Comunismul a fost un blestem pentru toate ţările pe capul cărora a căzut. Fiecare ţară însă, funcţie de istoria, tradiţiile şi materialul din care este alcătuită fibra lor naţională, a dat comunismului de la ea de acasă o formă specifică. Noi, românii, nu stăm foarte bine la nici unul dintre cele trei criterii enumerate, aşa că la noi comunismul s-a dezvoltat aberant, aşa cum au vrut muşchii unor lideri slabi de minte. Românii mai degrabă l-au suportat, aşa păgubos cum a fost el, decât să se fi luptat cu el. Au fost multe nemulţumiri şi revolte şi la noi, dar au fost izolate şi reduse ca amploare, deci uşor de reprimat de comunişti, pentru că dacă aceştia au ştiut să facă bine ceva, acel ceva fost să-şi creeze un sistem care să nu te lase să mişti în front.
Dacă ar fi să trecem în revistă actele de împotrivire izolate de mică amploare de la noi, în care câţiva oameni viteji s-au jertfit degeaba, ar trebui să începem cu grupurile de rezistenţă din munţi, cu opoziţia ţăranilor la colectivizare, cu rezistenţa greco-catolicilor la interzicerea bisericii lor şi să continuăm cu grevele minerilor din Valea Jiului din 1977 şi cu cea a muncitorilor braşoveni din 1987. Şi cam atât! Sigur, au mai fost şi o mulţime de acte de rezistenţă individuale. Am tot respectul pentru cei care au participat la astfel de acţiuni! Fără jertfele lor noi n-am mai îndrăzni să ne ridicăm privirile din pământ.
Pe mine şi pe familia mea ne-a apăsat dintotdeauna regimul comunist. L-am urât cu toată fiinţa noastră, dar nu i ne-am împotrivit în nici un fel. Am aşteptat tot timpul, la fel cum au făcut-o ceilalţi români, s-o facă alţii pentru noi. La început am aşteptat să vină americanii - care numai grija noastră n-au avut-o nici atunci şi nici mai târziu -, iar în anul în care am ajuns cu povestirea, am început, culmea ironiei, să ne punem nădejdea în Gorbaciov, liderul statului sub al cărui călcâi eram. De ce? Pentru că URSS începuse încet, încet să-şi ia cizma de pe gâturile noastre.
Mihail Gorbaciov a venit la putere în 1985. Până atunci a fost, la început un comsomolist instruit, harnic şi descuiat la minte, apoi membru de partid activ, cu vederi progresiste. Apucase şi să facă mai multe deplasări în Occident care i-au deschis şi mai mult ochii. Ajuns la putere, s-a pus pe reforme. Toţi auzisem de glasnost şi perestroika şi ştim, în linii mari cel puţin, ce înseamnă. Pentru cei care n-au apucat vremurile acele şi n-au citit despre ele, precizez că glasnost înseamnă transparenţă, iar perestroika înseamnă reconstrucţie. Gorbaciov a simţit nevoia să deschidă uşile camerelor în care se luau deciziile, ca să afle toată lumea ce se pune la cale acolo şi, în acelaşi timp, să acorde o mai mare libertate de opinie concetăţenilor săi şi încă câteva libertăţi. Nu şi-a închipuit deloc atunci că deschide Cutia Pandorei. A mai simţit nevoia să reconstruiască economia sovietică, aflată în stagnare, sau, cu alte cuvinte, s-o reformeze. S-a luat la trântă cu alcoolismul şi a încurajat proprietatea şi iniţiativa privată. Nu şi-a închipuit deloc atunci că toate acestea se vor întoarce împotriva ordinii sovietice. Ciudat, puterea lui a crescut după explozia de la Cernobîl şi, caraghios, după ce pilotul german Mathias Rust a aterizat cu un avion de mici dimensiuni în Piaţa Roşie din Moscova, trecând fluierând peste graniţă şi nesesizat de controalele aeriene sovietice. Lumea a râs atunci de ruşi şi cu fundul. În ambele situaţii Gorbaciov a destituit din funcţii o mulţime de ştabi, înlocuindu-i cu oamenii lui.
Glasnost a însemnat şi schimbarea politicii URSS faţă de sateliţii săi. Gorbaciov a renunţat la Doctrina Brejnev, adică la intervenţia armată, dacă vreo uneia dintre ele îi vine idea să evadeze din lagărul socialist. Asta a însemnat însă ceea ce spuneam mai înainte, ridicarea cizmei sovietice de pe gâtul lor. Ele, adică ţările satelit, au înţeles că-şi pot lua soarta în propriile mâini şi au trecut la fapte. Rând pe rând în aceste ţări, începând cu Polonia, au început să se facă paşi spre drepturi şi libertăţi democratice.
Românii aşteptam să se întâmple şi la noi ceva. S-a întâmplat, e adevărat, dar altceva decât speram: pregătirile pentru Congresul al XIV-lea al PCR, apoi congresul propriu zis. Ceauşescu ţinea cu dinţii de putere şi îi era teamă că la cea mai uşoară relaxare a regimului său de control şi teroare, s-ar putea să-i zboare scaunul de sub fund.
