VICTOR. MEMORII DIN REGATUL ABSURDITĂŢILOR ŞI TERORII.

 

La începutul lui mai, am primit din America cartea „Victor. Memories from the Kingdom of Absurdities and Terror „  (Victor. Memorii din regatul absurdităţilor şi terorii) a scrisă de consăteanul meu, doctorul Victor Gordan şi apărută în  SUA,  oraşul Manchester, statul New Hampshire, acolo unde  locuieşte  autorul. Cartea e scrisă în engleză, e groasă (are 285 de pagini),  aşa că, cu puţina engleză pe care o ştiu eu, mi-au trebuit trei săptămâni ca s-o parcurg. Mai jos fac un rezumat al ei.

Victor Gordan s-a născut în anul 1932, în Bănişor, judeţul Sălaj, din părinţii Nicolae (Nicolae a Ioanii Florii) şi Ana, ţărani săraci. Pe când avea doar unsprezece   ani şi era elev în clasa a patra la şcoala primară din sat, în 1943,  este remarcat de episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, cu prilejul vizitei pastorale  pe care acesta a întreprins-o în sat. Cu sprijinul lui, ajunge elev bursier la Liceul Emanoil Gojdu din Oradea, pe care îl absolvă în 1952, ca şef de promoţie în toţi anii. În acelaşi an, dă examen de admitere  la  Facultatea de Medicină a Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti şi intră fără probleme.

Mai ales după interzicerea în România, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice,  opoziţia lui Victor împotriva regimului comunist, autorul acestui act samavolnic, devine tot mai fermă şi, în unele împrejurări vizibilă. El nu se împacă cu studiul la medicină a marxism-leninismului, cu politizarea învăţământului, cu promovarea unor cadre didactice pe criterii strict politice, cu exagerarea meritelor unor pseudo savanţi sovietici, cu diminuarea meritelor savanţilor occidentali,  cu cultul personalităţii lui Stalin şi  Gheorghiu Dej. El a continuat să rămână ataşat de religia catolică iar ca student participa în duminici şi de sărbători la slujbele de la Catedrala Catolică Sf. Iosif din Bucureşti. A fost un student excepţional, şef de promoţie în toţi anii de facultate.

În  Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca de altfel în toate  unităţile de învăţământ superior din România, erau infiltraţi mulţi agenţi ai Securităţii (turnători), recrutaţi în special din rândul studenţilor proveniţi din muncitori absolvenţi ai celebrelor şcoli de doi ani, admişi în facultăţi fără  examene de admitere.  Ei n-au întârziat să-şi informeze şefii de câte ori asistau la devieri ale lui Victor de la doctrina comunistă. În 1958, pe când el era în anul şase de studii, cu examenul de stat luat, şi doctor intern la un spital bucureştean, la Facultatea de Medicină are loc un miting  pe tema luptei împotriva imperialismului occidental, a deviaţionismului intern,  despre duşmanii poporului şi necesitatea ascuţirii luptei de clasă. Victor a fost dat de exemplu ca deviaţionist. El a fost acuzat că îi desconsideră pe studenţii proveniţi din şcoala specială de doi ani, că nu este de acord cu politizarea cercurilor ştiinţifice studenţeşti, că la aniversarea centenarului învăţământului medical românesc a avut discuţii cu studenţii din lagărul imperialist participanţi la eveniment, că militează pentru legalizarea fostei Societăţi Medicale Române, al cărei fondator a fost reacţionarul şi şovinistul Paulescu (descoperitorul insulinei n.n.) şi a organului său de presă „Spitalul”. A mai fost acuzat că este partizanul teoriei lui Mendel şi Morgan - considerată decadentă - că este cosmopolit, deoarece ascultă muzică de Bach şi Verdi şi manifestă ostilitate faţă de cultura rusă şi sovietică, că  citeşte numai publicaţii medicale occidentale, că frecventează biserica Romano Catolică din Bucureşti  şi că în timpul contra revoluţiei din Ungaria el, împreună cu un grup de studenţi, n-a respectat interdicţia de a părăsi căminul studenţesc, iar atunci când s-a lansat primul satelit sovietic, nu a ieşit împreună cu ceilalţi studenţi în stradă ca să-l vadă. Concluzia a fost: Gordan trebuie arestat; el este un duşman al clasei muncitoare”.

Acest miting i-a arătat lui Victor pericolul în care se află, dar nu l-a descurajat. Hotărârea li fermă a fost să nu se mintă pe sine, să fie el însuşi, să se găsească pe sine, pentru că  „cel care se găseşte pe sine îşi pierde mizeria morală”. Era conştient că  înfruntarea comunismului  i-ar putea atrage consecinţe grave. Exista riscul să fie marginalizat social, să fie arestat, închis şi chiar să-şi sacrifice viaţa. A ales alternativa  să se găsească pe sine şi să-şi piardă mizeria morală.  „Procedând astfel, am câştigat pacea mea interioară,  demnitatea mea şi dorinţa de a comunica cu alţi studenţi  pentru ai face să înţeleagă care sunt necesităţile  de bază ale omului şi, să-i fac  să simtă, să gândească și să spună ceea ce simt şi ceea ce cred”, mărturiseşte Victor.

La două luni după acest miting, Victor a fost arestat pentru activităţi subversive şi anticomuniste. Primul loc de încarcerare a fost la sediul de pe Uranus al  Securităţii din Bucureşti, unde a fost supus la câteva interogatorii dure şi chiar torturat. Prima acuzaţie care i s-a adus a fost că ar fi capul unei organizaţii care şi-a propus să răstoarne regimul comunist. A negat-o cu vehemenţă. Aici a aflat că la percheziţia care s-a făcut în camera sa de la spitalul unde funcţiona ca intern, s-au găsit nişte note personale ale lui  în care  şi-a notat câteva gânduri referitoare la ocupaţia sovietică în România, şi interzicerea Bisericii Greco-Catolice,  Biserică în care el s-a născut şi a fost botezat. Aceste documente aveau să atârne greu în condamnarea sa de mai târziu. A mai aflat că în toţi anii de studenţie a fost atent supravegheat de securitate, aceasta fiind la curent cu aproape toate mişcările lui din afara căminului studenţesc: Ştiau, de exemplu, de câte ori a fost la biserică. A mai fost acuzat că ar fi citit cartea lui Hitler,  „Mein Kamf”, tradusă din germană în franceză, limbă pe care Victor o stăpânea la perfecţie.  Acuzaţia era adevărată. Cartea a fost introdusă în cămin de un student provocator, unealtă a Securităţii. În ianuarie 1959, interogatoriile încetează ca urmare a semnării de către el a procesului verbal, deşi nu a fost  în întregime de acord cu acesta. A fost ameninţat că dacă nu-l semnează interogatoriile şi,  se subînţelege, torturile vor continua. E mutat de la Uranus la Închisoarea Malmaison, o fostă cazarmă de pe vremea lui A.I. Cuza.

În februarie 1959 a avut loc prima fază a procesului. Au fost aduşi, în calitate de inculpaţi, şi câţiva foşti colegi. Li s-a adus la cunoştinţă rechizitoriul.  Au fost acuzaţi ca făcând parte dintr-o organizaţie  anti comunistă şi anti statală.  Fără să fie întrebat,  fără să aibă dreptul să vorbească, Victor a negat. Asta l-a costat mai multe zile petrecute într-o celulă de  izolare cu o singură felie de pâine pe zi şi apă.

În aprilie 1959 a avut loc ce-a de a doua fază a procesului. În sala tribunalului a fost prezentă şi mama lui Victor, care a plâns pe toată durata şedinţei. Acuzaţiile aduse de procuror au fost: constituirea acuzaţilor într-o organizaţie ilegală îndreptată împotriva societăţii comuniste, că au spus bancuri cu Hruşciov şi cu alţi lideri comunişti, că au criticat politica partidului comunist şi că au purtat o serie de discuţii anti-comuniste. „Aveţi în faţă o organizaţie nazistă”, a zis procurorul, fluturând cartea Mein Kampf a lui Hitler, mai afirmând că ea a fost citită de toţi cei din boxa acuzaţilor. A cerut pentru ei sentinţa maximă. Victor a mai fost acuzat că am scris împotriva ocupaţiei sovietice şi a interzicerii Bisericii Greco-Catolice.  El a fost condamnat la zece ani de detenţie, iar colegii lui între şase şi opt ani.

Imediat după proces, a fost încarcerat la Jilava, în Fortul nr.13, într-o celulă cu alţi aproximativ 120 de deţinuţi, dormind câte doi într-un pat. În august 1959, a fost transferat, împreună cu alţi condamnaţi, în lagărul  pentru deţinuţi politici de la Stoieneşti, situat pe Insula Mare a Brăilei. Lagărul adăpostea aproximativ 2000 de deţinuţi , în barăci rudimentare, fiecare pentru câte 800 de deţinuţi, mobilate cu paturi metalice cu trei etaje, deţinuţi dormind câte doi în pat.  Condiţiile de higienă erau ca şi inexistente: nu erau băi, nu era săpun,  dejecţiile   erau deversate  din hârdaiele în care deţinuţii îşi făceau necesităţile peste noapte,   în gropi deschise, acoperite doar cu crengi de salcie, aflate în curtea lagărului, în apropierea barăcilor.  Când o groapă se umplea se făcea alta, iar când în curte nu mai aveau loc, se mutau barăcile. Deţinuţi munceau manual, de dimineaţa până seara la ridicat de diguri şi săpat canale pe insulă. Mâncarea era total neîndestulătoare, Disciplina era foarte strictă, iar pedepsele foarte aspre pentru abateri sau neîndeplinirea normelor de muncă. Gardieni erau nişte brute, iar soldaţii puşi să-i păzească pe deţinuţi nu se dădeau nici ei în lături să-i jignească sau să-i lovească pe deţinuţi. Din cauza subalimentaţiei şi a eforturilor fizice mari la care erau obligaţi foarte mulţi deţinuţi au devenit distrofici, iar unii dintre ei au murit

Pentru o  scurtă perioada de timp din cea în care a fost deţinut în lagărul de la Stoeneşti, Victor a fost numit doctorul lagărului, calitate în care deţinuţii au remarcat la el priceperea, sacrificiul şi  dragostea de oameni, calităţi  care  n-au convenit conducerii lagărului şi au determinat schimbarea lui imediat când a avut cu cine.  În perioada când el era doctorul lagărului, în 1960 , şobolanii numeroşi care  roiau în jurul gropilor cu dejecţiile deţinuţilor, au provocat în lagăr o epidemie produsă de un germen numit leptospirrosis, manifestată prin temperaturi mari însoţite de toropeală. Sute de deţinuţi au fost victime ale acestei epidemii.  Cunoscând cauza ei, Victor a reuşit să convingă conducerea lagărului ca dejecţiile să fie transportate zilnic în afara lagărului.

