URANUS (6)

 

6. Demolarea sălbatică a cartierului. Dramele demolaţilor. Moartea bunicii.

 

În 1984, eram student în anul II la Energetică, învăţam, mă distram, sufeream. Învăţam cu plăcere. Totdeauna mi-a făcut plăcere să învăţ, adică să descopăr mereu lucruri noi, să-mi îmbogăţesc cunoştinţele. Bineînţeles, nu o făceam numai din plăcere, pentru că erau şi materii care nu mă atrăgeau deloc. Îmbrăţişasem această specialitate la început din dorinţa de a le cunoaşte mai bine şi de a ajunge în situaţia  de a porni şi opri cazanele uriaşe pe care le construia tatăl meu, apoi impresionat de cum arată o centrală electrică, după ce am făcut o vizită  cu şcoala, pe când eram lăzărist, la Termocentrala Bucureşti Sud, care pe lângă faptul că producea energie electrică, alimenta cu căldură o parte din Bucureşti. Am văzut acolo o mulţime de maşini de o sumedenie de feluri, care se învârteau, zumzăiau sau pufăiau, iar cazanele, turbinele şi generatoarele mi s-au părut a fi nişte uriaşi. Toate erau conduse de la distanţă, din camerele de comandă, de nişte oameni relaxaţi,  care nu păreau deloc conştienţi  că au în puterea lor nişte maşini atât de mari şi de scumpe şi că răspund de funcţionarea şi integritatea lor. Când eram mic îmi doream să ajung să pornesc un motor. Dorinţa mi-a fost satisfăcută când tata m-a lăsat, cu el lângă mine,  să pornesc motorul Daciei noastre 1100.  „Cum e să porneşti un cazan ca ăsta?” mi-am zis în apropierea unuia din centrala bucureşteană, uitându-mă printr-un vizor la focul ce ardea în pântecul lui.

Distracţiile şi bucuriile n-au lipsit oamenilor nici atunci când traversau perioade foarte grele. Erau mai puţine decât în vremurile normale, dar erau. Noi traversam o astfel de perioadă. Eu mă distram, atât cât îmi permitea sistemul de atunci, timpul liber şi buzunarul. Lozinca sistemului socialist era: „Mai întâi munca şi apoi distracţia !”, iar munca nu se termina niciodată. Timpul îmi era ocupat dimineaţa cu şcoala, iar după amiaza  cu referate, proiecte şi învăţat pentru seminare şi examene. La ele se mai adăugau lecturile, pe care până la terminarea liceului mi le programa mama, iar după liceu mi le program singur.  Îmi  rămânea destul de puţin timp pentru distracţii, dar, oricum, îmi rămânea ceva, iar uneori mai forţam  nota ca să-l prelungesc. Bani aveam atâţia câţi îmi dădeau „babacii”, grijulii să nu mă răsfeţe, adică nu prea mulţi.  Distracţiile preferate ale mele şi ale Danei, Dan şi Rodica,  cu care formam o „gaşcă” de nedespărţit, erau, din când în când, destul de rar,  spectacolele de film, teatru, operă şi operetă, dansul, jocul de tenis, fotbalul, schiul, excursiile la munte.

Eram nevoiţi să ne căutăm astfel de distracţii şi prilejuri de culturalizare, pentru că la televizoarele de acasă nu mai puteam vedea mare lucru. În anul acela, din motive de economii, dar şi din alte motive, programul televiziunii  române se redusese la doar două ore pe zi şi ni se ofereau doar relatări filmate despre isprăvile cuplului prezidenţial, care era ridicat în slăvi -  mai sus decât pe unde zburau sateliţii - şi tămâiaţi mai abitir decât moaştele sfinţilor. La radio auzeam doar discursurile lungi şi plicticoase ale Geniului Carpaţilor. Ne acrisem de ele! Dacă porneai televizorul sau radioul îl vedeai sau ascultai numai pe el dând din mâini în timp ce vorbea. Se spunea că dădea din mâini „ca să şteargă televizorul de praf”.  Începuse să ne fie  frică că dacă băgam  în priză fierul de călcat sau porneam maşina de spălat să nu-l auzim pe Ceauşescu ţinând un discurs de două sau trei ore.