Eu urmăream cu interes ce se întâmplă în lume, vedeam cum în partea noastră a Cortinei de Fier, lucrurile se schimbă, în timp ce la noi ele bat pasul pe loc. Şi muncitorii din tura mea comentau între ei situaţia, atunci când nu erau de faţă turnătorii, pe care apucaseră să-i miroase. De mine nu se temeau: şi-au dat seama de care parte a baricadei mă situez. Muncitorii din energie nu aveau dreptul la grevă, altfel, dat fiind gradul lor de nemulţumire pentru faptul cum evoluau lucrurile în ţară, n-ar fi ezitat să recurgă la ea.
Recapitulez ce s-a întâmplat în 1989 la noi în ţară şi în afara ţării noastre. La începutul lui martie, aflăm de la Europa Liberă că şase foşti demnitari comunişti i-au trimis lui Ceauşescu o scrisoare prin care îl criticau pentru mai multe încălcări de drepturi ale cetăţenilor, pentru abuzuri şi politici greşite - printre care şi de Construirea noului Centru Civic fără un buget transparent - şi solicitau nişte schimbări. „E bine!”, ne ziceam, „Se mişcă ceva şi la noi.” Eram curioşi să vedem ce se va întâmpla după asta. Tot de la Europa Liberă am aflat că semnatarii scrisorii au fost declaraţi trădători de ţară, arestaţi şi anchetaţi, după care li s-a stabilit domiciliu forţat, iar pe pielea noastră am constatat că nu s-a făcut nici o schimbare în bine ci, din contră, s-a strâns şurubul mai tare.
În aprilie, dictatorul a anunţat, bătându-se cu pumnii în piept, că a reuşit să plătească datoria externă a ţării. Chiar ne-am bucurat la vestea asta! „Gata cu foamea!”, ne-am zis. „De acum n-o să se mai exporte alimente pe valută ca să avem din ce să ne plătim datoria, iar rafturile alimentarelor se vor umple cu alimente.” Aiurea! Iar nu s-a schimbat nimic. Ceauşescu a continuat să exporte alimente pentru că avea nevoie de bani să facă o bancă internaţională, am aflat noi, iar noi am continuat să mâncăm tacâmuri de păsări şi copite de porc.
În Polonia şi Ungaria apăruseră formaţii de opoziţie, iar conducerile acestor ţări s-au văzut obligate să trateze cu ele.
În iulie, Ceauşescu a declarat, într-un discurs, că în România capitalismul va reveni doar „când va face plopul mere şi răchita micşunele”. A doua zi, în plopii din apropierea căminelor studenţeşti din Regie, apăruseră, legate cu sfoară, mai multe mere. Bineînţeles, securiştii s-au grăbit să se caţere ca să le culeagă şi au început să caute autorii. În decembrie anul trecut, s-a întâmplat ceva asemănător: un aprozar din apropierea Institutului de Arhitectură, a pus un anunţ în vitrină pe care scria: „Avem murături proasptete”; în noaptea care a urmat, cineva a lipit pe gemul exterior al vitrinei o coală de hârtie cu următorul conţinut: „Încă o lovitură dată imperialismului anglo-american!” E clar, în noi mocnea ura la adresa comunismului, dar nu îndrăzneam încă să ne-o exprimăm altfel decât aşa, sau prin sumedenia de bancuri la adresa sistemului şi a conducătorilor ţării.
În august, se face prima breşă în Cortina de Fier: Ungaria deschide graniţa cu Austria şi permite refugiaţilor din RDG să o tranziteze, în drumul lor spre RFG.
În octombrie, începe seria demisiilor dictatorilor din ţările comuniste: primul care demisionează este est germanul Erich Honeker, au urmat, în noiembrie, bulgarul Tudor Jidkov şi cehoslovacul Gustav Husak. Lui Ceauşescu nici prin gând nu-i dădea să facă aşa ceva.
La 9 noiembrie, cade Zidul Berlinului, eveniment considerat de multă lume ca fiind data la care a căzut, de fapt, comunismul. Se înşeală: în România, comunismul era încă viu, deşi aproape toţi românii îi doream moartea.
Cumplită sfidare a aşteptărilor noastre: la 20 noiembrie, are loc al XIV–lea Congres al PCR şi, după ce adoarme toată ţara cu un discurs fluviu de şase ore, Ceauşescu este reales cu unanimitate de voturi. La noi ca la nimeni! Trăiam un sentiment de descurajare şi ruşine. Cred că întreaga Europă ne compătimea sau dispreţuia.
- Nu mai e nimic de făcut, nu-i aşa, tovarăşe inginer? mi se adresează Pecingină, operatorul turbină.
- Totdeauna mai e ceva de făcut, cu condiţia să se găsească cine s-o facă, i-am răspuns eu.
M-a privit neîncrezător şi s-a întors la butoanele lui. Mie îmi era ruşine de ce s-a întâmplat, deşi era uşor de presupus, încă înainte de congres, că dacă acesta va avea loc, nu se putea întâmpla altfel. Partipanţii la el nu aveau voie să facă altceva decât să aplaude, să ovaţioneze şi să aprobe ridicând mâna. Aşa se desfăşurau marile întruniri comuniste. Eram descurajat, dar nu lăsam să se vadă asta.
La 2 decembrie a avut loc, în Malta, întâlnirea dintre preşedintele american George Bush şi Mihail Gorbaciov, care între timp fusese ales şi el preşedinte al ţării. Nimeni n-a aflat atunci, ce-au discutat ei acolo şi asta pentru că, probabil, preşedintele Bush n-a aderat la glasnost. Cert este că cei doi „pupat piaţa endependenţi” şi au pus capăt Războiului Rece.
*
Bookmark this post: | 
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu