EPISODUL 24. COMOARA DIN DEALUL MAGIARULUI

2.6. Stilul

Ce este stilul unei opere literare? În „Dicţionarul de stilistică”, autoarea lui, Mihaela Popescu, îi dă următoarea definiţie: Stilul este amprenta personală pe care fiecare individ o pune, involuntar, asupra obiectului asupra căreia acţionează. Încerc şi eu o definiţie, fără pretenţia de-a fi cea mai bună. Mi se pare că stilul este felul în care scrii: ce cuvinte foloseşti, cum îţi construieşti propoziţiile şi frazele; care este raportul între naraţiune şi dialog. Despre stil se spune că este alert atunci când povestirea curge normal sau că este greoi sau scremut, atunci când povestirea este alambicată, greu inteligibilă. Se mai spune despre el că este simplu, atunci când cuvintele folosite sunt cele din vorbirea de toate zilele, sau că este pretenţios, atunci când autorii recurg la cuvinte şi expresii sofisticate sau de-a dreptul extravagante, cu intenţia de-a epata.

În ce mă priveşte, mi-am dorit ca stilul meu să fie alert şi simplu. Am urmărit ca vorbirea s-o adecvez zonei geografice şi epocii istorice, condiţiei sociale şi intelectuale ale personajelor, vârstei acestora. Asta nu înseamnă însă, că am reuşit integral ceea ce mi-am propus. N-am dorit să imit pe nimeni, motiv pentru care în perioada în care mi-am scris cartea, n-am răsfoit alte cărţi de gen (aventuri pentru copii) pentru a vedea cum au scris alţii şi să încerc să scriu ca Mark Twain , Robert Louis Stevenson sau Constantin Chiriţă. Nici prin gând nu mi-a dat să imit scriitorii de succes contemporani, cum ar fi J.K.Rowling, autoarea celebrului „Hary Potter”. Nu mi s-ar fi potrivit stilul lor. Am dorit să scriu aşa cum îmi vine mie bine, convins că numai aşa voi putea scrie curgător şi convingător şi că numai aşa voi putea fi eu însumi. Bufon as spus că stilul este omul, iar Mario Vargas Llosa îl sfătuieşte pe tânărul romancier: caută-ţi şi găseşte-ţi stilul propriu.

Corectoarea cărţii mele a ţinut să-mi semnaleze şi stridenţele întâlnite în text şi să-mi recomande soluţii de corectare. Mi-a atras atenţia, de exemplu, în legătură cu folosirea în mod repetat a aceloraşi cuvinte în spaţii învecinate.( vezi folosirea de către Mihaela Popescu a cuvântului „asupra” în definiţia stilului). Avea dreptate. Am căutat sinonime pentru cel de al doilea, al treilea şi uneori chiar al patrulea cuvânt repetat de această manieră. De la M.V.L., am aflat, ulterior, că Flaubert ţinea să nu repete de două ori un cuvânt pe aceiaşi pagină,ceea ce mi se pare exagerat! Nu mi-am însuşit recomandările corectoarei, care nu erau conforme cu vocabularul meu şi felul meu de frazare, adică, cu stilul meu.

Există şi scriitori care au scris extrem de elaborat, dar foarte bine. M.V.L. îl dă ca exemplu pe acelaşi Gustave Flaubert. Acesta avea obsesia cuvântului potrivit, îl căuta îndelung, şi, ca să se convingă că l-a găsit, citea cu voce tare cele scrise, şi urechea îi spunea dacă îl nimerise. În felul acesta lui i-au trebuit cinci ani ca să definitiveze romanul Madame Bovary, despre care M.V.L. spune că este o catedrală a genului romanesc.

Unii autori au legat noţiunea de stil şi de cea de corectitudine. Iată ce spune M.V.L. referitor la asta:

Nu contează câtuşi de puţin dacă stilul este corect sau incorect; ci el trebuie să fie eficace, adecvat sarcinii sale care consistă în a insufla o iluzie de viaţă – de adevăr –istoriilor povestite. Există romancieri care au scris extrem de corect, conform canoanelor gramaticale şi stilistice în vigoare la vremea lor, precum Cervantes, Stendhal, Dikens, Garcia Márquez, şi alţii, la fel de mari, care au violentat cât au putut acele canoane, comiţând tot felul de încălcări gramaticale şi al căror stil e plin de aberaţii din punct de vedere strict academic, fără ca asta să-i împiedece să fie buni, ba chiar excelenţi romancieri, cum ar fi Balzac, Joyce, Pio Baroja, Céline, Cortázar şi Lezama Lima.

Mărturisesc că m-au contrariat cele susţinute de M.V.L şi îmi permit să nu fiu de acord cu el. Deşi nu sunt campion la gramatică, consider că respectarea ei trebuie să facă parte din oricare stil ales.

Dacă veţi răsfoi Dicţionarul de stilistică amintit, veţi fi, cu siguranţă, ameţiţi de multitudinea de termeni de specialitate folosiţi, termeni de care, cred, majoritatea scriitorilor nu au habar. Citez câţiva din ei: afereză, anacolut, anadiploză, analepsă, apocopă, catacreză, chiasm, epanadiploză, epifonem etc. În spatele acestor termeni se ascund diferite „fapte”, bune sau rele ( a se citi, corecte sau greşite), pe care majoritatea scriitorilor le comit în mod inconştient.