 Dacă la cinematograf şi teatru mergeam de unii singuri,  mai des, la operă şi operetă mergeam mai rar, atunci când ne „căra” cu ea mama, mare amatoare de spectacole muzicale.  Opereta era la un pas de noi şi nici Opera nu era prea departe. Împreună cu prietenii mei mergeam la dans la reuniunile studenţeşti. Tenis jucam pe terenurile de la Facultatea de Drept, iar fotbal  mai mult vedeam decât jucam. La schi mergeam în vacanţele de iarnă. În excursii am fost de câteva ori, în Bucegi, la început cu şcoala, apoi doar noi patru.

După cum aţi putut vedea, am rămas nedespărţit de Dan şi Dana, prietenii mei din copilărie, deşi învăţam fiecare în altă parte. Lor li s-a adăugat Rodica, fostă colegă cu noi la Lazăr, atunci studentă la Biologie. Pe Dana o iubeam şi mă iubea şi ea. Ne-am certat de câteva ori pentru nişte fleacuri, dar ne-am împăcat după o zi, două, maximum o săptămână. Împăcările erau atât de dulci, încât îmi venea să mă mai cert cu ea în vederea lor. Discutasem deja că ne vom căsători când ne vom termina studiile universitare. Am fost cuminţi cât timp am fost prieteni, dar eram nerăbdători să ne unim destinele şi să nu mai existe pentru noi piedicile morale care nu ne permiteau atunci să ne dăruim complet unul altuia. Ne deranja şi pe unul şi pe celălalt faptul că după ce voi termina eu Politehnica,  va trebui să mai aşteptăm un an, ca să termine şi ea Medicina. Cei din familiile noastre  remarcaseră apropierea noastră şi cu excepţia bunicii, o acceptaseră tacit. Li se părea chiar logică. Bunica a ţinut să-şi exprime explicit punctul de vedere:

-  Copiii ăştia sunt făcuţi unul pentru altul. Să nu vă prind că le puneţi beţe în roate!

Sufeream pentru că laţul demolărilor se strângea în jurul nostru cu fiecare zi ce trecea. Ritmul lor se accelerase foarte mult, Ceauşescu fiind tot mai nerăbdător să-şi vadă visul îndeplinit. Dispăruseră străzi întregi, iar altele erau pe cale de dispariţie. Casele fără uşi şi ferestre care aşteptau să fie demolate au fost asemuite de cineva cu nişte cranii umane. Deasupra  cartierului plutea un nor gros de praf,  câini rămaşi fără stăpâni hoinăreau pe străzi, şobolanii se învârteau printre picioarele celor ce demolau sau asistau la demolare, plânsetele, gemetele, blestemele acopereau uneori huruitul buldozerelor şi excavatoarelor.

Ecoul unor scene impresionante ajunsese până la noi: un cetăţean s-a postat în faţa buldozerului venit să-i demoleze casa şi a trebuit luat cu forţa de acolo, pentru ca „unealta crimei” să-şi poată face treaba;  un altul  n-a vrut să-şi părăsească casa deşi începuseră operaţiunile de  demolare a ei, rămânând încă două zile în ea după ce i se îndepărtase acoperişul; un bărbat, care supravieţuise Stalingradului, a fost găsit spânzurat în casa ce urma să-i fie demolată; mai mulţi omeni îşi pierduseră cunoştinţa sau suferiseră atacuri de cord când casele lor începuseră a fi demolate.

Bunica se topea văzând cu ochii. Îi dispăruse vioiciunea trupului şi a minţii de altădată. Mutarea şi apoi demolarea casei noastre deveniseră inevitabile.  Tata şi mama, fără să ştie bunica, începuseră să împacheteze  lucrurile pe care le vor lua cu ei la mutare: haine, încălţăminte, lenjerie, veselă, tacâmuri  etc. Aşteptam din zi în zi să ne vină Ordinul de demolare.

În martie 1984, s-a demolat biserica Alba-Postăvari, care în forma de atunci, exista acolo de la 1857. Una mai veche, care a ars,  fusese ridicată, în acelaşi loc, în 1564.

- Ea a fost ctitoria breslei postăvarilor, de unde i se trage şi numele.  Pe vremea când a fost construită ea, toţi oamenii din cartierul nostru erau meseriaşi: postăvari, tăbăcari, zidari, fierari, tâmplari etc., mi-a explicat bunica.  Despre biserica aceasta se spunea că este, după Biserica Bucur, cea mai veche din Bucureşti. Conform unei legende,  în ea s-a rugat Mihai Banul - devenit mai târziu Mihai Vodă - în drum spre eşafod, condamnat pentru nu ştiu ce pricină, ca Dumnezeu să-i salveze viaţa, promiţând că în caz că va mai trăi, va înălţa pe acel deal o mănăstire. S-a întâmplat ca atunci când trebuia să-i taie capul, călăul a scăpat securea din mână şi pe chestia asta a fost graţiat. S-a ţinut de cuvânt şi a ridicat, puţin mai la nord de biserica aceasta, mănăstirea care i-a purtat numele.

Nu mai era nimic în jurul bisericii. Cu câteva zile înainte, i se demontaseră clopotele  din clopotniţa de lemn din curte, fuseseră încărcate într-un camion şi duse probabil la topit. Se scoseseră din biserică cărţi şi icoane - printre care cea făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae - obiecte de cult şi candelabrele, toate fiind duse undeva,  nu ştiu unde! În ziua demolării, la faţa locului se strânseseră mai mulţi credincioşi şi curioşi, printre care multe femei.  În momentul când cupele escavatoarelor au început a lovi zidurile bisericii, unii au aprins lumânări şi au început să se roage, unii au îngenunchiat , alţii au început să plângă. Odată cu pereţii au căzut şi s-au distrus şi valoroasele frescele ale pictorului Anton Serafim. În astfel de momente, normal ar fi fost ca cerul să se fi întunecat şi să fi fost  brăzdat de fulgere, aşa cum se zice că s-a întâmplat când a fost răstignit Isus Hristos, sau să se manifeste în vreun fel mânia lui Dumnezeu. Nu s-a întâmplat nimic!

-  Ticălosul! a spus bunica, referindu-se la Ceauşescu. Şi-a pus deasupra biroului portretul lui Mihai Viteazul, după care dă ordin să se demoleze o biserică legată de numele lui.

 O lună mai târziu, în acelaşi an, a fost demolată biserica Spirea Veche. Ca şi în cazul bisericii Alba-Postăvari, mai întâi s-au scos din biserică obiectele preţioase şi s-au coborât din turn clopotele. Oamenii strânşi în jurul ei o priveau cu durere ştiind că o văd pentru ultima oară întreagă. S-au apropiat de ea excavatoarele şi au început s-o lovească. Cădeau cărămizile cu care îi erau placaţi pereţii, dar zidurile rămâneau neclintite: erau din beton. Era una din primele biserici din ţară construite din acest material. În situaţia aceasta, comuniştii s-au hotărât s-o dinamiteze. Au făcut-o fără martori, în noaptea  zilei de 18 martie 1984. Din Sacre Coeur-ul bucureştean nu mai rămăsese decât o grămadă de moloz.

Au urmat clădirile din intersecţia Cazărmii cu Uranus şi  ce mai rămăsese pe această stradă. Monumentul Pompierilor a fost luat de la locul lui şi dus altundeva. Tramvaiele de pe Uranus au fost deviate pe strada Izvor, iar şinele şi reţeaua electrică de alimentare a lor au fost demontate.  

Lumea nu mai avea cuvinte cu care să condamne nelegiuirea celor    ce-i lăsau fără case şi biserici. Unii se resemnaseră. Ştiau că împotrivirea lor nu ducea la nimic. Ceauşescu era de neclintit în hotărârea lui de a construi pe dealul nostru ceva care să-i eternizeze numele. Nu-i păsa de nimeni şi de nimic. În sinea lui considera că face bine, iar slugoii din preajma-i îl aprobau.

Pe Cazărmii mai rămăseseră doar câteva case, printre care a noastră şi a Petreştilor. Dispăruseră şi Hrubele lui Ipsilanti.

 Mama îmi povestise că în timpul bombardamentelor Bucureştiului din 1944, ea şi bunica, împreună cu alţi oameni de pe strada noastră şi de pe străzile învecinate,  ne adăposteam în nişte galerii subterane aflate pe Cazărmii, mai jos de casa noastră. Încercând să aflu mai multe despre ele, mama mi-a spus doar că sunt mari şi ramificate şi că nu le-a dat nimeni de capăt. Întrebând-o despre istoria lor, m-a trimis la profesoara de istorie, adică la bunica, care mi-a povestit cele ce urmează:

-  Pe vreme când dealul acesta era acoperit de vii, podgorenii şi-au săpat în el pivniţe mari, căptuşite cu cărămidă. De atunci datează şi pivniţa noastră. În timp, a avut loc un proces de comasare a viilor, iar noii proprietari au ţinut să lege  pivniţele între ele prin nişte tuneluri. Şi via noastră a făcut  cândva parte dintr-o astfel de reţea. Eu am găsit-o izolată. În fundul ei se vede zidul care a separat-o de altele. Pe Dealul Cotrocenilor, vecin cu al nostru, au fost şi acolo vii şi pivniţe legate între ele. Pe acel deal, în 1679, domnitorul Şerban Cantacuzino a ctitorit Mănăstirea Cotroceni, devenită şi refugiu domnesc. Peste o sută de ani, pe tronul Ţării  Româneşti s-a urcat Alexandru Ipsilanti, cel care a construit Curtea Nouă, devenită mai târziu Curtea Arsă, de pe dealul nostru. El a avut idea să lege între ele tunelurile de pe cele două dealuri şi să le lărgească pe cele dintre Mănăstirea Cotroceni şi Curtea Nouă, pentru ca în caz de nevoie să se poată refugia, de la curte la mănăstire, pe sub pământ, nevăzut de nimeni. Din acest motiv acestor tuneluri li se mai zice şi Hrubele lui Ipsilanti.  Ion Vodă Caragea, venit pe tronul Ţării Româneşti în 1812, le-a lărgit atât de mult, încât pe distanţa dintre cele două se spune că se putea circula cu caleaşca trasă de patru cai. După ce a ars Curtea Nouă, tunelurile n-au mai fost folosite şi, pe alocuri,  s-au surpat. În 1945, s-a închis şi intrarea din strada noastră în ele.

Revin  la actualitatea anului 1984. Am primit, deodată, noi şi Petreştii,  Ordinul de demolare şi repartiţiile la bloc. Când responsabilul de stradă cu demolările, căci exista şi aşa ceva, a sunat la uşa noastră ca să ne înmâneze documentele, acasă nu erau decât mama şi bunica.  Bunica dormita în fotoliul ei, mama era la bucătărie şi auzind sunând la intrare, a coborât în curte să vadă cine e şi ce vrea.  Când a reapărut în casă, bunica, trezită de sonerie, a întrebat-o: 

-  Cine a fost?

-  Şeful de stradă.

-  Ce voia?

Mama ezita să-i răspundă. Îi era teamă că să-i dea cumplita veste bunicii.

-  Te-am întrebat ce voia, a repetat bunica.

-  Mi-a adus  Ordinul de demolare.

În momentul acela, bunica a făcut ochii mari, a spus ceva neinteligibil,   şi a încercat să se ridice. Când era aproape în picioare, a scos un ţipăt, a dus o mână la inimă, după care s-a prăbuşit în fotoliu, a mai scos un icnet, i-a căzut capul în piept şi a încetat să mai respire. Murise. 

Mama n-a avut cum să-l anunţe pe tata, la serviciu. Liniile telefonice din cartier fuseseră demontate. Şi el şi eu am aflat vestea dureroasă când am ajuns acasă. Printre hohote de plâns, mama ne-a spus că bunica nu mai este. Pentru mine, care eram foarte ataşat de ea, vestea a fost cumplită. Mama, ajutată de doamna Petrescu, reuşise s-o îmbrace în hainele pe care şi le pregătise ea, cu mult înainte, special pentru acest eveniment şi să o pună pe masa din camera mare, transformată în catafalc. Mama nu contenea să plângă. Am plâns şi eu, deşi credeam că uitasem s-o mai fac.

În ziua următoare, tata a procurat sicriul, s-a ocupat de celelalte formalităţi necesare pentru înmormântare şi i-a anunţat decesul în ziarul România Liberă. A fost înmormântată, cu preot, la Bellu Ortodox, în cavoul familiei. Am fost impresionaţi cât de mulţi oameni au aflat de moartea ei şi au ţinut s-o petreacă pe ultimul drum: rude, foşti colegi de catedră la Liceul Eminescu, foşti elevi, prieteni şi cunoscuţi. O fostă elevă a ei, acum o doamnă respectabilă, i-a spus mamei:

-  A fost persoana cea mai cinstită şi curajoasă pe care am cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Ordinul de demolare ne punea în vedere să părăsim locuinţa în curs de o săptămână. Repartiţia pe care o primisem era la etajul şase al unui bloc din strada Valea Ialomiţei, cartierul Drumul Taberei. Familia Petrescu primise repartiţie în cartierul Balta Albă dintr-o altă parte a oraşului. În zadar au făcut intervenţii tata şi domnul Petrescu pentru a fi repartizaţi în acelaşi bloc sau barem pe aceeaşi stradă. Li s-a spus că nu se  poate. Au fost în cartier şi alte cazuri asemănătoare. De la ei am  aflat  că „nu se poate”, pentru că se urmărea să se „spargă găştile”. Ce porcărie! Ca urmare, eu şi Dana nu ne-am mai putut vedea în fiecare zi, iar părinţii noştri au avut de parcurs distanţe mult mai mari ca să ajungă la serviciu.

Ne-am despărţit de casă, la fel cum ne-am despărţit de bunica, la cimitir, când i s-a pus capacul pe sicriu şi-am văzut-o pentru ultima oară. Au fost momente sfâşietoare atât pentru mama cât şi pentru mine şi atunci şi acum.  Ştiam şi că n-o să ne mai vedem niciodată casa.  N-am fi putut suferi s-o privim căzând sub loviturile excavatoarelor. Amândoi i-am mângâiat pereţii şi am plecat de acolo plângând cu sughiţuri.

-  Lua-v-ar dracu de comunişti! l-am auzit spunând pe tata, cuprins de ură, impresionat de suferinţa noastră.

Nici mama, nici eu şi nici marea majoritate a celor demolaţi  nu aveam sentimente mai bune faţă de cei care conduceau atunci statul şi ne-au lăsat fără casele părinteşti. Îl uram mai ales pe cel din fruntea ţării, iniţiatorul acestui măcel, cel care privea nepăsător la dramele noastre. Demolaţii, câteva zeci de mii proveniţi numai din acest cartier şi alte zeci de mii proveniţi din toată ţara,  am fi vrut ca el să crape. Alcătuiam împreună o categorie socială de care comuniştii ar fi trebuit să se teamă, în viitor, la fel cum se temeau de cei din clasele sociale avute, din trecut, sau de cei care făcuseră altă politică decât cea comunistă înainte de 1944, pe care au dorit să-i extermine, şi de  urmaşii lor pe care se străduiau să-i ţină la distanţă.  Eram convins că atunci când va sosi momentul, noi vom fi printre primii care vor pune umărul la dărâmarea acestui regim criminal.

 Ni s-a repartizat un apartament cu trei camere, având în vedere că eram  o familie compusă din patru persoane. Fusese luată în calcul şi bunica. Camera din apartament care urma să fie a ei, mi-a revenit mie. Am fost un norocos, deşi dacă aş fi fost pus să aleg între cameră şi bunica, aş fi  ales-o, bineînţeles, pe ea.  Petreştii au primit unul la fel, pentru că erau şi ei  patru. În trei zile de după înmormântarea bunicii, am transportat şi înghesuit în apartamentul primit cât mai multe obiecte dintre cele care ni s-au aprobat să le luăm cu noi din casa de pe Cazărmii. Bufetul cel mare, masa şi scaunele din sufragerie, inclusiv „jilţul prezidenţial”, panoplia şi câteva tablouri,  ne-au fost confiscate, în contul despăgubirii pe care urma s-o primim. Spuneau  despre ele că sunt obiecte de patrimoniu.  Nu le-am văzut niciodată însă, mai târziu, în vreun muzeu sau expoziţie.  Cine ştie în casele cui au ajuns!          Ne-am bucurat că am putut lua fotoliul bunicii, ca să ne amintească zilnic de ea. Pentru familiile de trei persoane, care au locuit din totdeauna la bloc, un apartament cu trei camere însemna confort. Pentru noi, veniţi de la curte, dintr-o casă mare, apartamentul ni s-a părut, înainte de-a ne obişnui cu el, o celulă de închisoare.

*