URANUS (1)

1.     ANUL 1977 – Dealul Arsenalului. Familia Mureşan. Cutremurul

Era în primăvara anului 1977, o primăvară ca toate altele şi care nu anunţa nimic neobişnuit. Se topise zăpada, bucureştenii din cartierul Uranus îşi lepădaseră cojoacele, devenise o plăcere să te expui la soare, apăruseră şi dispăruseră ghioceii, firele de iarbă verde îşi iţeau creştetele spre cer, mugurii liliecilor plezneau care mai de care, începuseră să înfrunzească pomii, vrăbiile începuseră să se sfădească, copiii să alerge pe stradă, gospodarii din cartier să-şi sape grădinile.

Eu aveam patrusprezece ani şi mă născusem în acest cartier. Strămoşii mei din partea mamei locuiau acolo de câteva generaţii, într-o casă cocoţată în vârful Dealului Arsenalului, pe strada Cazărmii, de unde dominam cu privirea o bună partea din Capitală. Îmi plăcea mult acest cartier. Pe lângă faptul că eram mai aproape de cer decât restul bucureştenilor, era un cartier liniştit, inundat de verdeaţă, oraş şi sat în acelaşi timp.

 Oraş, pentru că avea multe case înalte şi frumoase, ale unor oameni cu strămoşi pricopsiţi, demne de orice alt cartier al Capitalei, majoritatea opere ale unor arhitecţi anonimi, profesionişti sau amatori, unii dintre ei confundându-se cu proprietarii lor, dar şi altele mai urâte şi jerpelite, caracteristice mahalalelor din orice oraş, construite de  sacagii,  căruţaşi, vizitii, cizmari, croitori, fierari şi cărămidari, cei care formau, la început de secol, majoritatea locuitorilor cartierului. Casa logofătului Ştefan Nestor, de pe strada cu acelaşi nume, se număra printre cele mai vechi din Bucureşti.  Cartierul avea  străzi pietruite, canalizare, lumină electrică, trei mănăstiri, zece biserici,  opt şcoli, un teatru, un muzeu, fabrici şi făbricuţe,  ateliere meşteşugăreşti, o mulţime de prăvălii, un stadion, două ştranduri, două foste cazărmi şi un fost arsenal militar, de la care i se trăgea numele dealului. Cu alte cuvinte, avea de toate.

Sat, pentru că multe case aveau curţi şi grădini cu pomi fructiferi şi viţă de vie, cu câini care te lătrau când treceai prin dreptul lor, cu găini care cotcodăceau după ce depuneau câte un ou în cuibare şi cu cocoşi care dădeau ora exactă. Toate acestea îl făceau interesant şi atractiv, dar mai presus de ele, era atmosfera specială pe care toate aceste elemente, împreună cu oamenii care-l locuiau, le degajau, una încărcată de romantism interbelic şi realism din toate timpurile,  specifice acestui loc.

Dealul Arsenalului purta acest nume de la câtva timp după Unirea Principatelor. La începutul locuirii lui, cu circa 200 de ani în urmă, se numea Dealul Lupeştilor, nume provenit de la familia care-l locuia atunci, iar după ce un grec, pe nume Spiridon sau Spirea  Kristofi, construise o biserică în vârful lui, a început să i se zică Dealul Spirii.

Dealul nostru, ferit de inundaţii şi rezistent la cutremure, a constituit de-a lungul timpului o tentaţie pentru cei care căutau un loc sigur unde să-şi ridice o casă sau să ctitorească o mănăstire: Domnitorul Alexandru Ipsilanti şi-a ridicat acolo, la 1774,   curtea domnească, căreia i s–a zis Curtea Nouă, iar după ce în 1812 a ars, i s-a zis Curtea Arsă, iar pe amplasamentul ei s-a construit, şaizeci de ani mai târziu, Arsenalul; Mihai Vodă Viteazul a ctitorit aici, la 1589, biserica şi mănăstirea Mihai Vodă, cea mai impresionantă şi pitorească clădire de pe deal; Antim Ivireanu a ridicat, tot aici, la începutul secolului XVIII, la poalele dealului, mănăstirea Antim. În secolul nostru, Carol al II-lea a vrut să construiască, în vârful acestui  deal, un  palat al deputaţilor.  Ar mai fi de menţionat, cu titlul de amănunt şugubăţ, că pe acest deal, pe strada „Catilina”, la numărul 9, şi-a făcut sau şi-a cumpărat o casă  Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, eroul lui Ioan Luca Caragiale din  piesa ”O noapte furtunoasă”.

Dealul era şi un loc frumos, dovadă fiind cele trei mănăstiri de pe teritoriul lui, cunoscut fiind faptul că  aşezările de acest fel  sunt amplasate, de regulă, în locuri pitoreşi şi liniştite.

Dacă de pe Dealul Arsenalului se vedea bine Bucureştiul, dealul, la rândul lui, se putea foarte bine localiza, zi şi noapte,  de oriunde din Bucureşti, după antena de radiocomunicaţii, foarte înaltă, de pe el. Ziua ea  se putea vedea în clar, noaptea se vedeau luminile de balizaj din vârful ei. Cu alte cuvinte, era un deal însemnat şi la propriu şi la figurat.

Locuiam într-o casă retrasă de la stradă, „veche, antică şi de demult”, cum îi plăcea bunicii să se laude cu ea. Era, într-adevăr, veche. Avea circa­[AV1]  150 de ani, o construise un strămoş al meu, pe nume Iancu Stroescu, ins cu care nu se păstrase vreun desen sau  pictură, ca să ştim cum arăta. Bunica Catinca, ultima care i-a purtat numele de familie înainte de-a se mărita şi care  le  ştia pe toate, nu ne putea spune  prea multe despre el. Casa a fost construită mai întâi din lemn, a ars după câţiva ani, după care a fost reconstruită din piatră şi cărămidă. Din cea veche s-a păstrat doar piviniţa, mare şi răcoroasă, căci pe vremea când a fost construită dealul era în mare parte acoperit cu vii, iar locuitorii lui erau şi viticultori şi îşi construiseră toţi pivniţe, unele mai mari decât altele,  multe dintre ele rămase până în zilele noastre.  Casa arăta ca o culă. Avea parter şi etaj, pereţi groşi şi nu mai puţin de cinci camere, două jos şi trei sus, plus cămară şi baie la parter şi WC la etaj. Era încălzită cu gaze.  Iniţial a fost acoperită cu şindrilă, care,  la începutul acestui secol,  a fost înlocuită de  tatăl bunicii cu ţiglă. Era zugrăvită în alb, avea chenare sculptate şi obloane la toate ferestrele. Pe acoperişul, în două ape, era un luminator, un coş de fum şi, mai nou, o antenă de televiziune. În interior se intra din curte, printr-un antreu mic situat în casa scării, deasupra căreia era un foişor cu arcade şi coloane brâncoveneşti,  şi un acoperiş conic. Arăta bine, casa!

 Curtea era nu pre mare, atâta doar  încât să încapă în ea super autoturismul nostru, o Dacie1100. Între casă şi gardul de la stradă, care semăna cu unul de cetate şi era acoperit de caprifoi, erau o tufă de liliac şi una de iasomie,  şi multe flori, îngrijite de mama şi bunica. Nu lipseau de acolo ghioceii, albăstrelele şi zambilele, care înfloreau primăvara, petuniile, trandafirii, regina nopţii, care înfloreau după ele, şi crizantemele şi tufănelele, florile toamnei.  Ne îmbătam cu mirosul lor! În spatele curţii era o grădină cu pomi fructiferi şi zarzavaturi  de unde se intra în pivniţă, pe sub o boltă,   coborând mai multe scări.  Între curte şi grădină era un nuc uriaş, iar sub el  un chioşc mărişor, cu o masă la care încăpeam toată familia şi unde ne plăcea să stăm la taclale şi la câte un şerbet şi cafea, în  zilele  toride de vară.

 În 1948, casa ne-a fost naţionalizată, iar noi am devenit chiriaşi. Ni   s-a băgat în spaţiu încă o familie, formată din trei persoane. A noastră număra patru: bunica, mama, tata şi eu. Prin urmare, în cele cinci camere ne înghesuiam şapte oameni. Norocul nostru a fost că după câţiva ani, capul familiei intruşilor a fost  promovat pe linie de partid şi i s-a dat o locuinţă spaţioasă, în centrul oraşului. Graţie relaţiei bune pe care am avut-o cu el cât timp am stat împreună şi a influenţei şi relaţiilor  pe care el le avea, nu ni    s-au băgat alte persoane în spaţiu, ceea ce a fost un mare noroc pentru noi!

Strada noastră, pavată cu piatră cubică, urca  şerpuit din spre cheiul Dâmboviţei, mai precis începând de la strada Antim, spre vârful dealului, până la intersecţia cu Strada Uranus, de la care i se trage numele cartierului. Denumirea ei vine fie de la cea de a şaptea planetă a Sistemului Solar, fie de la Zeul Cerurilor, al vechilor greci. Nu ştiu ce-a fost în capul celui care a botezat-o! Iarna, acoperită cu zăpadă, strada devenea un derdeluş excelent, pe care noi copiii nu ne săturam să ne dăm cu sania. În apropiere erau două derdeluşuri mai bune decât al nostru, unul pe strada Ecoului, iar altul pe strada Militari. Nu prea departe, erau cele două foste cazărmi din cartier: Alexandria şi Cuza. Nici una dintre ele nu era pe strada noastră, deşi ea se numea a Cazărmii! Între strada noastră şi Cazarma Alexandria s-a interpus, ulterior bănuiesc, strada Militari. Cazarma Cuza era între străzile Uranus şi Izvor,  pe 13 Septembrie, nu departe de capătul străzii noastre, şi găzduia Regimentul de Gardă Mihai Viteazul, înfiinţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot acolo se aflau Muzeul Militar Central şi Teatrul Armatei. Muzeul se afla într-o clădire impozantă, fostă a Şcolii Militare de Infanterie, pe strada Izvor. Cadeţilor din anul întâi ai acestei şcoli li se zicea „puişori”, de unde şi denumirea de Puişor  a străzii din cartier pe  care erau încartiruiţi mulţi dintre ei şi a bisericii de pe acea stradă.  Ceva mai la nord,  era Stadionul Republicii.

*

În seara zilei de 4 martie, întreaga familie eram în camera cea mare de la parter,  pregătiţi să luăm masa de seară.  Înainte de a vă spune ce am mâncat ce am discutat la masă şi ce s-a întâmplat după aceea, e cazul să vă prezint pe toţi cei patru membrii ai familiei mele: bunica, Catinca Popescu, de 70 de ani, pensionară, fostă profesoară de istorie la Liceul Mihai Eminescu, de lângă Mănăstirea Antim, văduvă de 34 de ani; mama, Ruxandra Mureşan, 37 de ani, fiica ei, profesoară de limba română la Şcoala Generală nr.124 din cartier; tata, Emil Mureşan,  40 de ani, ardelean, inginer la Uzinele Vulcan din Bucureşti; eu, Cezar Mureşan, 14 ani, elev în clasa VII-a, la şcoala unde preda mama.

Încăperea aceea mare era sufragerie şi cameră de zi în acelaşi timp. Acolo mâncam când ne nimeream toţi acasă la ora mesei - de regulă duminicile, în zilele de sărbători şi seara -, la o masă masivă din stejar, înconjurată de opt scaune solide, cu spătar. În rest, mâncam în bucătărie, pe rând, fiecare funcţie de ora la care pleca sau se reîntorcea acasă.

Unul dintre scaunele de la masă, un fel de jilţ, avea un spătar mai înalt decât celelalte şi două braţe laterale de sprijin. Era pus la unul dintre capetele mesei şi era destinat şefului familiei. La vremea aceea, în el stătea bunica, pentru că după moartea soţului ei, Iorgu Popescu, în Rusia, în cel de Al Doilea Război Mondial,  ea a fost cea care a preluat frâiele familiei şi a continuat să le deţină, de formă, şi după căsătoria mamei mele cu tata. De fapt, la vremea aceea ea era un fel de preşedinte onorific, iar tata unul executiv.

În cameră mai era o frumoasă sobă de teracotă,  un bufet masiv şi vechi - pe care erau câteva bibelouri, iar în vitrina şi sertarele lui o mulţime de tăvi, farfurii, pahare şi tacâmuri preţioase - şi, de provenienţă mai recentă, o canapea, o bibliotecă, o măsuţă pe care trona un televizor alb-negru şi un fotoliu. Fotoliul era, de drept şi de fapt, tot al bunicii. Noi ceilalţi stăteam, când ne uitam la televizor, fie pe canapea, pe care încăpeam toţi trei, fie pe câte un scaun.

Pe unul dintre pereţii camerei, deasupra canapelei, era o panoplie mare pe care erau, într-o parte  o flintă şi o sabie din timpul Războiului de Independenţă, la care a participat şi s-a distins stră-străbunicul meu Vintilă Stroescu, iar în cealaltă parte o puşcă şi un pistol din timpul Primului Război Mondial, aparţinând străbunicului Grigore Stroescu, tatăl bunicii. De o parte şi alta a ei erau portretele celor doi. A fost nevoie de o aprobare specială a comuniştilor, obţinută cu greu de bunica, pentru a păstra acest „arsenal” în casă. A obţinut-o după ce a descompletat, făcându-le nefuncţionale, flinta, puşca şi pistolul.

Pe un alt perete, deasupra bufetului, era portretul bunicului Iorgu Popescu,  sub care sta, în permanenţă aprinsă, o candelă, iar pe ceilalţi pereţi se mai aflau un crucifix, o icoană, câteva tablouri şi poze de familie. Bunicul absolvise Şcoala de Infanterie de pe deal. Mama mi-a spus că bunica îl dezmierda zicându-i Puişor, iar la petreceri, mai ales de ziua lui, i se cânta „Puişor, măi puişor”, a lui Gică Petrescu.

După cum se vede, bunicii mei, toţi trei ofiţeri, au luptat în toate războaiele în care a fost antrenată România până acum. Doi s-au întors acasă, iar unul şi-a lăsat oasele la Cotul Donului. S-ar părea că eram o familie de războinici. În realitate, cu excepţia bunicii, toţi ceilalţi eram destul de paşnici. Prea paşnici!

Mesele noastre de seara erau, în general frugale. Bunica, care era şi bucătar şef şi ministru al alimentaţiei, se conducea după principiul: „Masa de dimineaţa mănânc-o singur, masa de prânz împarte-o cu prietenii, iar masa de seara da-o la duşmani" În seara aceea ni s-a servit  câte o porţie moderată de mămăligă cu brânză, iar cine a vrut a putut bea şi un ceai de tei, gol, neîndulcit.

După masă, cei mari n-au avut altceva mai bun de făcut decât să se ia de mine. A început mama:

-  Azi, în cancelarie, profesorul de istorie m-a chemat de o parte ca să-mi spună că în timp ce el le vorbea copiilor despre „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”, de la noi din ţară, subliniind meritul comuniştilor în iniţierea şi înfăptuirea ei, Cezar l-a contrazis spunând că la 23 August 1944 n-a fost nici o revoluţie ci doar un armistiţiu şi că meritul pentru realizarea lui e al regelui Mihai şi nu al comuniştilor. Profesorul era foarte speriat. Îi era teamă că Cezar şi noi am putea păţi ceva dacă ceea ce-a spus el în clasă va ajunge la urechile Securităţii. M-a întrebat, cine i-a băgat în cap ideile astea? Ce părere ai mamă?

-  O părere bună că a reţinut ce i-am spus şi una proastă că n-a învăţat de la voi când şi unde nu-i cazul să spună ceea ce crede.

-  Eu îmi închipuiam că ştie asta, a intervenit tata. Ce-a fost în capul tău? m-a întrebat pe mine.

-  N-am putut să abţin, auzind atâtea minciuni, i-am răspuns.

-  Asta ne-ar putea costa pe toţi cei de aici libertatea, a precizat tata. Auzim toţi minciuni, de dimineaţa până seara. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată când auzim una i-am contrazice pe cei ce ne-o spun? Am înfunda puşcăria, asta s-ar întâmpla.

-  Eu cred că dacă toţi românii le-am băga mincinoşilor pumnul în gură atunci când mint, ar înfunda ei şi nu noi puşcăria, l-a contrazis bunica.

-  Aşa e, i-a dat dreptate tata, dar înainte de a-i convinge pe toţi românii sau barem pe o mare parte dintre ei să facă asta,  ar trebui să ne abţinem, pentru că altfel ne sinucidem.

-  Ai dreptate, i-a răspuns ea. Sunt convinsă că Cezar va fi în stare să discearnă în viitor între  ceea ce poate şi nu poate să spună şi să nu se mai lase pradă pornirilor de moment. Ce spui băiete?

-  Am să încerc, am asigurat-o eu.

-  Ba să o faci! m-a corectat ea, pe un ton ce nu admitea împotrivire.

-  Am s-o fac, am asigurat-o eu.

Încă de când eram foarte mic, bunica în loc să-mi spună poveşti cu feţi frumoşi şi zâne, mă încânta cu legende  despre trecutul şi vitejia românilor. După ce am început să învăţ istorie la şcoală, a început să-mi ţină adevărate lecţii de istorie, preocupată să corecteze ceea ce era inexact în ceea ce scriau manualele mele de istorie, falsificate de comunişti, sau în ceea ce ne spuneau profesorii.

La puţin timp după asta, scaunele pe care şedeam toţi au început să danseze cu noi, lustra din tavan să oscileze periculos, iar de afară să se audă un fel de muget.

-  Cutremur! a zbierat tata. Toată lumea afară!

În câteva secunde, eu, mama şi tata eram în curte. Pământul ne fugea de sub picioare, pomii din curte se clătinau ca scuturaţi de furtună, antenele de pe acoperişuri zăngăneau, din cartier se auzeau strigăte, ţipete, plâns de copii şi urlet şi lătrat de câini. Lângă  noi, înghesuiţi unii în alţii,  a căzut o ţiglă de pe casă.

-  În stradă! a comandat din nou tata, pornind spre uşa de la intrarea în curte, de mână cu mama iar ea de mână cu mine.

Strada era plină de lume, aşa  cum nu am mai văzut-o decât în nopţile de Paşti, când ne întorceam de la Înviere, de la Biserica Spirea Veche, din capătul străzii.

-  Unde-i mama?! a întrebat speriat tata, observând abia atunci lipsa bunicii.

S-a întors repede în curte, iar de acolo, sfidând orice pericol a intrat în casă. Eu şi mama, speriaţi amândoi,  l-am urmat. În acel moment, iluminatul s-a stins, iar pământul a încetat să se mai bâţâie.

-  Mamă! Unde eşti mamă? întreba, cu disperare în glas, tata. În camera în care pătrunsesem şi noi, adică eu şi mama, era întuneric. Nu se vedea nimic.

-  Sunt aici, am auzit-o pe bunica răspunzându-i. Dar de ce te agiţi aşa? Au năvălit tătarii? Au dat  turcii?

-  E cutremur, i-a răspuns tata.

-  Asta am observat şi eu, i-a răspuns ea. Şi ce mai e?

-  Pericolul să se prăbuşească casa pe noi. Hai afară!

-  Asta n-o să se întâmple niciodată. Nu-i ăsta primul cutremur prin care trece casa asta. Au fost mai multe şi de fiecare dată a rămas în picioare. Dacă vă e frică duceţi-vă voi. Eu rămân aici.

De frică, ne era frică la toţi, mai ales mie, dar în faţa curajului şi a hotărârii de neclintit a bunicii, ni s-a făcut ruşine la toţi, aşa că am rămas. 

-  Hai, plecaţi! Ce mai staţi pe gânduri? M-aţi mai lăsat o dată singură. O puteţi face şi  a doua oară.

Deşi nu mai era cutremur, eu simţeam, de ruşine,  că-mi cade tavanul în cap şi probabil că acelaşi lucru îl simţeau tata şi mama. „ Cum dracu,        n-am observat că bunica nu ne-a urmat?!” mă întrebam eu, înciudat. Mai târziu am aflat că tata şi-a făcut un proces de conştiinţă şi mai aspru. El, în calitate de „căpitan” (executiv) al ambarcaţiunii noastre, ar fi trebuit să fie ultimul care să-i părăsească puntea.

Deşi, tata şi mama credeau că ar putea urma nişte replici chiar mai mari decât cutremurul iniţial, au rămas pe loc, înghiţând în sec reproşul bunicii. Eu, care credeam că totul s-a terminat, n-am avut nici o problemă să rămân. Câtva timp nimeni n-a mai rostit nici un cuvânt.

-  Dar de ce stăm pe întuneric? Aprindeţi şi voi o lumânare, până o să vină curentul  din nou, am auzit-o spunând pe bunica. Lumânările sunt în bucătărie, în sertarul de la masă, iar chibriturile sunt tot acolo.

Mama s-a dus în bucătărie şi s-a întors cu o lumânare aprinsă. Tata    şi-a amintit că are sus, în dormitorul lui şi al mamei, o lanternă. Bâjbâind prin semiîntunericul din casă, s-a dus s-o caute şi s-a întors cu ea aprinsă.

-  Cât aţi fost voi plecaţi, am auzit căzând ceva aici. I-a vedeţi, ce s-a întâmplat? ne-a cerut bunica

Tata a început să examineze camera. Căzuseră câteva cărţi din bibliotecă şi o vază goală, de pe bufet, care s-a şi spart. „Arsenalul” de pe perete era la locul lui, doar candela de sub portretul bunicului se stinsese. Pereţii erau intacţi. Nici urmă de vreo crăpătură.

-  Aprinde candela! i-a ordonat bunica mamei.

Mama s-a executat imediat.

-  Casa asta e atât de solidă, încât nici un cutremur nu va fi în stare s-o dărâme. Doar nişte oameni ticăloşi ar putea-o face, a zis bunica.

După asta, am prins curaj toţi, chiar dacă replicile care au urmat ne-au mai speriat puţin. Curentul a continuat să fie întrerupt în tot Bucureştiul, motiv pentru care n-am putut auzi de la radio sau televizor ce s-a întâmplat în Capitală şi în restul ţării.

-  Cutremurul mi s-a părut la fel de puternic ca cel din 1940, dar am impresia că a durat ceva mai mult. Atunci, în Bucureşti a căzut blocul Carlton, au fost avariate alte câteva clădiri şi au murit cinci sute de oameni. Acuma s-ar putea ca pagubele să fie mai mari, ne- a informat bunica, care în toată noaptea aceea nu s-a mişcat din jilţul ei, cu toate că, deşi micuţă şi slăbuţă, era încă foarte activă şi sprintenă.

Nici noi, adică eu, tata şi mama, n-am dormit aproape deloc. Între timp revenise curentul, am deschis radioul din bucătărie, dar n-am aflat nici o veste despre cutremur.

Fac o paranteză ca să spun că în casă erau două radiouri. Unul în bucătărie, pe care bunica îl ţinea tot timpul  deschis cât timp era acolo, şi altul în dormitorul părinţilor la care tata şi uneori şi eu ascultam Europa Liberă.

Eu şi tata am mai ieşit odată în stradă şi am discutat cu câţiva vecini, care fie nu îndrăzneau să reintre în casele lor, neconsiderându-le suficient de solide, fie ieşiseră ca şi noi să afle noutăţi despre urmările cutremurului. Acolo era şi domnul Petrescu, vecinul nostru, doctor la Spitalul Brâncovenesc,  împreună cu gemenii Dan şi Dana, copiii lui, de aceeaşi vârstă cu mine, colegi de şcoală şi prieteni.

-  De ce  nu s-o fi dând nici o informaţie despre cutremur la radio? l-a întrebat tata pe domnul Petrescu.

-  Probabil pentru că Ceauşescu e plecat în Africa şi cei rămaşi aici nu ştiu ce le e îngăduit să spună şi ce nu,  i-a răspuns el.

-  Unde-i acuma? l-a mai întrebat tata.

-  În Nigeria.

Gemenii s-au apropiat de mine, iar Dan m-a întrebat:

-  V-am mai văzut odată ieşind în stradă, apoi reîntorcându-vă imediat în curte. Ce s-a întâmplat?

-  Am uitat-o pe bunica în casă.

-  Nu se poate! a exclamat Dana. I s-a întâmplat ceva?

-  Ei nu i s-a întâmplat nimic,  dar nouă ne-a crăpat obrazul de ruşine.

-  Nu se vede, mi-a trântit-o în faţă ea, foarte scandalizată.

Cei doi, care fuseseră de nenumărate ori la noi, ca de altfel şi eu la ei,  o cunoşteau bine pe bunica şi o simpatizau foarte mult, aşa că nu i-am luat în nume de rău reacţia Danei.

-  Sunt foarte curios  să aflu care sunt urmările cutremurului în oraş şi în ţară, a spus Dan. Propun să mergem mâine dimineaţă în centru ca să vedem ce s-a întâmplat acolo. De acord?

-  Şi cu şcoala ce facem? l-am întrebat eu.

-  Nu cred că mâine se vor ţine cursuri. Toată lumea e speriată. Dacă totuşi se ţin, chiulim.

-  De acord, i-am răspuns eu. Când sunteţi gata de plecare, chemaţi-mă şi pe mine.

În momentul acela, pe stradă a trecut un cerşetor sau călugăr, s-a oprit în dreptul părinţilor noştri şi l-am auzit spunând:

-  E dezastru! Monstrul pe care a aşezat Dumnezeu pământul  s-a mişcat în somn.  L-am auzit răgind. Dacă se trezeşte, praful se alege de noi. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să nu se întâmple asta!

*

---

 [AV1]<