La sfârşitul lui 1961, lagărul de la Stoeneşti a fost desfiinţat, iar o mare parte dintre deţinuţi, printre care şi Victor,  au fost mutaţi în lagărul de la Salcia, iar la începutul lui 1962 în lagărul de la Strâmba, ambele aflate  pe Insula Mare a Brăilei.

În lagărele în care a fost internat Victor, printre deţinuţi au fost mulţi alţi intelectuali, condamnaţi din cele mai diverse motive, unele dintre ele de-a dreptul puerile sau ridicule.  Erau acolo experţi  în limbi străine, literatură, istorie,  filozofie etc. În barăci, între paturi,  luau naştere, ad-hoc, adevărate micro academii sau cluburi. Între paturi, preoţii aflaţi printre deţinuţi, oficiau duminicile sau cu prilejul unor sărbători, slujbe religioase. Şi pe şantier,  reuşind să înşele vigilenţa gardienilor, se organizau aşa zisele „Academii în roabe”,  în cadrul cărora dezbăteau  tot felul de probleme mari, demne de o academie.

De la Strâmba  Victor a fost transferat la Svitstofka, un lagăr dintr-o localitate de lipoveni din Delta Dunării, iar de aici  în lagărul de la Grindu, situat , de asemenea, în Deltă,  iar de acolo la Galaţi, unde au fost îmbarcaţi în tren cu destinaţia Gherla, unde au ajuns în preajma Crăciunului din anul 1962.

La Gherla a fost încarcerat într-o celulă împreună cu alţi 50 de deţinuţi, majoritatea în vârstă de peste 60 de ani.  Câţiva dintre ei se constituiseră într-un guvern al României în exil. După ce l-au cunoscut bine pe Victor, i-au oferit postul de ministru al sănătăţii în acest guvern. Deţinuţii de aici lucrau în fabrica de mobilă a închisorii. Închisoarea avea şi un spital cu 200 de paturi. Victor a fost numit doctor la acest spital, însărcinat să se ocupe de tuberculoşi, a fost mutat într-o altă celulă şi şi-a pierdut funcţia de ministru în guvernul din exil. S-a achitat de sarcinile lui de doctor cu mult devotament şi s-a făcut stimat de  deţinuţi.

În 1963, în închisoarea de la Gherla, şi probabil şi în alte închisori, a  început un amplu proces de reeducare al deţinuţilor, diferit de cel, criminal, experimentat la Piteşti, dar nu mai puţin infam. Deţinuţilor li s-au distribuit ziare în fiecare dimineaţă şi li s-a creat acces la librăria închisorii.  Dintre deţinuţi au fost recrutaţi câţiva instructori.  Vor fi consideraţi ca reeducaţi cei care vor fi în stare să demaşte duşmanii clasei muncitoare din rândul cunoscuţilor şi chiar a propriilor familii.  Acestora li se vor reduce pedepsele. Din păcate, mai mulţi deţinuţi au cuplat la această mârşăvie. Majoritatea însă a refuzat să o facă. După câteva luni, experimentul a eşuat.

La 24 iunie, 1964, după ce a efectuat cinci ani şi opt luni din pedeapsă, Victor a fost eliberat. La eliberare i s-a cerut să devină informator al securităţii, dar a refuzat.  A ajuns la Bucureşti, a încercat să intre în posesia diplomei de medic. A fost refuzat pe motivul că are o restanţă la examenul de marxism-leninism, inclus în examenul de stat. S-a declarat de acord să dea acel examen.  I s-a spus că va trebui să repete întregul  examen de stat. A fost de acord şi cu asta, dar nu i s-a aprobat, drept pedeapsă  pentru refuzul lui de colaborare  după eliberarea din închisoare. I s-a oferit un post de asistent medical la un dispensar într-un sat departe de Bucureşti, pe care, ne având încotro, l-a acceptat.

În  1964, după eliberare, îşi vizitează familia din Bănişor. Este primit cu ostilitate de preotul ortodox din sat şi de către miliţie. Este acuzat că instigă la activităţi catolice.

În august 1968, Victor îi face o vizită cardinalului Iuliu Hossu, care avea domiciliu forţat la Mănăstirea Căldăruşani, situată la 40-45 km de Bucureşti, în semn de recunoştinţă pentru cel  căruia îi datora ieşirea lui în lume şi începutul instruirii.

După trei ani de la eliberarea din puşcărie, Victor obţine aprobarea să-şi dea din nou  examenul de stat. Îl dă şi intră în posesia  mult râvnitei diplome de medic. Devine medic de circumscripţie la ţară. E tot ce i s-a oferit.  Populaţia locală l-a iubit pentru devotamentul de care a dat dovadă în profesia de medic. El a continuat să fie supravegheat şi suspectat de activităţi anticomuniste şi anti statale. Asta l-a determinat să se hotărască să fugă din ţară, în Occident. Face două încercări, ambele prin Iugoslavia, pe uscat, pe jos. Prima eşuează cea de a doua reuşeşte.

Prima încercare o efectuează  solitar,  în noaptea de 22 septembrie  1968., pe un teren necunoscut, pe ploaie şi fără busolă. Bâjbâie o noapte întreagă în căutarea graniţei fără să o găsească. Spre dimineaţă s-a ascuns într-un tufiş, hotărât să-i petreacă acolo ziua, să se orienteze şi să reia trecere frontierei în noaptea următoare. Este descoperit însă în ascunzişul să de un …cal, este arestat, încarcerat la Timişoara, judecat şi condamnat la Trei ani închisoare. Face recurs şi pedeapsa i se reduce la un an, din care execută nouă luni, în închisoarea de la Aiud.

După eliberare, în august 1969, se reîntoarce în Bucureşti, lucrează în construcţii până în martie 1970, după care obţine repartizarea ca doctor de circumscripţie în satul Optaşi din judeţul  Olt. Nu renunţă la intenţia de a părăsi ţara . Se asociază cu Steve, un tânăr pe care l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud. Fac împreună o pregătire minuţioasă, procurându-şi tot de ce aveau nevoie,  inclusiv o busolă. Hotărăsc data plecării pentru 28 august, 1970. Au făcut autostopul până la Râmnicu Vâlcea, au călătorit cu trenul până la Timişoara, de unde au mers pe jos, pe câmp,  până în apropierea zonei de frontieră unde au aşteptat să vină noaptea pentru a merge mai departe. Odată cu înserarea pornesc la drum.  Urmează o descriere amănunţită şi palpitantă a traversării frontierei care a durat două nopţi. În prima noapte au traversat  o linie de frontieră falsă, după car nu şi-au dat seama unde e cea adevărată, Au stat în ziua următoare ascunşi, s-au orientat, şi au atacat adevărata linie de frontieră în noaptea următoare. Reuşesc s-o treacă. La ora 4,30 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie, făcând primi paşi pe pământ iugoslav.

De frică că sârbii ar putea să-i extrădeze către autorităţile româneşti de graniţă, s-au hotărât să nu se oprească până în Italia şi  străbată toată Iugoslavia pe jos, în timpul nopţii, evitând să vină în contact cu vreo persoană. Traversarea a durat până pe 19 septembrie, când au pus piciorul pe pământ italian în prejma oraşului Trieste.  A mers pe jos în total 20 de zile.

La Trieste, s-au predat autorităţilor, au fost internaţi într-un lagăr pentru refugiaţi. Victor a reuşit să obţină o viză pentru SUA şi în ziua de 2 martie, 1971, s-a îmbarcat pe una avion Al Italia cu destinaţiaNe York City.

În America, Victor  s-a căsătorit, a învăţat engleza, a obţinut licenţa americană în medicină  şi trei certificate de specializare  în trei ramuri ale medicinii şi , aşa cum mărturiseşte el, „mi-am câştigat respectul social şi profesional” Pe soţia lui o cheamă Alice şi este născută în America. Împreună au doi copii, Ana şi Patrick , şi un număr neprecizat de nepoţi.

Printre realizările profesionale de excepţie ale lui Victor, la loc de frunte este descoperirea Sindromului din Golful Persic, care a fost cauza îmbolnăvirii militarilor care au luat parte la Războiul din Golf (1990-1991).  De fapt, el a demonstrat că îmbolnăvirea acestor militari s-a datorat  mediului toxic existent acolo în timpul conflictului militar.

Sunt mândru de consăteanul meu Victor Gordan.  Este un exemplu de verticalitate umană, de cinste, corectitudine,  demnitate, omenie, îndrăzneală,  putere de sacrificiu. Îi urez, pe această cale, ani mulţi cu sănătate şi fericire de aici înainte, lui şi familiei sale.

Cu drag,

Artemiu Vanca

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN. TURCENI 1986

PREFAŢĂ

Termocentrala Turceni a fost proiectată să aibă o putere instalată de 2640 MW, cu 8 blocuri de câte 330 MW fiecare, cu cazane de 1035 t/h fabricaţie Vulcan Bucureşti şi turbine de 330 MW de fabricaţie IMG Bucureşti.  Până în 1986, au fost puse în funcţiune şase blocuri, prin urmare puterea instalată în acel an era de 1980 MW. De reţinut această putere pentru a o compara cu cea zilnică cu care am reuşit să funcţionăm noi, în acel an.

În martie 1985, am fost detaşat, mai mult obligat decât de bună voie,  de la Rovinari, unde eram şef Serviciu Programare, la Turceni, pe funcţia director tehnic. Familia mi-a rămas la Târgu Jiu, iar eu  făceam   săptămânal naveta la Turceni.  Detaşarea mea s-a transformat în transfer, echivalent cu o condamnare la muncă silnică, prin Decretul de militarizare a Sistemului Energetic din 1985. „Detenţia” la Turceni  a durat în total un an şi o lună. În tot acest interval de timp mi-am făcut datoria, dar am fost şi animat de dorinţa de a scăpa de acolo şi a mă întoarce la familie şi de a face şi altceva decât a-mi toca nervii şi sănătatea în uzină, muncind de dimineaţa până seara şi uneori şi noaptea, într-un mediu infernal,

 M-am angajat faţă de mine să însemnez evenimentele zilnice, atâtea câte încap pe o pagină de agendă, ca să las o dovadă despre ce se întâmpla în uzină atunci, despre cum trăiam şi cum eram trataţi. Am trebuit, uneori,  să fac un efort serios ca să-mi respect angajamentul.  Am făcut asta şi în anii 1983, 1984,  la Rovinari. Sper să fi reuşit să redau atmosfera de iad în care trăiam şi lucram.

În 1986, director al termocentralei era Berş Florea, detaşat  de la Termocentrala Mintia, apoi, ca şi mine, transferat aici,  prin Decret. Familia i-a rămas la Deva, pe care o vizita atunci când i se permitea s-o facă.  El l-a înlocuit pe Vaida Victor, fost director comercial la IE Rovinari, implicat pe nedrept la Turceni în avarierea unui generator şi demis din funcţie apoi trimis în judecată împreună cu alţi şase ingineri şi tehnicieni.  Eu i-am luat locul lui Dumitru Stoian, cu care am fost coleg la Işalniţa şi a cărui vină era că obosise şi nu mai dădea satisfacţie. Se proceda cu noi la fel cum se proceda cu caii de poştă, în secolul trecut: se înlocuia un director obosit cu unul care a avut timp să se odihnească. Se aştepta, de fiecare dată, ca noii directori să facă minuni, ori lucrul acest nu s-a întâmplat nici atunci când au fost aduşi cei mai buni oameni din sistem, cum avea să fie, de exemplu, cazul doctorului inginer Florea Bereş.

Nu eram supermani, aveam fiecare limitele noastre fizice şi profesionale, aveam şi foarte multe sarcini de care evenimentele numeroase din instalaţii ne împiedicau să ne ocupăm. Directorul tehnic era preşedintele a o mulţime de comisii. Nu e de mirare că numeroasele colective din afară care ne analizau ne găseau o mulţime de lipsuri. Ni se făceau observaţii şi eram sancţionaţi. N-au lipsit nici reproşuri, venite de la nivel de minister,  de tipul. „Mai puneţi şi voi osul la treabă!”

Schimbarea dintr-o funcţie a cuiva cu altcineva era cea mai la îndemână şi mai frecventă măsură organizatorică în socialism, iar o schimbare atrăgea totdeauna altele. Din 1983 până în 1986 - intervalul dintre cele două jurnale ale mele - s-au schimbat directorii şi directorii tehnici la Rovinari şi Turceni, directorii tehnici din CIPEET, miniştrii şi miniştrii adjuncţi din MEE, prim-secretarii şi secretarii Comitetului Judeţean PCR – GORJ etc.

Dar nu neapărat schimbarea şefilor era ceea ce trebuia făcut ca lucrurile să meargă mai bine. În primul rând trebuiau luate măsuri mult mai profunde sociale, tehnice şi organizatorice la nivelul economiei de ramură şi a economiei naţionale. Comuniştii erau ieftini la făină şi scumpi la tărâţe. Cheltuiau sume fabuloase ca să construiască şi să ţină în funcţie fabrici nerentabile ale căror produse erau mai proaste şi ne costau mai mult ca cele similare din import (cazul şi a utilajelor energetice),  cheltuiau enorm pentru reparaţii şi piese de schimb în loc să investească în calitate şi pregătirea profesională a oamenilor. Cheltuiau enorm pentru nişte investiţii megalomanice, unele ne necesare altele nu neapărat necesare, cum ar fi: Casa Poporului, Canalul Dunărea-Marea Neagră, Canalul Dunăre-Bucureşti, combinatele  siderurgice de la Galaţi şi Călăraşi  etc,. Făceau asta în dauna nivelului de trai a populaţiei căruia nu-i asigurau condiţii decente de viaţă şi de trai: erau lipsurile alimentare bine cunoscute, se trăia în întuneric şi frig, condiţiile de transport în comun erau mizerabile etc. Schemele organizatorice erau aprobate cu mare zgârcenie motiv pentru care unele categorii de personal, cum era personalul tehnic de conducere din centralele electrice, erau supra solicitate. În aceste condiţii, ori nu te trăgea inima să munceşti ori nu erai în stare s-o faci cum trebuie. Chiulul era în floare şi era forma de protest din socialism. Filozofia muncitorului în socialism era: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.

În centrală erau zilnic opriri şi porniri de blocuri ceea ce solicita peste măsură întreg personalul, în special pe cel de exploatare întreţinere şi reparaţii care nu lucra în ture şi care  trebuia să rămână peste program în centrală când astfel de evenimente aveau loc în cursul dimineţii  sau era adus de acasă dacă ele se produceau după amiaza sau noaptea. Se lucra şi în majoritatea duminicilor şi a zilelor de sărbătoare. Atmosfera din centrală era tot timpul foarte tensionată. Zilnic erau pe capul nostru tot felul de şefi de la centrala industrială, minister, consiliul de miniştri şi judeţ. Eram tot timpul certaţi şi mânaţi de la spate cu biciul să reparăm mai repede, să pornim mai repede, să creştem sarcina pe centrală etc.  Într-un fel era explicabil: situaţia în Sistemul Energetic Naţional era catastrofală, se ajunsese să se funcţioneze cu frecvenţe în apropierea celei de 48 HZ. Sarcina pe centrală n-a depăşit decât rareori 600 MW !!! Ne zbăteam, unii dintre noi,  în van. Era o neputinţă strigătoare la cer!

De la Bucureşti am primit, nu o singură dată, dispoziţii aberante, cărora din păcate a trebuit să le dăm curs. Însuşi N. Ceauşeşcu s-a amestecat în unele soluţii tehnice privind centrala noastră, soluţii cu efecte ulterioare nefericite.

Militarizarea Sistemului Energetic a avut ca scop creşterea disciplinei şi eficienţei în Sistem. Nu şi-a atins nici pe departe scopul. Aşa cum se va vedea, în jurnal pomenesc foarte rar despre militari. Nu s-au implicat pre mult pentru că nu se pricepeau dar şi din motive de bun simţ: simţeau că sunt în plus, că sunt nedoriţi. Am apreciat asta la ei.

Cauza principală declanşărilor erau defecţiunile de echipamente, dintre care pe primul loc se situau spargerile de ţevi la cazane. În afară de ele mai interveneau însă şi greşelile personalului, calitatea proastă a cărbunelui, sau lipsa acestuia, deficienţe de proiectare. Tot felul de comisii venite din afară ne analiza şi para analizau, stabileau măsuri peste măsuri care de multe ori se băteau cap în cap sau nu ajutau la nimic, produceau doar costuri, asta pentru că, de multe ori,  se acţiona pentru a se diminua  efectele în loc să se înlăture cauzele.

Sper ca cele spuse până aici să reuşesc să le exemplific şi să le detaliez cu paginile de jurnal, pe care le-am transcrisaşa cum era fără să tai sau să adaug ceva, doar cu câteva modificări de gramatică şi stil şi am făcut câteva sublinieri ca să atrag atenţia a ceea ce mi s-a părut a fi afirmaţii mai importante sau mai îndrăzneţe, pentru vremea aceea.

Mă bucur că, după Revoluţie,  cele două termocentrale, graţie unor ample programe de retehnologizare, şi-au îmbunătăţit radical funcţionarea şi au devenit centrale de bază ale Sistemului Energetic Naţional, iar angajaţii lor, muncitori, ingineri, directori, lucrează în ele de plăcere.

Autorul

P.S. Începând cu anul 1985, am început să cochetez cu poezia, Am scris poezii pe cele mai diverse teme. Nu puteau să lipseacă, bineînţeles, temele legate de locul meu de muncă. Reproduc, în finalul jurnalului, câteva poezii legate de Turceni, în ordinea în care le-am scris.

Autorul

Citeşte mai mult >>

JURNAL DE ENERGETICIAN. ROVINARI 1982, 1983*

PREFAŢĂ

Înainte de Revoluţie, sectorul energetic din ţara noastră a fost unul din zonele fierbinţi ale economiei socialiste. El n-a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea megalomană a industriei, existând tot timpul un deficit de energie electrică care a obligat la sacrificii industria, dar  mai ales populaţia. Presiunea asupra celor care am lucrat în acest sector a fost uriaşă! Eram taxaţi pentru fiecare MW lipsă.

Deficitul de care vorbeam mai sus nu se datora  puterii electrice insuficientă instalată în ţară, ci funcţionări defectuoase a centralelor electrice, mai ales ale celor cu utilaje româneşti, iar dintre ele, în primul rând ale celor pe cărbune.

 După cum se ştie, Ceauşescu a avut ambiţia să facă totul în ţară, începând de la acul de cusut şi până la avioane şi reactoare nucleare. În domeniul energetic s-a ambiţionat să facă cazane şi turbine mari. S-a trecut, peste noapte, de la cazanul de 50 t/h la cazanul de 1035 t/h şi de la turbina de 12 MW la turbina de 330 MW, ambiţionându-ne să fabricăm şi toate instalaţiile auxiliare mecanice, electrice şi de automatizări. N-a ieşit ceva bun, ceva care să corespundă exigenţelor producţiei de energie electrică. Calitatea lor necorespunzătoare şi-a pus pecetea pe comportarea în exploatare a centralelor dotate cu astfel de echipamente.

 În plus, centralele termoelectrice pe cărbune s-au amplasat, cum era normal, în zonele de unde se extrăgea acesta. Aşa se face că Oltenia, o regiune înapoiată din punct de vedere industrial şi fără o tradiţie muncitorească, s-a trezit cu cele mai mari centrale electrice din ţară, amplasate la Işalniţa, Rovinari şi Turceni. Ţăranii din zonă au devenit, peste noapte, energeticieni! Calificarea lor nesatisfăcătoare şi lipsa lor de experienţă a fost a doua cauză a funcţionării proaste a acestor centrale.

Lignitul, cărbunele care este ars în cazanele termocentralelor din Oltenia,  provine, aşa cum se ştie,  din exploatările la suprafaţă din judeţul Gorj.  Nici minerii de aici nu erau străluciţi la vremea aceea şi  nici condiţiile în care lucrau ei nu erau extraordinare. Calitatea cărbunelui sub cea din proiect şi livrările insuficiente de cărbune, au fost a treia cauză a funcţionării necorespunzătoare a centralelor.

