul lor autor, devenit unul dintre eroii principali ai cărţii.

Prof. Eugen Velican