URANUS (13)

 

13. A explodat mămăliga

În timp ce aflam tot felul de veşti referitoare la paşii spre democraţie pe care îi făceau celelalte ţări din lagărul socialist (bine i-a zis, cine i-a zis  aşa, pentru că eram, fără doar şi poate, într-un „lagăr”), iar în ţară la noi nu se mişca nimic în direcţia aceasta. Românii şi străinii din afara ţării începuseră să creadă că mămăliga românească  nu vom exploda niciodată.

 Pe 16 decembrie, a început să se vorbească că la Timişoara se întâmplă ceva, că s-ar fi răsculat oamenii de acolo. Eram la uzină, în schimbul doi, când am aflat asta. Nimeni nu cunoştea detalii. Ardeam de nerăbdare să ajung acasă şi să-mi lipesc urechea de aparatul meu de radio, fost al bunicii, ca să aflu veşti de la Europa Liberă. Am aflat că era vorba de un preot reformat care, pentru că a „fluierat în biserică”, a fost transferat într-un sat din Sălaj şi pentru că el a refuzat să plece, pe 15 decembrie, după amiaza,  s-a încercat evacuarea lui cu forţa din casa parohială, iar enoriaşii lui, vreo 80 de maghiari, s-au postat în faţa casei parohiale ca să împiedice autorităţile s-o facă. Au reuşit. Vreo douăzeci de oameni au rămas în faţa casei  preotului toată noaptea.

A doua zi, pe 16 decembrie, numărul lor a început să crească, ajungând, în jurul orei 17, la cifra de 1500 şi 2000. Majoritatea erau români.  Începuseră să se scandeze „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Jos dictatorul!” şi s-a cântat Hora Unirii. Au avut loc ciocniri între oamenii de ordine sosiţi la faţa locului (poliţişti şi securişti), şi manifestanţi. În jur de ora 20, majoritatea manifestanţilor au plecat spre centrul oraşului. Pe drum li s-au alăturat alţi oameni, au continuat să scandeze împotriva regimului şi a lui Ceauşescu, au spart câteva vitrine, iar ajunşi în piaţa din faţa sediului Comitetului Judeţean PCR, au încercat să intre în clădire. Li s-au opus forţele de ordine, folosind împotriva lor gaze lacrimogene şi jeturi cu apă. S-au făcut mai multe arestări.

Am fost pur şi simplu şocat de veştile aflate. „Oare vor continua?” mă întrebam şi mă rugam lui Dumnezeu să nu se oprească acolo. „Oare li se vor alătura şi alţii, din alte localităţi?”, mă mai întrebam.

În următoarea zi, pe 17 decembrie, urma să lucrez tot în schimbul doi. Dimineaţa, am ascultat postul nostru de radio. Nimic despre ce s-a întâmplat la Timişoara! Am mers în oraş şi am cumpărat Scânteia. Nici o vorbă despre ce s-a întâmplat la Timişoara! Seara m-am uitat la televizorul din holul hotelului. În afară de câteva veşti referitoare la ce-au mai făcut Ceauşeştii şi la isprăvile din minunata noastră economie, nimic altceva! La uzină, oamenii discutau şoşotit între ei. Când am ajuns la tablou, în dreptul lui, Pecingină m-a întrebat în şoaptă:

-  Ce părere aveţi de ce s-a întâmplat la Timişoara?

-  Bună, i-am răspuns eu, sec.

-  Credeţi că o să continue?

-  Nu ştiu. Vom vedea când ajungem acasă.

Ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să deschid radioul şi să-mi lipesc urechea de el. De frică să nu se audă de pe hol, dădusem sonorul la minim. Am prins Europa Liberă mai greu decât de obicei şi am auzit cu dificultate ştirile. Bruiajul oficial îşi făcea datoria. A trebuit ca să aştept ca ele să fie reluate de câteva ori ca să înţeleg ce s-a mai întâmplat la Timişoara, căci numai despre asta se vorbea.

Încă de dimineaţă grupuri de manifestanţi venind din mai multe cartiere au încercat  să ajungă în centrul oraşului.  Grupurilor li se alăturau continuu alţi oameni. Oraşul însă era împânzit de militari, miliţieni şi securişti. La podurile peste Bega, în faţa Consiliului Municipal şi în Piaţa Libertăţii au fost amplasate blindate. Pe unde treceau manifestanţi lăsau urme, cum ar fi vitrine sparte, magazine incendiate. Au avariat şi incendiat   şi câteva maşini de luptă. Din librării aruncau în stradă operele lui Ceauşescu şi le dădeau foc. Cei care au ajuns în apropierea centrului au fost întâmpinaţi cu focuri de armă. S-au înregistrat primii răniţi. În ciuda numărului mare de forţe de ordine, protestatarii au intrat în sediul Comitetului Judeţean PCR  şi au arunacat pe ferestre documente, broşuri de propagandă, scrierile lui Ceauşescu. A vrut să dea foc clădiri dar au fost împiedecaţi şi evacuaţi. Ca să se disperseze mulţimea, s-a tras în ea cu arme de foc.  Numărul răniţilor a crescut foarte mult. Spitalele abia făceau faţă. S-au făcut arestări. S-a făcut uz de arme în mai multe locuri din oraş. S-au înregistrat primii morţi.

Prin urmare, timişorenii au continuat. Mă miram că armata, poliţia şi securitatea nu reuşeau să-i oprească!  Mă miram de curajul oamenilor de-ai înfrunta! „De unde vine acest curaj?” mă întrebam. „Unde a fost el până acum? Trebuie că l-au avut întotdeauna, dar a fost nevoie de ceva ca să-l scornească. Acel „ceva” a fost, de data aceasta, sentimentul de solidaritate cu cineva nedreptăţit, iar el a venit pe fondul obidei noastre,  acumulate timp de ani de zile. A fost picătura care a umplut paharul. A fost scânteia care a aruncat în aer butoiul plin cu pulbere.” Aşa mă gândeam eu atunci. Mă mai întrebam dacă românii din toată ţara or fi auzit  ce se întâmpla acolo şi dacă îi vor imita pe timişoreni. Trăiam un sentiment de exaltare,  legat de faptul că în sfârşit, se întâmpla şi la noi ceva, dar  şi de teama că nu va continua şi nu se va extinde. „Va continua!”, îmi ziceam, dorind din toată inima să se întâmple asta. „Represaliile, urmate de răniţi şi morţi, cu siguranţă i-au întărâtat şi mai mult pe timişoreni”, gândeam eu. Îmi venea să ies din cameră, să-i trezesc pe toţi cei din hotel şi să le cer să ieşim în stradă, să trezim tot oraşul, să-i scoatem din bârloguri pe reprezentanţii celor care ne ţin în frig şi foame şi să terminăm cu ei. Raţiunea îmi spunea însă că nu aşa se face, că acolo unde eram eu, buboiul ori nu sta să pleznească, ori trebuia să se găsească acul cu care să fie înţepat ca să ţâşnească puroiul din el. Frământat de gânduri, n-am adormit decât în spre dimineaţă. Am dormit în schimb până la prânz. Când lucram în schimburile doi şi trei nu reuşeam niciodată să dorm mai mult de şase ore. Urma să lucrez două nopţi la rând,  în schimbul trei.

La uzină am găsit blocul declanşat. Se oprise singurul ventilator de gaze în funcţiune, nu se ştie de ce, şi se stinse focul la cazan. Am găsit acolo pe directorul şi directorul tehnic al uzinei, pe şeful militar al centralei şi ofiţerul de serviciu, pe căpitanul de securitate care răspundea  de uzină şi îşi făcea veacul acolo ca să spioneze şi să raporteze, şi încă câteva figuri necunoscute. Abia aveam pe unde să ne mişcăm din cauza lor. Mi-a spus inginerul Suciu, de la care preluam serviciul, că exista suspiciunea de sabotaj. Toată tura lui va rămâne în uzină după predare, pentru analiza avariei.

 Eu şi tura mea am fost ocupaţi aproape tot schimbul să repornim blocul. Când aveam câte un astfel de eveniment, avantajul era că timpul trecea repede. În paralel, a continuat anchetarea turei precedente. I-au ţinut acolo toată noaptea. I-am întâlnit dimineaţa la tren. Suciu mi-a spus că s-a procedat cu ei ca la procuratură. Fiecare a fost chestionat în parte şi fiecare a dat câte o declaraţie. În sala de instructaj în care a avut loc analiza, a fost adusă şi formaţia de la reparaţii care lucra pe cota 92, la înlocuirea rotorului celui de al doilea ventilator. Acesta se oprise pentru că paletele lui se erodaseră din cauza cenuşii din gazele arse şi exista pericolul să se rupă şi să-l avarieze. Nu s-a descoperit cauza declanşării ventilatorului. Operatorul de la cota 92 şi şeful echipei de reparaţii au fost reţinuţi (a se citi „arestaţi”). Eram convins că nu au nici o vină. Cei care se chinuiau aici să pornească şi să repare utilajele blocurilor din centrală, nu le-ar fi oprit fără rost, pentru nimic în lume!

Eram foarte curios să aflu ce s-a mai întâmplat la Timişoara în ziua de 18 decembrie. Am chiniut toată ziua bietul aparat de radio al bunicii. Încerc să însăilez ce am auzit, fragmentat şi în etape, de la Europa Liberă:

Oraşul a fost plin de oameni toată noaptea de 17 spre 18 decembrie. Manifestanţii încercau să ajungă în centru, dar erau împiedecaţi de militari staţionaţi din loc în loc, care au tras focuri de avertisment, dar au tras şi în demonstraţi rănind şi omorând oameni, în ciuda scandărilor acestora: „Armata e cu noi!”. Cu o zi înainte, se  decretase  starea de necesitate în tot judeţul Timiş. Militarilor li se dăduse muniţie de război şi puteau trage fără somaţie. Au murit 62 de manifestanţi şi foarte mulţi au fost răniţi. Se mai striga. „Jos Ceauşescu!”, „Jos tiranul!”, „Jos ucigaşul!”. Ceauşescu nu-i auzea: era în vizită în Iran. Deşi a plouat în noaptea aceea, demonstranţii nu s-au împrăştiat.

În timpul după amiezii s-a tras în manifestanţii care stăteau pe treptele Catedralei Ortodoxe, cu lumânări aprinse, în momentul în care au început să scandeze slogane anticeauşiste şi să agite un steag tricolor de pe care fusese decupată stema. Au fost împuşcaţi mai mulţi oameni. Oficialii îi numeau pe manifestanţi huligani, fascişti, elemente corupte şi retrograde.

La masa de seară, luată în restaurantul hotelului (mai degrabă o cantină), m-am întâlnit cu alţi doi ingineri, stagiari ca şi mine, cu care, pentru că ne cunoşteam bine, am comentat, cu voce joasă, evenimentele de la Timişoara. Mesaroş, un ungur din Banat, ne-a povestit că a primit un telefon de la un văr de-al lui, student în Timişara, care a luat parte le manifestaţii, şi i-a spus că de la morga spitalului de acolo, s-au extras de către oficialităţi cadavrele mai multor manifestanţi şi au fost duse nu se ştie unde.

-  Sunt preocupaţi să şteargă urmele crimelor pe care le-au făcut, ne-a spus el. Vărul meu mi-a spus că aşa cum mi-a telefonat mie,  a dat telefoane la toate rudele şi cunoştinţele din ţară ca să ne informeze cu ce se întâmplă acolo şi să ne  îndemne să le luăm exemplul şi că foarte mulţi timişoreni au făcut la fel. Mi-a mai spus că dacă nu se ridică toată ţara împotriva lui Ceauşescu, timişorenii s-au jertfit degeaba.

-   Înseamnă că au auzit şi cei de la Securitate ce-aţi vorbit, pentru că telefonul de aici e ascultat i-am spus eu. Ai putea s-o încurci!

-  Ştiam că telefonul îi e ascultat, motiv pentru care eu n-a zis nimic, mai mult, am fost cel care am pus punct coversaţiei: i-am zis „Servus!” şi am închis. Apoi, vărul meu a vorbit ungureşte. E puţin probabil că cel care ne asculta ne cunoştea limba.

Ne-a pus în mare încurcătură vărul lui Mesaroş. Toţi ştiam că are dreptate şi ne simţeam prost că stăteam cu mâinile încrucişate.

-  Mai întâi să se răscoale bucureştenii, pentru că dacă ei n-o fac, nu există nici o şansă să dăm cu Ceauşescu de pământ, a fost de părere Stanciu, celălalt coleg, care avea zi liberă.

Menţionez că la un bloc eram patru ture, că lucram în toate zilele săptămânii, inclusiv duminicile. Tura a patra lua locul, pe rând, celorlalte ture ca să putem beneficia toţi de câte o zi liberă pe săptămână, atunci când se nimerea.

În aceeaşi  seară, am primit şi eu un telefon de la tata. Vorbind foarte pe ocolite, ştiind că telefoanele pot fi ascultate, m-a întrebat dacă la noi e linişte şi, parcă în treacăt, mi-a spus că i-a telefonat un fost coleg de la Timişoara şi că nu-i deloc bine ce se întâmpla acolo.

-  La voi, cum e? l-am întrebat eu,

-  E linişte, mi-a răspuns şi a închis.

Asta m-a înfuriat. „Cum poate fi linişte, când la Timişoara sunt împuşcaţi oameni?!”, nu puteam să înţeleg eu. „Faceţi ceva, altfel o să vă umpleţi de ruşine!” l-am implorat, în sinea mea.

În ziua de 19 decembrie, timişorenii au continuat să manifesteze, iar forţele de represiune să tragă în ei şi să rănească sau omoare bărbaţi, femei şi copii. A continuat şi „furtul morţilor”. În întreprinderile din oraş nu se prea lucra, unele intraseră în grevă, din altele muncitorii au ieşit în stradă şi s-au alăturat manifestanţilor. Peste tot în oraş se vedeau urmele devastărilor, încăierărilor şi represaliilor din zilele trecute.

În ziua de 20, am fost liber, aşa că am putut asculta radioul, m-am plimbat prin oraş, am discutat cu câţiva cunoscuţi. Se putea citi ceva deosebit pe feţele unor oameni: îngrijorare, teamă, speranţă. Se vedea că sunt la curent cu ce se întâmpla în ţară, de altfel lucrul acesta l-am dedus şi din câteva frânturi de conversaţii pe care le-am surprins.

Seara, de la radio Europa Liberă aflu:

 „În jurul orei 13.00, peste 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei din Timișoara și au început să strige sloganuri antiguvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, iar militarii fraternizează cu ei. La ora 14.00, efectivele militare sunt retrase în cazărmi, iar autorităţile centrale şi locale nu-şi mai exercită autoritatea asupra oraşului.”

„Extraordinar!” am  exclam şi eram fericit. Va să zică s-a putut! Totul e să începi, iar apoi să nu renunţi. „Bravo timişoreni! Bravo români! Să vedem cum vom scăpa de Ceauşescu. Nu-i posibil să nu pornească şi Bucureştiul şi alte oraşe Revoluţia, căci asta era ce s-a întâmplat la Timişoara”, îmi ziceam.

Am aflat cum s-a întâmplat: Muncitorii tuturor întreprinderilor timişorene n-au intrat la lucru în dimineaţa aceea. S-au strâns în curţile fabricilor de unde au plecat , unii după alţii, într-o coloană imensă, strigând lozinci, spre centrul oraşului. Pe drum au fraternizat cu militarii. Piaţa Operei s-a umplut până la refuz. Din balconul ei au vorbit mai mulţi revoluţionari. O altă mulţime de oameni se afla în faţa Consiliului Judeţean. În clădirea  consiliului a fost acceptată o delegaţie a manifestanţilor care a dorit să discute cu Constantin Dăscălescu, primul-ministru al României, care  era acolo. I-au înaintat acestuia o listă de revendicări, pe primele două locuri fiind destituirea lui Ceauşescu şi a guvernului Dăscălescu.  Dăscălescu s-a consultat telefonic cu Ceauşescu şi lea comunicat că răspunsul îl va da la televizor în aceeaşi seară, la orele 19.  Tot de la Europa Liberă am aflat care a fost răspunsul dictatorului:

„Nicolae Ceauşescu revine din vizita oficială din Iran şi decretează instituirea stării de necesitate. Seara, ține un discurs televizat în care spune că „elemente huliganice (...) au provocat distrugeri de tip fascist în scopul destabilizării ţării, dezmembrării teritoriale, lichidării revoluţiei socialiste şi întoarcerii sub dominaţie străină". Ceauşescu dă vina pe „agenturile străine de spionaj şi pe românii din interior care îşi vând ţara pentru un pumn de dolari sau pentru alte valute".

Deziluzie, bineînţeles, dar nici nu mă aşteptam la altceva. Am văzut în reluare acel discurs. Ceauşescu, slăbit şi îmbătrânit, făcea un mare efort să-şi citească discursul şi s-a chiar  bâlbâit de câteva ori. Cei din suita lui îl ascultau docili şi speriaţi. Academiciana era o statuie de piatră. Era evident că le intrase frica în oase. Eram curios: ce va urma? La Timişoara s-a auzit şi sloganul: „Azi la Timişara, mâine în toată ţara!”. Asta ar trebui să urmeze! doream eu

 

 

 

 

*

 

 

 

Citeşte mai mult >>

URANUS (12)

12.  Se demolează şi comunismul.

Comunismul a fost un blestem pentru toate ţările  pe capul cărora a căzut. Fiecare ţară însă, funcţie de istoria, tradiţiile şi materialul din care este alcătuită fibra lor naţională, a dat comunismului de la ea de acasă o formă specifică. Noi, românii, nu stăm foarte bine la nici unul dintre cele trei criterii enumerate, aşa că la noi comunismul s-a dezvoltat aberant, aşa cum au vrut muşchii unor lideri slabi de minte. Românii mai degrabă l-au suportat, aşa păgubos cum a fost el, decât să se fi luptat cu el. Au fost multe nemulţumiri şi revolte şi la noi, dar au fost izolate şi reduse ca amploare, deci uşor de reprimat de comunişti, pentru că dacă aceştia au ştiut să facă bine ceva, acel ceva  fost  să-şi creeze un sistem care să nu te lase să mişti în front.

Dacă ar fi să trecem în revistă actele de împotrivire izolate de mică amploare de la noi, în care câţiva oameni viteji s-au jertfit degeaba, ar trebui să începem cu grupurile de rezistenţă din munţi, cu opoziţia ţăranilor la colectivizare,  cu rezistenţa greco-catolicilor la interzicerea bisericii lor şi să continuăm cu grevele minerilor din Valea Jiului din 1977 şi cu cea a muncitorilor braşoveni din 1987. Şi cam atât! Sigur, au mai fost şi o mulţime de acte de rezistenţă individuale.  Am tot respectul pentru cei care au participat la astfel de acţiuni! Fără jertfele lor noi n-am mai îndrăzni să ne ridicăm privirile din pământ.

Pe mine şi pe familia mea ne-a apăsat dintotdeauna regimul comunist. L-am  urât cu toată fiinţa noastră, dar nu i ne-am împotrivit în nici un fel. Am aşteptat tot timpul, la fel cum au făcut-o ceilalţi români, s-o facă alţii pentru noi. La început am aşteptat să vină americanii - care numai grija noastră n-au avut-o nici atunci şi nici mai târziu -, iar în anul în care am ajuns cu povestirea, am început, culmea ironiei, să ne punem nădejdea în Gorbaciov, liderul statului sub al cărui călcâi eram. De ce? Pentru că URSS începuse încet, încet să-şi ia cizma de pe gâturile noastre.

Mihail Gorbaciov a venit la putere în 1985. Până atunci a fost, la început un comsomolist instruit, harnic şi descuiat la minte, apoi membru de partid  activ, cu vederi progresiste. Apucase şi să facă mai multe deplasări în Occident care i-au deschis şi mai mult ochii. Ajuns la putere, s-a pus pe reforme. Toţi  auzisem de glasnost şi perestroika şi ştim, în linii mari cel puţin, ce înseamnă. Pentru cei care n-au apucat vremurile acele şi n-au citit despre ele, precizez că glasnost înseamnă transparenţă, iar perestroika înseamnă reconstrucţie. Gorbaciov a simţit nevoia să deschidă uşile camerelor în care se luau deciziile, ca să afle toată lumea ce se pune la cale acolo şi, în acelaşi timp, să acorde o mai mare libertate de opinie concetăţenilor săi şi încă câteva libertăţi. Nu şi-a închipuit deloc atunci că deschide Cutia Pandorei. A mai simţit nevoia să reconstruiască economia sovietică, aflată în stagnare, sau, cu alte cuvinte, s-o reformeze. S-a luat la trântă cu alcoolismul  şi a încurajat proprietatea şi iniţiativa privată. Nu şi-a închipuit deloc atunci că toate acestea se vor întoarce împotriva ordinii sovietice. Ciudat,  puterea lui a crescut după explozia de la Cernobîl şi, caraghios, după ce pilotul german Mathias Rust a aterizat cu un avion de mici dimensiuni în Piaţa Roşie din Moscova, trecând fluierând peste graniţă şi nesesizat de controalele aeriene sovietice. Lumea a râs atunci de ruşi  şi cu fundul. În ambele situaţii Gorbaciov a destituit din funcţii o mulţime de ştabi, înlocuindu-i cu oamenii lui.

Glasnost a însemnat şi schimbarea politicii URSS  faţă de sateliţii săi. Gorbaciov a renunţat la Doctrina  Brejnev, adică la intervenţia armată, dacă vreo uneia dintre ele îi vine idea  să evadeze din lagărul socialist. Asta a însemnat însă ceea ce spuneam mai înainte, ridicarea cizmei sovietice de pe gâtul lor. Ele, adică ţările satelit, au înţeles că-şi pot lua soarta în propriile mâini şi au trecut la fapte. Rând pe rând în aceste ţări, începând cu Polonia, au început să se facă paşi spre drepturi şi libertăţi democratice.

Românii aşteptam  să se întâmple şi la noi ceva. S-a întâmplat, e adevărat, dar altceva decât speram:  pregătirile pentru Congresul al XIV-lea al PCR,  apoi congresul propriu zis. Ceauşescu ţinea cu dinţii de putere şi îi era teamă că la cea mai uşoară relaxare a regimului său de control şi teroare, s-ar putea să-i zboare scaunul de sub fund.

Eu urmăream cu interes ce se întâmplă în lume, vedeam cum în partea noastră a Cortinei de Fier,  lucrurile se schimbă, în timp ce la noi ele bat pasul pe loc. Şi muncitorii din tura mea comentau între ei  situaţia, atunci când nu erau de faţă turnătorii, pe care apucaseră să-i miroase. De mine nu se temeau: şi-au dat seama de care parte a baricadei mă situez. Muncitorii din energie nu aveau dreptul la grevă, altfel, dat fiind gradul lor de nemulţumire pentru faptul cum evoluau lucrurile în ţară, n-ar fi ezitat să recurgă la ea.

 Recapitulez ce s-a întâmplat  în 1989 la noi în ţară şi în afara ţării noastre. La începutul lui martie, aflăm de la Europa Liberă că şase foşti demnitari comunişti i-au trimis lui Ceauşescu o scrisoare prin care îl criticau pentru mai multe încălcări de drepturi ale cetăţenilor,  pentru abuzuri şi politici greşite - printre care şi de Construirea noului Centru Civic fără un buget   transparent - şi solicitau nişte schimbări. „E bine!”, ne ziceam, „Se mişcă ceva şi la noi.” Eram curioşi să vedem ce se va întâmpla după asta. Tot de la Europa Liberă am aflat că semnatarii scrisorii au fost declaraţi trădători de ţară,  arestaţi şi  anchetaţi, după care li s-a stabilit domiciliu forţat, iar pe pielea noastră am constatat că nu s-a făcut nici o schimbare în bine ci,  din contră, s-a strâns şurubul mai tare.

În aprilie, dictatorul a anunţat, bătându-se cu pumnii în piept, că a reuşit să plătească datoria externă a ţării. Chiar ne-am bucurat la vestea asta! „Gata cu foamea!”, ne-am zis. „De acum n-o să se mai exporte alimente pe valută ca să avem din ce să ne plătim datoria, iar rafturile alimentarelor se vor umple cu alimente.” Aiurea! Iar nu s-a schimbat nimic. Ceauşescu a continuat să exporte alimente pentru că avea nevoie de bani să facă o bancă internaţională, am aflat noi, iar noi am continuat să mâncăm tacâmuri de păsări şi copite de porc.

În Polonia şi Ungaria apăruseră formaţii de opoziţie, iar conducerile acestor ţări s-au văzut obligate să trateze cu ele.

În iulie, Ceauşescu a declarat, într-un discurs, că în România capitalismul va reveni doar „când va face plopul mere şi răchita micşunele”. A doua zi, în plopii din apropierea căminelor studenţeşti din Regie, apăruseră, legate cu sfoară, mai multe mere. Bineînţeles, securiştii s-au grăbit să se caţere ca să le culeagă şi au început să caute autorii. În decembrie anul trecut, s-a întâmplat ceva asemănător: un aprozar din apropierea Institutului de Arhitectură, a pus un anunţ în vitrină pe care scria: „Avem murături proasptete”; în noaptea care a urmat, cineva a lipit pe gemul exterior al vitrinei o coală de hârtie cu următorul conţinut: „Încă o lovitură dată imperialismului anglo-american!” E clar, în noi mocnea ura la adresa comunismului,  dar nu îndrăzneam încă să ne-o exprimăm altfel decât aşa, sau prin sumedenia de bancuri la adresa sistemului şi a conducătorilor ţării.

În august, se face prima breşă în Cortina de Fier: Ungaria deschide graniţa cu Austria şi permite refugiaţilor din RDG să o tranziteze, în drumul lor spre RFG.

 În octombrie, începe seria demisiilor dictatorilor din ţările comuniste: primul care demisionează este est germanul Erich Honeker, au urmat, în noiembrie, bulgarul Tudor Jidkov şi cehoslovacul Gustav Husak.  Lui Ceauşescu nici prin gând nu-i dădea să facă aşa ceva.

La 9 noiembrie, cade Zidul Berlinului, eveniment considerat de multă lume ca fiind data la care a căzut, de fapt, comunismul. Se înşeală: în România, comunismul era încă viu, deşi aproape toţi românii îi doream moartea.

Cumplită sfidare a aşteptărilor noastre: la 20 noiembrie, are loc al     XIV–lea Congres al PCR şi, după ce adoarme toată ţara cu un discurs fluviu de şase ore,  Ceauşescu este reales cu unanimitate de voturi. La noi ca la nimeni! Trăiam un sentiment de descurajare şi ruşine. Cred că întreaga Europă ne compătimea sau dispreţuia.

-  Nu mai e nimic de făcut, nu-i aşa, tovarăşe inginer? mi se adresează Pecingină, operatorul turbină.

-  Totdeauna mai e ceva de făcut, cu condiţia să se găsească cine s-o facă, i-am răspuns eu.

M-a privit neîncrezător şi s-a întors la butoanele lui. Mie îmi era ruşine de ce s-a întâmplat, deşi era uşor de presupus, încă înainte de congres, că dacă acesta va avea loc, nu se putea întâmpla altfel.  Partipanţii la el nu aveau voie să facă altceva decât să aplaude, să ovaţioneze şi să aprobe ridicând mâna.  Aşa se desfăşurau marile întruniri comuniste. Eram descurajat, dar nu lăsam să se vadă asta.

La 2 decembrie a avut loc, în Malta, întâlnirea dintre preşedintele american George Bush şi Mihail Gorbaciov, care între timp fusese ales şi el preşedinte al ţării. Nimeni n-a aflat atunci, ce-au discutat ei acolo şi asta pentru că, probabil,  preşedintele Bush n-a aderat la glasnost. Cert este că cei doi „pupat piaţa endependenţi” şi au pus capăt Războiului Rece.

 

 

 

*

 

 

Citeşte mai mult >>