A existat şi o a patra cauză, generală în România, în anii comunismului. Ea se referă la condiţiile trai şi muncă care ne erau asigurate atunci şi la politizarea excesivă a vieţii noastre.  Industrializarea exagerată a ţării, în loc să ducă la îmbogăţirea ei şi creşterea nivelului nostru de trai, a dus la sărăcirea ei, iar nivelul nostru de trai a scăzut aproape de limita suportabilului. Trăiam pe întuneric, iar pe piaţă nu se găseau alimente. Oamenii erau foarte nemulţumiţi. La radio, televizor, şi până şi la fiarele de călcat pe care le băgam în priză spuneau mucaliţii, auzeam toată ziua cuvântările lui Ceauşeşcu. Salariile erau mici, iar muncitorii câştigau mai bine decât inginerii. În aceste condiţii, forma de protest era chiulul. Oamenii se conduceau după principiul: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!”

În zadar stăteau pe capul nostru, zi de zi în centrală, activişti de partid de la CC-PCR,  directori  de la centrala industrială şi  miniştri adjuncţi. Prezenţa lor, în majoritatea cazurilor, era una formală şi efectul ei era că ne distrăgeau, pe conducătorii centralei,  de la obligaţiile de serviciu. Ne obişnuisem atât de mult să-i avem printre noi încât nici nu ne mai sinchiseam de prezenţa lor. Destul de frecvente erau  şi vizitele  miniştrilor plini, a viceprim-miniştrilor ţi chiar a prim-miniştrilor. Nu veneau de plăcere. Veneau mânaţi de la spate de şeful cel mare sau de frica lui. Veneau înnebuniţi de criza energetică care cuprinsese ţara, de situaţia Sistemului Energetic Naţional aflat la marginea prăpastiei. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că o să ajungem funcţionăm în sistem cu frecvenţa catastrofală  de aproape 48 Hz?!

După Revoluţie, situaţia funcţionării centralei Rovinari s-a schimbat în mod radical în bine. De ce? Pentru că s-au eliminat cauzele care  au provocat, în trecut, funcţionarea foarte proastă a ei. Să le luăm pe rând:

-   În primul rând au fost retehnologizate instalaţiile. S-au înlăturat punctele slabe, înlocuindu-se unele produse româneşti de proastă calitate, cu altele de  calitate corespunzătoare provenite din import, ridicându-se foarte mult gradul de disponibilitate al utilajelor. De exemplu:  înlocuirea instalaţiilor de automatizare şi punerea la punct a reglajelor automate ale cazanului, au înlăturat aproape complet spargerile de ţevi la cazane,  principala cauză de indisponibilitate a lor de până atunci.

-   Timpul şi mai bunele condiţii pentru instruirea lui şi-a pus pecetea pe calificarea şi experienţa personalului

-   Extracţia cărbunelui s-a îmbunătăţit considerabil ca urmare a  retehnologizării şi a carierelor.  Crearea Complexului Energetic Oltenia, i-a implicat şi interesat direct pe mineri în producţia energiei electrice a termocentralelor.

-   S-a îmbunătăţit nivelul de trai, s-a micşorat ingerinţa factorului politic.

-   A dispărut presiunea deficitului în sistem de energie electrică, ceea ce i-a permis centralei să-şi pună la punct şi să-şi retehnologizeze instalaţiile.

Eu am lucrat în toate cele trei termocentrale. În anii 1982 şi 1983, la Rovinari, şi în 1986, la Turceni, am ţinut câte un jurnal zilnic. L-am reprodus în cele ce urmează pe cel de la Rovinari, convins că pun la dispoziţia celor interesaţi un document interesant despre cum funcţiona centrala în anii aceia,  şi despre cum se lucra şi se trăia atunci. L-am transcris cu doar câteva corecturi de gramatică excluzând  notaţiile cu caracter familial sau strict personal.  Două versiuni complete, una  digitală şi una  olografă,  pot fi puse însă la dispoziţia celor autorizaţi să se convingă de autenticitatea transcrierii jurnalului olograf şi, implicit, să intre în intimităţile autorului.

Cu siguranţă a existat un grad de subiectivitate în ceea ce am relatat, mai ales atunci când m-am referit la anumite persoane. Dacă am greşit, şi mi se va demonstra asta, îmi voi cere scuze. Accept că nici eu nu am fost o persoană cu care s-a lucrat totdeauna uşor. Ceea ce pot afirma cu toată tăria despre mine, este că m-am străduit totdeauna, din răsputeri, să mă achit de sarcinile ce-mi reveneau şi am făcut-o, de fiecare dată,  până când   am ajuns la limita rezistenţei mele fizice şi nervoase. Când am ajuns în acest punct, mi-am dat de fiecare dată  demisia, indiferent pe ce funcţie eram. Nu m-am cramponat de funcţiile de conducere. Unii dintre cei care au făcut-o şi au pus la inimă ceea ce se întâmpla în centrală au sfârşit prematur.

Autorul

*Cartea de faţă -  100 de pagini, format A5 - a fost scoasă prin copiere, într-un tiraj de numai restrâns de exemplare. Nu are ISBN. Este destinată familiei mele, colaboratorilor apropiaţi şi Termocentralei Rovinari, care o va primi şi pe suport electronic, cu libertatea să o tipărească, dacă doreşte , în tirajul pe care-l va considera necesar.

Citeşte mai mult >>

CALEIDOSCOP NOSTALGIC. OAMENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI*

Volumul de faţă ne propune o incursiune într-un mozaic multicolor de trăiri personale. Prozatorul Artemiu Vanca dă viaţă lumii aducerilor-aminte şi a prezentului văzut cu ochii plini de înţelepciune, dar şi de curiozitate şi vioiciune tinerească, ai unui scriitor ajuns la vârsta senectuţii pe care încearcă să o conjure prin actul de creaţie.

Figuri memorabile, locuri impregnate de istorie, întâmplări cu pilde moralizatoare ce-i conturează structura personalităţii, pe toate le evocă Artemiu Vanca cu darul său de povestitor atestat de volumele anterioare.

În miniaturi pline de vervă, folosind un limbaj simplu, firesc, cu fraze scurte, concise, scriitorul ne aduce în faţa ochilor un tablou amplu şi veridic al Bucureştiului şi al satului Runcu. Schiţele îi trădează compasiunea faţă de aspectele tragice ale dislocărilor umane pre şi post decembriste, dar şi rigorismul în judecarea viciilor distrugătoare de valori umane.

Autorul nu recurge la înflorituri poetice, nu are descrieri ample de peisaj, nu insistă asupra trăsăturilor fizice ale personajelor decât în măsura în care acestea sunt pertinente scopului urmărit de acesta. Fauna umană ce-i populează schiţele este alcătuită mai degrabă din arhetipuri: bătrâni împuţinaţi de boală şi înspăimântaţi de spectrul morţii, tineri distruşi de patima băuturii, femei silite să se prostitueze sau victime ale violenţei domestice, cerşetori cu suflet mare, vânzători resemnaţi din Obor... O lume pestriţă cu care scriitorul încearcă şi reuşeşte să  intre în dialog, dând viaţă dramelor şi deznădejdii acesteia.

Volumul încântă prin marea varietate de tonalităţi. Fior nostalgic şi regrete tardive în povestiri precum Everybody huoo! sau Vasilică; umor picant în rememorarea stagiului militar (Armata veselă); autoironie (Am intrat în Uniunea Scriitorilor); suspans (Teroriştii, Zăpada). Şi nu în ultimul rând, o imaginaţie debordantă şi un animism de o reală prospeţime (Vrăbile, Totemul şi Cuminţenia Pământului, ciclul de povestiri fantastice).

Abundenţa de detalii cifrice şi de informaţii din diverse domenii,  care pot părea la prima vedere supărătoare, se explică în primul rând prin formaţia de inginer a prozatorului, dar şi dorinţei afirmate şi asumate de acesta de a conferi volumului şi o valoare monografică şi informativă.

În povestirea Cenaclul, Artemiu Vanca  se confesează: nu poate scrie "păsăreşte" pentru a fi citit şi apreciat doar de criticii "calofili". Este ferm convins că povestirile sale îşi au cititorii lor, şi nu greşeşte.

Timid prin  excelenţă, Artemiu Vanca afirmă undeva: "Scriu, oricum, mai uşor decât povestesc". Iar prozele sale, măiestrit închegate, fac dovada talentului său narativ şi a ambiţiei de a nu conteni să se povestească şi să ne povestească scriind.

Alexandra Vişan

*Articolul postat este prfeţa cărţii, apărută în 2017 la Editura Caiete Silvane din Zalău şi lansată, tot la Zalău, în ziua de 24.03.2017, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.

Citeşte mai mult >>

IGOR

Cu Igor Munteanu am fost prieten şi coleg de serviciu, înainte de pensionare. Cu câteva luni în urmă, îi murise soţia.  Am auzit că devenise de nerecunoscut: slăbise, se gârbovise, nu mai avea chef de vorbă, nu mai citea, nu se mai uita la televizor, nu prea mai mânca. Cu alte cuvinte, nu mai avea chef de nimic. Se pare că nici să mai trăiască nu mai avea chef!  Arata ca un câine căruia i-a murit stăpânul, care refuza să mai mănânce şi aştepta să moară şi el. Nu mai rămăsese nimic din bărbatul mândru şi falnic de odinioară.

M-am mirat foarte mult! Nu mi-am închipuit niciodată că şi-a iubit atât de mult soţia şi că dispariţia ei îl va dezechilibra într-un asemenea hal! Era un om de viaţă, îi plăcea societatea prietenilor, mergea cu noi la restaurante şi pe stadioane şi, mai ales,….. îi plăceau femeile. Nu o singură dată mi s-a lăudat cu aventurile lui galante. Nu mai înţelegeam nimic!

I-am făcut o vizită acasă, ca să-l văd şi să stăm de vorbă. Fusesem de mai multe ori la el pe vremea când îi trăia soţia. Atunci mi-a plăcut cum le arăta casa. Acum am găsit-o în dezordine şi neaerisită. Igor m-a întrebat dacă doresc să mă trateze cu ceva. Am acceptat un pahar de bere rece, de la frigider. M-a poftit să iau loc, adus berea, după care s-a aşezat şi el pe un scaun. Am ciocnit un pahar apoi ne-am uitat un timp unul la altul, fără să ne spunem nici un cuvânt. El arăta ca un monument al deznădejdii! L-am întrebat:

- Ce se întâmplă cu tine?

- Mor pe zi ce trece. Îmi lipseşte foarte mult. Simt că nu pot trăi fără ea, mi-a răspuns el şi a început să lăcrimeze.

- Exagerezi!

- Nu exagerez deloc. Aveam cu cine discuta sau împreună cu cine mă bucura sau întrista când era cazul. Aveam cui mă plânge când  nu-mi convenea ceva. Mă asculta cu răbdare, ştia să mă îmbărbăteze când eram descurajat şi să mă consoleze când nu mai era nimic de făcut. Avea grijă de mine ca de un copil. La rândul meu am făcut tot ce-am putut pentru ea. Am iubit-o foarte mult şi  m-a iubit şi ea. Ne potriveam în toate privinţele. Numai în ea am avut încredere, numai ei i-am mărturisit tot ce mă frământa şi tot ce făceam,  cu excepţia, bineînţeles, aventurilor mele amoroase,  pe care m-am străduit din toate puterile să i le ascund, dar n-am reuşit s-o fac în totalitate, motiv pentru care ea a suferit, iar acum  sufăr şi eu din cauza asta.

- Dacă este aşa şi dacă ai ţinut atât de mult la ea, de ce ai înşelat-o? am îndrăznit eu să-l întreb.

- Pentru că am iubit şi alte femei şi pentru că  eram convins  că iubindu-le  nu săvârşeam un păcat, a venit el cu o motivaţie nouă faţă de cele pe care le avansase în trecut, când ne-am mai ciondănit pe tema asta.

- Cum adică? Nu zice una din cele zece porunci, să nu prea curveşti?

Igor şi-a şters lacrimile şi, înviorat, s-a grăbit să mă contrazică:

-  Credeam că tot ce facem noi oamenii din iubire, ne e permis. Şi apoi, aşa am fost făcut eu: să-mi placă femeile.

- Eşti convins că ştii ce este iubirea? Nu cumva o confunzi cu altceva?

- Cândva m-am uitat într-un dicţionar şi am reţinut că ar fi „un sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus”.  Mi s-a părut corect.

- Mie nu, i-am replicat eu. În loc de doar „afecţiune”, ar fi trebuit scris „afecţiune profundă”! Simpla afecţiune  e mai degrabă atracţie sexuală decât iubire. Cred că despre aşa ceva a fost vorba în cazul  celorlalte femei din viaţa ta sau, mai bine spus, din patul tău.

N-a zis nimic, dar a făcut o grimasă, care putea să însemne dezacordul lui cu mine sau, cine ştie,  dezacordul cu el!?

-  Oricum, ar fi trebuit să-ţi dai seama că puteai distruge viitorul unor fete sau căsnicia unor femei măritate, dacă nu cumva ai şi făcut-o?

 - Riscul de a distruge viitorul sau căsnicia cuiva, la care te-ai referit, este unul asumat de ambii parteneri. Atracţia este reciprocă, şi vinele, dacă există, sunt egale.

-  Fii sigur că există şi, egale sau neegale, tot vine sunt şi nu sunteţi scutiţi de responsabilitate.   Dar, de multe ori lucrurile nu se petrec nici barem aşa: unul dintre voi, de obicei bărbatul,  trişează. De unde vi se trage pasiunea asta exagerată pentru femei?

- Cred că e ceva genetic. Moştenim pe cineva.

- Tu pe cine crezi că moşteneşti?

Igor a căzut pe gânduri. Ori nu ştia, ori avea  oarecari reţineri să-mi răspundă la această întrebare. A făcut-o până la urmă, poate şi din nevoia de a se justifica.

- Se pare că îl moştenesc pe tatăl meu. Nu l-am cunoscut. Era rus. Despre el mama mi-a povestit doar când era pe patul de moarte.

- Ce ţi-a povestit?

- Că la venirea ruşilor în ţară, după 23 August 1944,  soţul ei, Nicolae Munteanu - cel despre care credeam până atunci că e şi tatăl meu  -  era concentrat, iar ea locuia la ţară, într-o cameră închiriată, în casa unei femei văduve, cu doi copii mici, al cărei bărbat murise în primul an de război. Mama avea douăzeci de ani şi era învăţătoare.

Ca să înţelegi ce s-a întâmplat după asta, trebuie să-ţi spun că  mama era basarabeancă,  familia ei stabilindu-se  în România după Primul Război Mondial. Ca aproape toţi basarabenii, ştia ruseşte şi era îndrăgostită de literatura rusă şi de cântecele ruseşti. Era şi foarte frumoasă şi, pe când era elevă, un coleg a abuzat de ea. Fapta lui a ajuns la cunoştinţa  familiilor lor, care i-au obligat să se căsătorească.  Nu numai că nu şi-a iubit soţul, dar nici nu suporta să se atingă de ea. Doar lui în armată, la puţin timp după ce s-au căsătorit, a împiedecat-o să divorţeze de el, aşa cum intenţiona.

Dar, să revin la ruşi. În drum spre  frontul de Vest, ei poposeau câte o zi sau două în localităţile româneşti. În sate,  ofiţerii se instalau în casele oamenilor, în timp ce militarii de rând dormeau în corturi, în căruţe cu coviltir, în maşini sau în acareturile  localnicilor.  Într-o dimineaţă, curtea gazdei mamei s-a umplut de soldaţi, iar în casă s-au cazat doi ofiţeri tineri, locotenenţi amândoi. Li s-a pus la dispoziţie camera   de oaspeţi, cea mai bine mobilată şi mai arătoasă din toată casa,  de altfel singura liberă. Femeilor, le era o frică teribilă de ruşi, pentru că le mersese vestea de violatori, motiv pentru care au stat în   camerele lor, străduindu-se să dea cât mai puţin ochii cu ei. Ofiţerii însă le-au deranjat mereu cerându-le una sau alta. Au descoperit repede că mama ştia ruseşte. A aflat şi ea că pe unul îl cheamă Igor, iar pe celalalt Dimitri. Încă de la început, cel mai mult i-a plăcut de Igor: era chipeş, glumeţ şi tot timpul cu zâmbetul pe faţă.

La prânz, ruşii le-au chemat în camera lor împreună cu copiii, au pus pe masă o pâine mare de secară, au deschis nişte cutii de conserve cu fasole, carne şi peşte marinat şi au insistat ca cele două femei şi copiii să mănânce împreună cu ei. Probabil că ştiau că în ultimul an de război românii cam suferiseră de foame. Femeilor le-a fost teamă să refuze. La început au mâncat cu oarecare reţinere, apoi treptat atmosfera s-a destins şi s-au simţit chiar bine în compania celor doi ofiţeri, simpatici şi civilizaţi. Prin intermediul mamei au aflat printre altele  despre ei că sunt necăsătoriţi, că Igor era student la conservator, iar Dimitri la Politehnică.  

Ca să se revanşeze, mama şi gazda ei i-au invitat seara la cină, pentru care şi-au consumat ultima făină şi ultimele ouă din casă şi au tăiat singura găină din curte, una pe care o cruţaseră ca să devină cloşcă. I-au servit  cu supă de pasăre cu tăiţei de casă şi friptură cu piure de cartofi şi murături. Ruşii au declarat că nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun. O sticlă de vin, una dintre cele rămase de la pomana soacrei gazdei, moartă în anul acela, le-a dezlegat şi mai mult limbile şi au aflat unii despre alţii tot ce-i interesa. Imediat după masă, Igor şi-a scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte.   Dimitri îl acompania din gură. Mama zicea că Igor cânta straşnic la acel instrument, iar Dimitri avea o voce care se asemăna cu a lui Şaliapin.  Încântată să audă muzică rusească, li s-a alăturat şi ea. Avea o voce frumoasă!

Ca să înţelegi ce însemna pentru mama muzica rusească trebuie să-ţi spun că ea cântata adesea, în casă, de una singură sau avându-mă doar pe mine ca ascultător. La câte un cântec trist de dragoste, privea  undeva departe, ca şi cum acolo s-ar fi aflat cineva pe care-l iubea şi căruia  îi ducea dorul, la altul lăcrima, la cele vesele i se lumina faţa şi uneori începea să danseze,  iar dacă mă nimeream prin prejmă, mă lua şi pe mine la dans.

Mă întorc la „masa festivă”, dată de cele două femei în „onoarea” ofiţerilor ruşi.   Între timp, copiii gazdei, aduşi de femei la cină ca să-i împiedice pe ruşi să se ia de ele, adormiseră unul în braţele mamei sale, celalalt cu capul pe masă. Mama lor i-a dus la culcare şi s-a întors cu încă o sticlă de vin. S-a încins o petrecere în toată regula care a ţinut până după miezul nopţii. Au cântat şi  chiar dansat. Cântecele ruseşti, predominant de dragoste, au dat-o gata pe mama. Petrecerea s-a terminat în dormitoarele celor două femei: mama cu Igor, gazda cu Dimitri. Mama a  mărturisit că a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa ei, prima şi ultima de dragoste pătimaşă. După cum ai văzut, totul s-a întâmplat cu acordul deplin al ambelor părţi.

Peste încă o zi,  ruşii au plecat. Cele două femei au plâns după ei. Nu i-au mai văzut niciodată. După nouă luni, mama m-a năsut pe mine şi mi-a pus numele de Igor. Până când nu mi s-a mărturisit, nu  am aflat motivul adevărat pentru care m-a botezat aşa şi de ce de ziua mea cânta cântece de  jale ruseşti şi plângea! Soţul ei a murit pe front, iar ea nu s-a mai măritat şi n-a mai cunoscut alt bărbat, dovadă că  sunt alcătuit din cu totul alt aluat decât ea, probabil din cel din care era făcut şi tatăl meu.

- De unde ştii că rusul era şi el afemeiat?

- Nu sunt sigur, dar înclin să cred că a fost. Cu siguranţă, înainte de a se culca cu mama s-a culcat şi cu alte femei.

-  Eu cred că de cele mai multe ori este suficient instinctul. Tu cum ai ajuns să-ţi placă femeile?

-  Încă de mic au început să mă atragă fetele, cele de o vârstă cu mine şi chiar cele  mai mari. Nu cred că aveam şapte ani, când m-am îndrăgostit de o studentă. Ea avea un prieten pe care eu îl uram de moarte din pricina asta. Am suferit cumplit că eram prea mic ca ea să mă bage în seamă. Am uitat-o repede şi în anii care au trecut m-am mai îndrăgostit de câteva. Ajunsesem la pubertate, eram înalt şi frumuşel, cu nişte trăsături feminine, şi foarte timid. Îmi plăceau  la nebunie fetele, dar ele nu mă plăceau pe mine. N-aveam nici papagal şi nici altceva cu care să le impresionez.  La oameni e ca la animale: un mascul, ca să fie acceptat de o femelă, trebuie să fie mai frumos şi mai viteaz decât ceilalţi. Conştient de asta, am învăţat să cânt la chitară şi din gură, dar abia după ce a început să-mi crească barba şi trăsăturile feţei mi s-au mai înăsprit, iar limba mi s-a mai dezlegat şi am început să am şi tupeu,  s-au uitat şi ele la mine. Am fost virgin până la optsprezece ani. M-a dezvirginat o femeie mult mai în vârstă decât mine şi tot ea m-a învăţat arta de a face amor. După asta, totul a venit de la sine. Nu eram în stare să fac faţă ocaziilor care mi s-au ivit să mă culc cu câte o fată sau femeie măritată.

- Ţi-au plăcut toate femeile cu care te-ai culcat?

-  Absolut toate. Fiecare femeie are ceva deosebit, ceva în stare să-ţi placă. Femeile  au nişte atuuri de care, uneori,  nu sunt conştiente nici ele. Totul e să fii tu în stare le intuieşti sau să le descoperi. Eu    m-am priceput s-o fac.

- Un scriitor român a încercat, într-o carte a sa, să răspundă la întrebarea, de ce iubim femeile? El  n-a reuşit să o facă convingător. Care-i părerea ta?

-  Cuceritorul Everestului, întrebat de ce se urcă pe munţi,  a răspuns: „Pentru că există”. La fel răspund şi eu: pentru că există. Aşa cum de pe fiecare pisc pe care ajungi ţi se dezvăluie ochilor alte privelişti, fiecare femeie pe care o iubeşti e în stare să-ţi procure alte plăceri.

-  Plăceri, plăceri şi iarăşi plăceri! Femeile nu sunt făcute să ne ofere doar plăceri. Sau, în ori ce caz, nu doar plăceri de ordin carnal, ca cele  la care cred că te referi tu.  Dacă înaintea plăcerilor de acest fel ai fi pus pe cele de familie, acum n-ai mai suferi,  a adăugat moralistul nesuferit în care mă erijasem.

Şi de data aceasta, în loc să se supere,  Igor şi-a pus cenuşă în cap:

-  Ştiu, ştiu, ştiu. Alături de soţia mea am gustat şi altfel de plăceri. Tu ai dreptate. Când  mă gândesc la trecutul meu, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Cu ce m-am ales? Doar cu regrete, pentru că plăcerile au fost de moment şi   le-am uitat complet şi pe ele şi pe femeile care mi le-au procurat. Constat acum că am iubit, de fapt, o singură femeie: pe soţia mea.

Începuseră să-i curgă iar lacrimile, după care a reintrat în starea aceea de om deznădăjduit. Îmi pare rău că l-am chinuit cu morala şi indiscreţia mea. Cred că nu erau necesare. El ajunsese singur la adevăr, dar, din păcate, prea târziu.

Igor s-a topit văzând cu ochii. În mai puţin de un an, şi-a urmat soţia în cimitir, şi nu l-a plâns

niciuna din numeroasele sale  „iubite” din trecut.

Citeşte mai mult >>

LANSARE DE CARTE LA BĂNIŞOR

Pe data de 15.08.2016, mi-am lansat şi la Bănişor, satul meu natal, romanul „Poate îngerii”. Prezentarea cărţii, din partea Editurii Caiete Silvane din Zalău unde a apărut cartea,   au făcut-o domnii Daniel Săuca şi Daniel Hoblea. Despre toate cărţile mele a vorbit doamna Emilia Cadar. Eu, am prezentat „distincţiile” obţinute de carte şi câteva dintre aprecierile la adresa ei. .

 Citez din prefaţa cărţii,  scrisă de domnul Marcel Lucaciu, scriitor.

„Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.”

Cenaclul Literar AntiM din Bucureşti a declarat romanul „Poate Îngerii”: Cartea Anului 2015. Citez din aprecierile  unor membrii ai cenaclului la adresa cărţii:

Camelia Obreja (preşedinta Cenaclului Literar AntiM): „Cartea este, în mare parte, un omagiu adus locurilor şi oamenilor de seamă din partea de vest a ţării, în principal din domeniul literaturii. Este prezentată o scurtă perioadă din viaţa personajului principal, cea mai tumultuoasă din viaţa oricui: trecerea de la adolescenţă la maturitate.

Coperta cărţii este atractivă, bine lucrată, aşa cum este şi interiorul ei. Nici nu e de mirare din moment ce cartea apare cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă a Judeţului Sălaj.

Alexandra Vişan (cronicar literar, colegă de cenaclu): „Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori!”

   “Această profesiune de credinţă încredinţată hârtiei de către prozatorul Artemiu Vanca pare a fi cheia de boltă a descifrării înţelesurilor romanului atât de inspirat intitulat „Poate îngerii”.

   Din această perspectivă, încă de la primele pagini, cartea atrage cititorul prin măiestria îmbinării dintre realităţile istorice ale „obsedantului deceniu” , culoarea locală dată de descrierea satelor şi peisajelor ardeleneşti, viaţa adolescenţilor însetaţi de cultura autentică din epoca proletcultismului şi povestea de dragoste aproape shakesperiană trăită de cei doi protagonişti principali, Andrei şi Lia.

    Firescul dialogurilor, umorul şi verva cu care sunt povestite unele episoade, ritmul alert al acţiunii îşi găsesc contraponderea în sensibilitatea descrierilor de natură, în seriozitatea cu care sunt tratate preocupările religioase, literare sau politice ale eroilor romanului.”

Liviu Zamfirescu (scriitor, coleg de cenaclu): „Mărturisesc că am citit cartea (romanul) cu plăcere, pe alocuri cu interes, fiind vorba de CREDINŢĂ, IUBIRE, GÂNDURI, VISE, SPERANŢE, POLITICĂ, ISTORIE, LITERATURĂ, de tot ceea ce, într-un fel sau altul, include viaţa…

În altă ordine de idei, cred că ar fi trebuit acordată mai mare atenţie corecturii efectuată de editură.

Mihai Gheorghiu (scriitor, coleg de cenaclu): „Cartea este bine venită, atât pentru cei care n-au aut ocazia să fie contemporani cu cea mai neagră perioadă din istoria comunismului în  România, cât şi pentru cei ce au trăit mai mult sau mai puţin implicaţi acei ani, pe care în nici un caz nu trebuie şi nu avem voie să-i dăm uitării.

Autorul ţese cu măiestrie o frescă alcătuită din imagini şi aspecte ale anilor respectivi,  firul conducător fiind o poveste sinceră de iubire, între Adrian şi Lia, dar şi un model de reală camaraderie între Adrian şi colegul său, Cornel.”

Vintilă Anastasescu ( scriitor, coleg de cenaclu): „Toate atributele scriiturii sale (ale autorului n.n.) sunt subordonate credinţei în bine, în iubire, dreptate şi adevăr,  şi implicit , prin aceasta, Creatorului Universului. Întreaga naraţiune este strâns legată, într-un tot unitar, în cinstirea şi apărarea cu puterile  de care dispune autorul, a tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor  strămoşeşti.”

Asociaţia „Promoţia Mecanicii 1961”, în care ne-am constituit foştii colegi de facultate, a declarat cartea: Isprava Anului 2015. Citez din recenzia făcută cărţii de colegul Adrian Popa, apărută în revista„Mecanicii’61”, publicaţie lunară a  Asociaţiei:

„Scrisul tău a devenit unul al unui profesionist. Legi cu măiestrie diverse povești frumoase într-o structură epică unitară, purtându-ți eroii principali (în cazul de față Adrian, Lia și Cornel) pe un traseu bine încadrat în epocă, cu repere taman bune de exploatat pentru economia cărții („Întâlnire cu diavolul”, „La Castel”), folosești – cu știință sau fără știință – fenomenologia narativă (mai des întâlnită la autorii de romane istorice, punând aceasta pe seama strădaniei tale „ca în paralel cu acțiunea principală, să dau informații atât despre epocă,  cât și despre locurile pe unde îmi plimb personajele”). Cât despre descrierea peisajelor întâlnite, convingi cititorul că le-ai văzut cu ochii tăi, că potecile acelea din Apuseni au fost bătute de pașii tăi. Sunt și alte feluri de „informații” care au necesitat o documentare serioasă (cum e cazul cu cele privind viața și opera lui Lucian Blaga, despre Octavian Goga și altele). Aduci în firescul narării a ceea ce li se întâmplă eroilor matale, eseuri literare despre poezia marilor Arghezi sau Blaga, dar și despre poezia lui Maiakovski. Uite-așa se scrie un roman!

La atu-urile matale scriitoricești, aş mai adăuga prezentarea grafică a cărții. Faptul că ai simțit umărul unor editori, reprezintă pasul mare de la „samizdat”-ul primelor cărți tipărite. Mai mult, „POATE ÎNGERII” (îmi mărturiseai că titlul ţi-a fost sugerat de editori; ei bine, n-au greșit!), are o prefață scrisă la modul profesionist de domnul Marcel Lucaciu, bănuiesc, un co-sălăjean de-al matale.”

Ana Vanca, soţia mea, a descifrat corect mesajele principale pe care am vrut să le transmit prin intermediul acestui roman:

• Se poate muri din dragoste şi atunci când iubeşti şi eşti iubit, vinovaţi fiind orgoliul exagerat şi lipsa de comunicare.
• În Comunism, nu toţi românii au stat cu capul plecat.
• Fiecare dintre noi crede în Dumnezeu în felul lui sau, cu alte cuvinte, fiecare avem o „Religie de uz personal”.

 Imagini de la lansare:

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: OMUL LUP

Demult, înainte ca pădurea Domeasca să fie tăiată, locuia la marginea ei Mitra Păduraru, un om tânăr şi vrednic, împreună cu nevasta lui şi cei doi prunci ai lor, micuţi  încă. Trăiau în pace şi voie bună. El bătea toată zâua pădurile satului, în timp ce Măria, nevasta lui, ave grijă de casă şi de prunci.

Pă atunci, prin pădurile satului mişunau tot felul de animale sălbatice, lupi mai ales, care erau mulţi şi făceau mari pagube oamenilor, mai ales iarna, când intrau în ogrăzile lor şi făceau prăpăd printre animalele de acolo. Oamenii să apărau cum ştiau şi cum puteau de ei, dar când erau muţi nu le puteau face faţă. O sângură gospodărie din Bănişor n-o fot niciodată atacată de ei: cea a Pădurarului. Nici Măria, nici oamenii din sat nu-şi dădeau sama cum de să putea întâmpla asta! „Trăbă că este o înţălegere între Mitra şi lupi. Ei nu numa că nu-i intră în ogradă, dar nu-i fac nici un fel de rău atunci când, fie vară fie iarnă, el îşi face drum prin pădure”, o fost de părere Găvriloaia ce bătrână. Piatra asta odată aruncată în baltă n-o mai putut-o scoate nimeni de acolo. Tot satul o început să creadă că musai este vreo legătură între Mitra şi lupi şi, după cum veţi vedea, aveau dreptate să creadă asta.

Pădurea era a familiei de nemeşi unguri, Banffy,  cea care stăpânea şi cea mai mare parte din sat şi  care trimitea în fiecare primăvară câte o inspecţie să vadă dacă în iarna care o trecut s-or tăiet ceva copaci. Dacă găseau urme de tăietură, lui Mitra i să tăie din leafă, iar dacă era multă pădure tăiată îşi putea pierde slujba.  Să întâmpla însă foarte rar ca cineva să îndrăznească să margă iarna la furat lemne. Oamenilor le era frică de lupi, care s-au dovedit a fi cei mai buni paznici ai pădurii. „ Sunt tocmiţi de el să o păzască”, era convinsă Găvriloaia.

Cu toate astea, Mitra îşi făcea datoria şi bătea zilnic cu piciorul cărările pădurii, chiar dacă ploua,  ningea sau bătea vântul tare. Pleca dimineaţa şi să întorcea sara, sau pleca sara şi să întorcea dimineaţa. Într-o zî de iarnă, cu zăpadă mare, a plecat ca de obicei de cum s-o făcut zîuă, dar sara nu s-o întors acasă. Măriei îi era teamă că o păţât ceva.  Fiind o noapte cu lună plină, Măria şi-o luat inima în dinţi, şi-o încuiat pruncii în casă, şi s-o dus, pă urmele lui, să vadă ce i s-o putut întâmpla. N-o ajuns pre departe în pădure, când s-o pomenit înconjurată de o haită de lupi. S-o spăriet de moarte! Lupii se învârteau în jurul ei de ai fi zâs că sunt prinşi într-o horă. Când a dat să iasă din cercul format de ei, unul a prin-o cu dinţii de zadie şi o împiedecat-o să fugă. Ea s-o smucit, lupul a rămas în gură cu o bucată din zadie, iar ea a reuşit să scape. Până acasă nu s-o oprit. Lupii nu s-or luat după ea.

 N-a închis ochii toată noaptea. S-o rugat, plângînd,   la Maica Sfântă să-i aducă bărbatul acasă. Spre dimineaţă, numai ce aude pă cineva bătând în uşă.

-  Cine-i? o întreabat ea

-  Io, s-o auzât de afară.

Măria a recunoscut vocea bărbatului ei. O deschis uşa şi l-o luat pe după gât, plângând în hohote, de adat asta de bucurie. Or intrat amândoi în casă şi după ce ea şi-a mai revenit, l-o întrebat:

- Pă unde ai umblat? Ce ţi s-o întâmplat?

Când el o deschis gura să-i răspundă, ea o încremenit. Între dinţii lui o văzut fire din zadia ei. A ţipat şi a căzut jos, leşinată. El, ne bănuind ce a put-o speria într-atâta, s-a dus repede la oglinda din casă, atârnată pe un perete, şi-o cercetat faţa fără să vadă nimic, după care a deschis gura şi a văzut, între dinţi, firele din zadia ei, le-a smuls înciudat de acolo, după care, ne ştiind ce să mai facă, şi-a dat cu pumnii în cap şi a început să plângă.

O trecut ceva timp  până ce ea şi-o revenit în simţiri iar el a încetat să mai plângă. Când s-o întâmplat asta, a ridicat-o de jos, a pus-o pe un scaun,  iar el s-o aşezat pă altul şi o început să-i povestească.

- Ce ţi-oi spune amu, ştiu de la tatăl meu. Mama, când era grea cu mine şi mai avea puţân până trăbuia să nască, s-a dus în pădure după ciuperci.  S-a dus dimineaţa,  trecuse de prânz, iar ea nu se mai întorcea. Tata       s-a dus s-o coate. A găsât-o  moartă, într-o baltă de sânge, iar lângă ea eram eu, proaspăt născut, şi o lupoaică de la care sugeam, în timp ce ea mă lingea păstă tăt ca să mă cureţe. Aveam buricul tăiat şi legat. Când a vinit tata, lupoaica o plecat de acolo. Tata a văzut că mama nu avea nici o altă rană şi şi-o dat sama că nu o omorâse un om sau un animal, ci murise pântru că pierduse prea mult sânge. M-a luat în braţe, m-a dus acasă şi m-a dat în grija unei surori mai mari, după care o adus-o şi pă mama, iar după tri zâle au înmormântat-o aşa cum să cuvine. N-a putut afa însă niciodată cine mi-a tăiat şi legat buricul şi cum de m-o găsât şi alăptat lupoaica.

Eu am fost crescut de sora mea. În toţi ani cât am fost mic, lupoaica aceea se apropia din când în când de casă şi nu pleca înainte de a mă vedea. După ce s-or obişnuit cu ea şi or înţăles că nu are gânduri rele, tata şi sora mea o lăsau să să apropie. Venea lângă mine şi mă lingea pă mâini, pă picioare şi chiar pe obraz, după care pleca.  Ai mei aveau atâta încredere în ea, încât ne lăsau de multe ori sânguri. Mă jucam cu ea, cum m-aş fi jucat cu câinele casei. Pe la şapte ani, am mărs pântru prima dată cu ea în pădure, fără să ştie ai mei. M-o dus într-un loc unde erau mai mulţi lupi, familia ei, mi-am dat io sama mai târzâu. După ce le-o zâs oarece pă glasul lor, or vinit toţi la mine, m-or mirosit şi lins pă faţă. După asta i-am mai întâlnit de multe ori, fără să mă vadă sau să ştie cineva. Într-o sară cu lună plină, lupoaica a venit după mine şi m-a dus într-o poiană din pădure unde erau o muţâme de lupi. Cei care nu mă cunoşteau m-au mirosit după care au dat din coadă, semn de prietenie ceilalţi m-or mirosit şi ei după care şi-or văzut de treabă. Între lupii aceia, era şi unul tare bătrân. S-au adunat toţi în jurul lui după care or înălţat capul spre lună şi or început să urle. Fără să-mi dau sama am început să urlu şi eu şi, dintr-o dată, mi-am dat sama că sunt lup ca şi ei. Am revenit la înfăţişarea mea de om, numai după ce o apus luna. Începând de atunci, de câte ori era lună plină, eu mă transformam în lup. Avem însă grijă să plec  de acasă, ca să nu afle nimeni ce să întâmplă cu mine. Tot începând de atunci ei nu s-au mai atins de noi şi de animalele noastre.

Când eu aveam 12 ani, lupoaica o murit.  Eu am continuam să mă întâlnesc cu ceilalţi lupi. Deveniseră ca şi familia mea. În zâua când era lună plină  mă prefăceam şi eu în lup, participam alături de ei la adunarea din poiana aceea, mă purtam ca şi ei şi le înţelegeam graiul. A fost o şcoală bună pântru mine. La una din adunările astea, pe când aveam 18 ani, am stat lângă o lupoaică tânără, care, după ce a apus luna şi io am revenit la înfăţişarea de om, s-o transformat şi ea într-o femeie tânără şi frumoasă şi o intrat în vorbă cu mine.

 - Eu sunt Fata Pădurii, mi-o spus ea, şi îmi place ca în unele din  nopţâle cu lună plină să iau înfăţişare de lup şi să particip la adunările astea. Află de la mine că am fost de faţă la naşterea ta, ţi-am tăiat şi legat buricul, dar n-am putut-o salva de la moarte pe maică-ta. Eu am chemat lupoaica care ţi-o dat să sugi şi te-o curăţat după naştere. Oamenilor care îşi încep viaţa prin a suge lapte de lup devin şi ei lupi, mai devreme sau mai târziu, aşe cum le-o fost ursit, dar nu pântru toată viaţa. Ţie ţi-o fost ursit să ţi să întâmple asta până la 30 de ani.

După asta, Fata Pădurii o dispărut şi eu n-am mai întâlnit-o.  Or trecut anii. Sora mea s-o măritat, şi o plecat de la casa noastră. Eu m-am dus în cătănie, iar când m-am întors, tata mi-o cerut să mă însor. M-am însurat cu tine. Aveam atunci douăzeci şi cinci de ani, iar după un an o murit şi el, bucuros că ne-a văzut, pă tine şi pă mine,  cu pirostriile puse. Păstă cinci ani urma să înceteze blăstămul meu, şi eu trăgeam nădejde că tu nu vei afla de el până atunci. În noaptea asta a fost lună plină şi a fost ultima oară când m-am transformat în lup, pântru că păstă o săptămână voi împlini treizeci de ani. Te rog să mă ierţi.

Măria l-a iertat. A înţăles că el nu avea nici o vină. Au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţe, dar de povestea lor au aflat oamenii din sat, iar copiilor lui or început a le zice A Lupului, iar în acte să-i înregistreze ca Lupou,  nume care înseamnă cam acelaşi lucru. Şi astăzi mai trăiesc în sat urmaşii lor.

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DIACUL FILIP

Era pe vremea când Ardealul era sub austrieci, iar împărăteasă era Maria Tereza. Bănişorul era un sat de mărime mijlocie, avea biserică şi şcoală, amândouă din lemn, iar popă era unul de îl chema Nicoară.  El era şi dascăl la şcoală şi îi învăţa pă copii să scrie şi să citească cu ajutorul Bucovanei, un fel de abecedar.

Îi era greu să facă şi una şi alta, aşe că o ales pă cel mai isteţ, silitor şi credincios prunc din cei pă care îi ave la şcoală, şi l-o trimăs la Mănăstirea Strâmba Fizeşului, de la noi din judeţ, să să fac diac, adică cântăreţ în biserică,  şi să fie şi dascăl la şcoala din sat. Pă prunc l-o chemat Filip.

În vreme ce Filip era la mănăstire, în ţară erau mari tulburări. Stăpânirea austriacă vroia cu tot dinadinsul să-i treacă pă români de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Ori să ştie că pântru oameni, religia în care s-or născut îi sfântă, şi cei mai vrednici dintre ei n-o părăsăsc nici cu preţul vieţii, ori câte promisiuni li să fac sau la ori câte ameninţări sunt supuşi. Aşa o fost şi în sat la noi: cei mai mulţi s-or împotrivit să să lepede de religia în care s-or născut, adică cea ortodoxă.

După Nicoară, popă în sat o fost Ursu, iar diac şi învăţător la şcoala din sat a fost Filip, care terminase şcoala aceea de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Strâmba Fizeşului. Abia atunci, ba cu voie, ba de nevoie or trecut bănişorenii de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Nevoia era ca românii să aibă şi ei drepturi egale cu ungurii şi saşii din ţară, că până atunci  n-or avut. 

Pă vremea aceea, bisericile din Ardeal aveau puţine cărţi care să le servească popilor la slujbe.  Cele puţîne pă care le aveau, le vineau prin „vama cucului”, din Ţara Românească,  unde abia începuseră şi ele să fie tipărite. Erau scrise în limba română, cu litere slavoneşti sau chirilice, cum li să mai zâceau. Ele erau şi tare scumpe, aşe că la puţâne sate le dădea mâna să le cumpere. Le era mai la îndemână să comande copierea lor la unii popi sau dieci care ştiau bine a scrie.

Diacul Filip era unul din aceştia. La mănăstire, pă vreme când era acolo, o învăţat şi caligrafia, adică arta de a scrie frumos. Pă atunci să scria cu cerneală, cu tocuri din pană de gâscă sau curcan, pă coli de hârtie. Cerneala şi-o făceau sânguri, din funingine, iar colile de hârtie scrise le legau împreună, cu aţă din cânepă, ca să facă din ele cărţi

În Ban, în aceeaşi vreme, era popă unul Toader. El s-o tocmit cu popa Ursu, ca diacul Filip să-i copieze o „Cazanie pântru morţi”, după una a bisericii de la noi din sat. Cazania îi o culegere de predici.

A scrie o carte sfântă e la fel cu a picta o biserică: în afară de pricepere e nevoie şi de credinţă. Nu puteai începe a scrie într-o zâ, fără să spui o rugăciune, când scriai sau pictai trăbuie să te gândeşti numai la ce faci, iar după ce-şi terminai lucru să cădea să-i mulţămeşti lui Dumnezău. Mai avei nevoie şi de linişte.

Diacul Filip o copiat cartea în biserica din sat, în zâlele de lucru, în care nu să slujea în ea. Cum am mai spus, biserica era din lemn şi era, la vremea aceea, una din cele mai mândre din judeţ. Încăperea ei din mijloc, ace unde stăteau bărbaţii, a fost şi aceea în care diacul şi-o scris cartea, la o masă adusă acolo. Era o încăpere mare, cu o boltă deasupra. Şi păreţii ca şi bolta, erau pictaţi. Lumina intra prin câteva ferestre, dar nu păre destulă ca diacul să poată scrie fără să trăbuiască să aprindă o lumânare. Cu toate astea el n-a aprins niciodată vreo una. Popa Ursu o vrut să vadă cum de  reuşeşte el să scrie pă întuneric. Într-una din zâle, o intrat în biserică, aşe ca să nu-l sâmtă diacul. În biserică nu era cine ştie ce lumnină! O ajuns în spatele lui şi i s-o uitat păstă umăr să vadă cum poate el scrie la lumina aia slabă. Mare i-o fost mirarea  când o văzut că hârtia pă care scria era luminată, nu să ştie de ce, iar faţa diacului strălucea ca cea a sfinţilor de pă păreţii bisericii! Şi-o dat sama că acolo să petrecea o mninune. O ieşit din biserică fără să-l simtă diacul.

Cartea scrisă de diacul Filip nu cuprindea în ea numai predici care să să spună la morţi. Ea mai cuprindea o poezie de îi zâce „Versul frumos la lume” şi câteva versuri religioase. Noi credem că toate versurile astea le-o făcut diacul, ceea ce dovedeşte că el o fost şi poet.

Popa Toader din Ban o fost tare mulţămit de carte. Pă lângă faptul că era frumos scrisă, spunea că nici o altă carte nu să citea atât de uşor ca şi cazania aceea.”Când citesc din ea, părcă îmi şopteşte cineva la ureche ce trăbă să spun”, mărturisea el. Îi era dragă şi ţânea la ea ca la ochii din cap. Ca să nu i-o fure oarecine, o scris pă ea un blăstăm: „Că de s-o întâmpla să o mistuiască în oarecare formă cineva, pământul trupu-i nu-l primească, peatra mucegăiască, afurisit să fie acel om. Amin!”

Cuiva nu i-o fost frică de blăstăm şi o înstrăinat cartea, luând bani buni pă ea. Din fericire ea s-o păstrat şi poate fi văzută la Academie, în Bucureşti, dar noi credem că cel care o înstrăinat-o n-o scăpat sau nu va scăpa uşor de acel blăstăm. Aşa să cade să fie.

Noi credem că diacul Filip o mai scris şi alte cărţi, pântru bisericile din alte sate dar ele fie că nu s-or păstrat, fie că n-or ieşit până amu la lumină.

Citeşte mai mult >>

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: COMOARA DIN DEALUL MAJARULUI

În dealul Majarului de la noi din sat, să zâce că-i ascunsă o comoară. Vreau să vă spun cine, când şi de ce or ascuns-o acolo şi ce-or păţât cei de or căutat-o.

Era pă vremea când principe al ţării Ardealului era Gheorghe Rakoczi II. Cu o sută de ani înainte, turcii i-or bătut pă unguri, or scos Ardealul de sub stăpânirea lor, dar l-or obligat să le plătească tribut, haraci cum îi zâceau turcii. Rakoczi n-o mai vrut să-l plătească, iar turcii or vrut să-l pedepsască pântru asta. Or vinit cu oaste păstă el, or avut loc mai multe bătălii pă care Rakoczi le-o pierdut pă tăte, iar în ultima dintre ele o el o fost rănit şi obligat să să retragă în cetatea Oradea.

Cetatea Oradea era aşezată pă o insulă pă Crişul Repede. În cetate era o catedrală catolică şi sediile Episcopiei Catolice şi a Capitlului Episcopiei. Capitlul era format din slujitori ai Episcopiei, popi şi altfel de slujbaşi, care să numeau canonici. Aceştia,  temându-se că turcii or ajunge şi la Oradea şi  or să cucerească cetatea, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă, or vrut să-şi pună banii şi lucrurile de preţ la adăpost. S-or sfătuit cu principele, care   le-o propus să le ducă pă o moşie a sa din satul Bănişor, comitatul Crasna. Acolo el primise, în dar de la tatăl lui, un deal care să numea Majar. În dealul acela era o pivniţă mare cu o intrare ascunsă,  numai bună pântru a pune în ea, la fereală, comoara.  Canonicii s-or învoit şi or trimăs şi ascuns acolo averea lor alcătuită din buţi pline cu bani şi podoabe  din aur şi argint.

Gheorghe Rakoczi II o murit în cetate, înainte ca ea să fie cucerită de turci. După ce or cucerit-o, turcii or înfiinţat un paşalâc, cu capitala la Oradea, din care făcea parte şi Bănişorul. Timp de 32 de ani, cât satul nostru a fost sub stăpânire turcească, nimeni n-o s-o atins de comoară. Abia după ce austriecii i-or învins pă turci, şi-or pus ei stăpânire pă Ardeal, Capitlul a o cerut urmaşilor lui Gheorghe Rakoczi II să le înapoieze comoara. Aceştia s-or opus, şi atunci,  Episcopia Catolică din Oradea, la rugămintea canonicilor,  o aruncat un blăstăm asupra celor care or îndrăzni să să atingă de ea fără voia Capitlului. Din cauza acestui blăstăm, nimeni până astăzi n-o fost în stare să pună mâna pă comoară. Urmaşii familiei Rakoczi s-or stins şi or dus cu ei pă lumea cealaltă şi secretul ascunzătorii comorii.

În urmă cu 140 de ani, nişte oameni, n-am aflat cine or fost ei, or cerut aprobare de la conducerea comitatului Sălaj, din care făcea parte Bănişorul, s-o caute. Or primit aprobarea, or scotocit tot dealul, dar n-or dat de urma comorii.

După ei, un profesor pensionar de la Oradea s-o mutat în Bănişor numai ca să caute şi să găsască comoară. El aflase multe lucruri despre ea din documente şi o luat parte şi la căutarea ei de către Capitlu.  O căutat-o  şi sângur, fără s-o găsască, până ce Dumnezău l-o luat pă lumea cealaltă.

 Mai aproape de zâlele noastre, or vrut să deie de ea nişte prunci, de aici din sat. Ei or aflat că în anume nopţi din an, în locurile unde sunt îngropate comori să arată nişte flăcări.    S-or dus pă deal în noaptea de Sfântu’ Ilie să le vadă. N-or văzut nimic, pântru că i-o apucat pă deal o furtună groaznică, de era să-şi lase oasele acolo. Înainte de asta, ei or descoperit pă deal buşteanul  unui copac mare, străin, de-i zâce sicomor, care, după socotelile lor, a fost sădit acolo  în anul când o fost îngropată comoara, ca să însemne locul. Unul dintre pruncii aceia, când s-o făcut mare, o scris o carte despre cum or căutat ei comoara.

A urmat apoi un om de aici din sat, de-i zâce  Alupului, proprietarul locului unde o fost sicomorul, şi unde pruncii cei de care am pomenit mai înainte credeau că s-ar afla şi comoara.  El, împreună cu feciorii lui, or scos buşteanul sicomorului din pământ, după care or continuat să sape, convinşi că vor da de comoară. Dar s-o întâmplat ca în povestea aceea cu Meşterul Manole: ce săpau zâua să surpa noaptea. Ei însă, s-or încăpăţânat s-o caute: or dat mereu pământul surpat la o parte şi or continuat să sape, până ce, în plină zî, un părete a gropii s-o surpat şi l-o prins sub el pă tatăl feciorilor. L-or scos de acolo mort. Această tragedie a întărit convingerea că acea comoră-i blăstămată şi nimeni n-o mai căutat-o. Dar ea există şi îşi continuă somnul în pântecele Dealului Majar din satuʹ nostru.

Citeşte mai mult >>