EPISODUL 23. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.6 Timpul

Nu-i vorba de prognoza meteorologică ci de timpul la care trebuie puse verbele în povestire, sau, mai precis, forma de trecut care „trebuie” să fie folosită în naraţiune sau în dialog.

Obişnuit să scriu, înainte de-a începe această carte, mai ales articole pentru Anuar sau pentru „Mecanicii ‘61”, în care, din punctul de vedere de mai sus, nu făceam deosebire între scriere şi vorbirea curentă, am folosit, în naraţiune, pentru trecut, perfectul compus şi foarte rar alte forme (imperfect, perfectul simplu, mai mult ca perfectul). Mai mult, de multe ori, am folosit în loc de trecut, indicativul prezent, neţinând cont de faptul că faţă de naratorul pe care l-am ales - în mod inconştient – acţiunea, în cazul cărţii mele, se petrece numai în trecut.

Prima care a sesizat asta, fiind şi prima persoană care mi-a citit manuscrisul, a fost soţia mea. Drept urmare, am făcut prima corectură: am înlocuit, în naraţiune, verbele puse la indicativ prezent, cu verbe la trecut (perfectul compus).

Când am considerat manuscrisul definitivat, convins că în el mai sunt greşeli, dacă nu de ortografie de stil, l-am dat unei persoane calificate pentru corectură. Persoana în cauză, pentru care am toată stima şi care mi-a fost de foarte mare folos, relativ la forma de trecut a verbelor mi-a impus următoarea regulă: în naraţiune să folosesc imperfectul, perfectul simplu şi mai mult ca perfectul, iar, în dialog, dacă personajele mele nu sunt din regiunile ţării unde se foloseşte imperfectul, să folosesc perfectul compus. Mi-a făcut corecturile în consecinţă, iar eu le-am introdus în text. Doamne, cât este de plicticos să faci o astfel de operaţiune, când acestea sunt numeroase!

Eram foarte curios să văd dacă regula pe care mi-a comunicat-o corectoarea mea, este una consacrată. Am reuşit să descopăr în cartea mea de gramatică, următoarele: În naraţiuni perfectul simplu este folosit de scriitorii din toate părţile ţării pentru a exprima o acţiune trecută si terminată, nu o acţiune terminată de curând.

Mai multe despre cele relatate mai sus, am aflat din cartea lui Mario Vargas Llosa El îşi alege ca exemplu cea mai scurtă povestire din lume, Dinozaurul, de Augusto Monterroso, pe care o transcrie în mai multe variante funcţie de timpul la care sunt narate evenimentele. În forma originală, povestirea arăta ca mai jos:

Când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

După cum se vede, verbul este pus la perfectul simplu. Punând verbul la perfectul compus, povestirea va arăta astfel:

Când s-a trezit, dinozaurul e tot aici.

M.V. Llosa agreează aceasta a doua formă. Eu, dimpotrivă, o agreez pe prima, cea pe care şi-a ales-o şi autorul ei. Nu-i aşa că sună mai bine? Dar, pe M.V.L. îl interesează altceva. Lui i se pare că folosirea perfectul simplu îl distanţează foarte mult pe narator de timpul în care are loc acţiunea şi susţine că lucrurile se petrec exact invers, atunci când se foloseşte perfectul compus. Realmente, nu realizez asta!

M. V. Llosa dă exemple de povestiri în care există mai multe puncte de vedere temporale ( mai multe feluri de-a raporta naratorul la timpul acţiunii). Prin urmare nu este greşit să foloseşti în naraţiune atât perfectul simplu cât şi cel compus cu condiţia să ştii când şi cum s-o faci. Pentru acest când şi cum s-o faci nu există vreo regulă, decide intuiţia sau instinctul scriitorului. Nu-i singura situaţie în care soluţia este aceasta. Instinctul fără greş poate suplini orice regulă. Deci, nu vă chinuiţi să aflaţi reguli. Bazaţi-vă pe instinctul vostru! Dacă nimeriţi, aveţi stofă de scriitor.

„Binevoitorul” meu, de care am mai vorbit, m-a acuzat, cu dispreţ, că folosind perfectul simplu în naraţiune am recurs la un limbaj oltenesc! Prostii.

Când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

Ploile

În ultimile zile, ploile fac ravagii în ţară. Foarte afectat de ploi a fost şi judeţul Sălaj. Din fericire, ele, sau, mai bine zis, efectele lor, au ocolit Bănoşorul. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Rucu. Acolo n-au fost inundaţii, deoarece nu curge nici un râu prin apropiere - singurul ochi de apă pe o raza de 5-6 kilometri, este lăcuşorul meu.

Ieri am fost la Runcu. Când am plecat de acsaă, picura. Pe drum ne-a prins o ploaie de abia făceau faţă ştergătoarele de parbriz de la maşină. Ajunşi la destinaţie, a trebuit să rămânem în maşină încă un sfert de oră înainte de-a putea coborî. Mai târziu, ne-am vizitat grădina. Am găsit via mănată, mănată, mănată. Şi, doar, o stopisem cu trei zile în urmă!

Ce mi s-a întâmplat mie este un fleac, veţi zice. Este adevărat. Dar, acest fleac, care m-a afectat, mi-a dat posibilitatea să înţeleg mai bine nenorocirile celor a căror case  şi culturi au fost distruse de ape. 

Ploaia poate fi şi un prilej de încântare. Pentru că în cursul zilei de ieri a plouat în mai multe reprize şi neputând face altceva atunci când ploua, am admirat, de pe treptele casei, revărsările de ape din ceruri. În timp ce noi eram la adăpost, având grijă să nu ne atingă nici o picătură de ploaie, două rândunele se aşezaseră pe cablul aerian de alimentare cu energie electrică a gospodăriei şi se răsfăţau în ploaie: işi înălţau capetele spre cer, ţopăiau, se zburleau , se scutarau de ploaie. Era vizibil că  le făcea plăcere. Ne plăcea şi nouă zgomotul ploii şi mirosul de câmp pe cre-l aducea cu ea, în care erau amestecate zeci de miresme plăcute.
Mi-am adus aminte despre dorul pe care-l duce ploii o prietenă a noastră din Israel, plecată de mulţi ani din România. Mi-a declarat că-i e dor să umble desculţă prin ploaie şi să simtă cum noroiul îi clefăie printre degetele de la picioare. De ce n-o fi dat Dumnezeu ploile astea în Israel?! Ei s-ar fi bucurat de ele, fără excepţie.