URANUS (3)

4.     La ţară

Abia am aşteptat să vină vara ca să plec din Bucureştiul devenit un  şantier plin de zgomot şi praf, pentru că se lucra la înlăturarea urmărilor cutremurului. M-am dus la Mireşti,  satul în care s-a născut şi a copilărit tata şi unde mai trăiau încă bunicii mei. Mergeam la ei, împreună cu părinţii şi bunica Catinca, în fiecare an, de 1 Mai. Nicăieri altundeva nu mă simţeam atât de bine decât la Mireşti! Mi-am făcut şi alte vacanţe de vară acolo. Până în anul acela, mă ducea în sat tata, cu maşina, la începutul vacanţei şi mă lua tot el de acolo la sfârşitul ei. În vara  lui 1977 m-am dus singur, cu trenul.

Bunicii, Indrei şi Saveta Mureşan, fuseseră ţărani înstăriţi, apoi colectivişti. Erau două fiinţe de treabă, pe care le iubeam foarte mult. Bunicului i se zicea în sat, Năiaşu. Porecla venea de la cuvântul „năiaş”, care înseamnă plutaş, datorită faptului că strămoşii lui au avut o astfel de ocupaţie. Mă făleam cu această ascendenţă, mai mult decât dacă ea ar fi fost una nobiliară. Din câte mi-a povestit  bunicul, am rămas convins că plutaşii  erau nişte oameni viteji care se luptau cu capriciile vremii, cu  vârtejurile râului, cu alte obstacole care li se iveau în cale  şi ieşeau totdeauna învingători. Cei din Mireşti transportau sare, pe Mureş,  primăvara şi toamna, când apele acestuia erau mari. Au făcut asta până la mijlocul secolului al XIX-lea, când plutăritul a dispărut, pentru că  au apărut mijloace de transport mai lesnicioase.

Apropo de porecla (ciufala) bunicului. În Mireşti nu e familie care să nu aibă una, iar câteva dintre le sunt deosebit de pitoreşti. Le notez pe cele mai neobişnuite: Mâţu, Găina, Crăcita, Burtă, Beşină, Mişelu, Clopotaru, Bere, Oţăt, Zboară Vaca, Jidovelu,  etc. Deşi unele par de ocară, mireştenii le acceptă şi le poartă cu stoicism.

Bunicul era un om cinstit,  harnic şi săritor la nevoile altora, motiv pentru care era cinstit de marea majoritate a oamenilor din sat. Era  însă şi un om  dintr-o bucată:  „ce  avea în guşă, avea şi în căpuşă”. Asta înseamnă că nu ezita să spună totdeauna lucrurilor pe nume. Din pricina acestui obicei, a avut şi neplăceri. Tata îmi povestise că el nu se sfia, de exemplu,  să-l facă pe cineva, în gura mare, hoţ, dacă-l prindea că umblă cu ocaua mică,  mincinos, dacă umbla cu neadevăruri sau trântor, dacă era leneş. Şi-a făcut câţiva duşmani din pricina asta, dar nu-i păsa. „N-am nevoie să mă am bine cu leprele”, zicea el. A îndrăznit să-l facă mincinos şi pe secretarul de partid din sat, în perioada când acesta încerca   să-l convingă să intre în CAP. Pentru asta a petrecut trei zile la sediul Securităţii din Alba Iulia şi s-a întors de acolo plin de vânătăi. Era şi un bun român: „Toţi mireştenii sunt buni români”, mi-a spus odată  bunicul, după care a continuat: „În 1918, eu aveam nouă ani şi îmi amintesc că aproape tot satul a participat la Marea Adunare din Bălgrad. Pe casa fostului preot de atunci, care se pusese în fruntea mireştenilor, în 1938 s-a pus o placă care să amintească de acel eveniment. A fost de faţă şi Iuliu Maniu. Pentru că eram şi eu pe acolo, am dat mâna cu el. Aproape tot satul  am făcut parte din Partidul Ţărănesc”. Frumos, zic eu, dar mai târziu,  din această cauză, au avut mult de suferit el şi copiii lui.

Tata a făcut şcoala primară în sat, în anii ultimului război mondial. O învăţătoare, refugiată din Sălaj,  a fost cea care i-a pus condeiul în mână,      l-a învăţat alfabetul şi tabla înmulţirii şi i-a dat primele noţiuni despre istoria şi geografia ţării noastre.  A urmat apoi cursurile Liceului Mihai Viteazul,  din Alba Iulia. Iniţialele L.M.V. ale acestuia se traduceau, în limbajul şmecheresc al elevilor de atunci, prin „Linge-ţi mucii voinice!” Tata ne-a asigurat că n-a făcut niciodată asta, pentru că a avut totdeauna batistă. Era bun la matematică şi îl interesau motoarele, aşa că la terminarea liceului a fost îndrumat spre Facultatea de Mecanică  a Politehnicii din Bucureşti, care avea o secţie de maşini termice. În anul patru de facultate, la unul dintre  dansurile care se organizau săptămânal, vara, în curtea Căminului 303 al Politehnicii, a cunoscut-o pe mama, pe atunci studentă la Filologie,  adusă acolo de o colegă a ei, al cărei prieten era politehnist şi locuia, ca şi tatăl meu,  în căminul acela, amenajat în fostele grajduri regale. S-au plăcut, s-au îndrăgostit unul de altul şi în anul următor s-au căsătorit. S-au grăbit s-o facă pentru ca tata să obţină buletin de Bucureşti, astfel ca la terminarea facultăţii, să poată obţine repartiţie la una dintre fabricile din oraş. Bucureştiul era pe atunci închis şi puteai intra în el numai dacă erai promovat de partid într-o funcţie înaltă, dacă te căsătoreai cu o bucureşteancă  sau, nu în ultimul rând, dacă aveai pile. Calculele lor s-au dovedit exacte, pentru că tata a fost repartizat la uzina Vulcan şi lucra pe platforma acesteia din Berceni, unde se fabricau cazanele de abur de 1035 t/h, cu care se echipaseră deja termocentralele Rovinari şi Turceni. Din cauza originii lui nesănătoase, la şaisprezece ani de la terminarea facultăţii era doar şef de secţie, deşi merita mai mult. Îl moştenise pe bunicul în multe privinţe, iar eu mă străduiam      să-i seamăn. Aşchia nu sare departe de trunchi!

Bunicul locuia în Zăvoi, un cartier al satului situat pe un teren mlăştinos, în zona  fostei albii a  Ampoiului, care prin inundaţiile sale provoca mari pagube satului, motiv pentru care râul a fost  „strămutat”, cu vreo sută de ani în urmă. Mergeam la Ampoi ca să ne scăldăm în câteva locuri unde apa era mai adâncă, căci, în rest, vara era un râuleţ pe care puteai să-l treci cu piciorul. Avea o casă din cărămidă, acoperită cu ţiglă, construită pe un teren sănătos. În apropierea lui locuia fratele tatei,  unchiul Toader, A Năiaşului, cum i se zicea în sat. Era mai mare cu trei ani decât tata, era căsătorit cu mătuşa Mărioara şi  aveau împreună un băiat, Virgil,  mai mare decât mine. Unchiul era brigadier la CAP. Casa lui era mai spaţioasă şi mai „modernă” decât a bunicilor, dar eu preferam să locuiesc la bunici,  nu numai pentru că eram foarte răsfăţat acolo, în special de bunica, dar şi pentru că ei erau tot timpul acasă, aveam cu cine vorbi, iar discuţiile cu ei erau totdeauna interesante şi plăcute. Cu bunicul discutam „politică”, iar cu bunica depănam amintiri şi poveşti (mai ales ea) şi ne „bârfeam” rudele şi cunoscuţii (mai ales ea). În anul acela, mi-au cerut să le povestesc în amănunt despre cutremur şi urmările lui în Bucureşti. Au fost, amândoi, o singură dată în Capitală, despre care, pentru că n-au reuşit s-o desluşească,  au rămas cu impresia că e  „mare şi încurcată”. Le-a părut rău de pagubele pe care i le-a provocat cutremurul şi bine pentru că noi am scăpat fără nicio stricăciune. „Cartierul ăla al vostru e binecuvântat de Dumnezeu” a spus bunicul. S-a înşelat, bietul de el! Nu avea de unde să ştie încă, ce soartă i-a fost hărăzită. Atunci nici eu nu ştiam.

În Zăvoi era un loc numit Cotuţ, plin cu ochiuri de apă, arini şi sălcii,  plopi, soc, papură, pipirig, iarbă şi tot felul de alte plante şi flori, unele mai frumoase decât altele.  Aşa îmi închipuiam eu, când eram mai mic, că arată raiul. Era, de fapt,  paradisul broaştelor, păsărilor de tot felul, fluturilor şi libelulelor.  Îmi petreceam foarte mult timp acolo culegând plante , vânând insecte sau stând cu burta la soare. În clasa a V mi-am făcut ierbar, iar  clasa a VI-a, un insectar grozav, pentru care am fost lăudat de profesoara de biologie. Dana, care iubea mult animăluţele acelea, nu m-a aprobat: „Eşti un criminal în serie!”, m-a acuzat ea.

Mireştenii erau, în principal, zarzavagii. Învăţaseră meseria asta de la bulgarii veniţi în Alba Iulia în secolul al XIX-lea. Cultivau în special varză. Lunca Mireştiului era o „varzăştină”, cât vedeai cu ochii. Există şi „Varza de Mireşti”, un soi creat de localnici, foarte apreciat în zonă. În afară de varză, cultivau foarte mulţi pepeni galbeni, roşii (părădăi), ardei, castraveţi etc. Bunicul îmi povestea că, în fiecare an, el şi mai mulţi oameni din sat mergeau că căruţele cu „coabere” (coviltire) pline de varză,  sau pepeni ca să le  vândă în localităţile din Apuseni. Când tata şi unchiul Toader deveniseră mai mari, îi lua, pe rând, cu el. Tata are nişte amintiri grozave din aceste expediţii, care durau câteva zile, iar ei dormeau în căruţe şi mâncau din traistă. „Au fost, pentru noi, prilejuri de-a ne căli şi a învăţa o mulţime de lucruri”, mi-a mărturisit tata. Tare aş fi vrut să fi avut şi eu o astfel de experienţă!

CAP-ul (Cooperativă Agricolă de Producţie) din sat, s-a născut (cu forcepsul) între anii 1959-1962. Bunicul a fost printre ultimii care a cedat presiunilor şi s-a înscris în colectivă. N-a făcut-o după bătaia încasată la Securitate, ci după ce a fost ameninţat, că dacă nu se înscrie, băiatul lui, adică tata, care era atunci în anul cinci de facultate, va fi dat afară. Înainte de a intra în CAP, bunicul avea şase hectare de pământ, căruţă,  doi cai, toate utilajele necesare pentru lucrarea pământului şi servitor, motiv pentru care era considerat chiabur. Animalele şi utilajele a trebuit să le cedeze pe toate CAP-ului. A suferit mult din cauza asta şi n-a încetat să-i blesteme pe cei care l-au jefuit. Fiind trecuţi de vârsta de pensionare, nici bunicul şi nici bunica n-au lucrat nici o zi în CAP, dar  nici n-au primit nimic de la acesta. Aveau o vacă de lapte, porc, raţe, găini şi cultivau în grădina lor toate legumele de care aveau nevoie. Mai aveau un câine mare, bătrân şi leneş, şi un motan somnoros.

Când eram mai mic, mă îndrăgostisem de vaca bunicului, pe care o ţesălam, o scărpinam între coarne şi o pupam pe bot, toată ziua. Bunica Catinca a remarcat asta şi mi-a propus să mă fac văcar în sat. Naiv cum eram, n-a lipsit mult să mă convingă.

 Pe bunici îi ajutau cu bani tata, iar cu ce le mai trebuia unchiul Toader. Nu duceau lipsă de nimic.

-  Nu-i musai să fur de la CAP, cum fac acum toţi mireştenii, ca să am din ce trăi, îmi zicea bunicul.

L-am întrebat pe unchiul:

-  E adevărat că fură toţi? 

-  E adevărat.

-  Şi nu-i vede nimeni?

-  Ba îi vedem toţi, dar închidem ochii. Dacă CAP-ul nu-i plăteşte nici în lei nici în natură, ei cu ce-or trăi?

-  De ce nu-i plăteşte?

-  Pentru că dăm totul la stat, care, la rândul lui, vinde cerealele la străini, pe valută, după care-i crapă buza. N-avem ce face!

„Aţi avea ce face, dar n-aveţi curaj” mă gândeam eu, în ton cu bunica de la Bucureşti.

 

*