WEEKEND 9

Părinţi şi copii

Ieri am fost, ca de obicei la sfârşit de săptămână, la Runcu. De data aceasta nu pentru că ne aşteptau acolo cine ştie ce lucrări urgente, ci pentru că era în trecere prin Bucureşti fiul nostru cel mare, şi ne-am gândit că cel mai bine ar fi să ne întâlnim cu el la „moşie”. N-am greşit. S-a simţit bine acolo şi ne-am simţit şi noi bine, împreună cu el. Ne-am bucurat unii de alţii, am povestit şi ne-am ospătat cu ce ne-a oferit natura şi cu ce-am adus de acasă. Bineînţeles, n-a lipsit celebrul grătar, după care noi românii am început să ne dăm în vânt, şi nici berea bună care a surclasat băuturile noastre tradiţionale: ţuica şi vinul. La plecare l-am încărcat pe băiatul nostru, aşa cum procedăm cu toţi cei care ne vizitează la ţară, cu produse locale.

Pe măsură ce ne-au crescut copiii, am asistat cu plăcere dar şi cu uimire la procesul de maturizare a lor. Din poziţia subalternă faţă de noi în care erau cândva, pe măsură ce au crescut, şi mai ales după ce au devenit independenţi materialiceşte, raporturile sau modificat. Noi, părinţii, am fost cei care a trebuit să batem în retragere, în timp ce ei au continuat şi continuă să câştige poziţii tot mai avansate, în raport cu noi. Dar, la un moment dat, va trebui să ne oprim şi unii şi alţii, pentru că, nu-i aşa, părinţii rămân părinţi şi copiii rămân copii?

Am discutat aspectul acesta împreună cu fiul nostru, nu pentru că el s-ar fi făcut vinovat cu ceva faţă de noi, sau noi faţă de el, ci pentru că aveam în faţă exemplul unei alte persoane, cunoştinţă comună, care le-a întors spatele părinţilor lui, pentru că aceştia au amânat să-i cedeze o moştenire şi pentru că s-a speriat că aceştia ar putea cădea în grija lui, când vor deveni singuri şi neputincioşi. Am dezbătut îndelung acest caz, străduindu-ne să răspundem la următoarea întrebare, pe care o pun şi cititorilor mei: Cât de ticăloşi trebuie să fie nişte părinţi sau cât de ticălos trebuie să fie fiul lor, ca acesta din urmă să le întoarcă spatele?

Răspunsul pe care ni l-am dat noi şi pe care îl supunem judecăţii voastre, este că oricât de ticăloşi ar fi unii sau alţii, copiii şi părinţi nu trebuie să-şi întoarcă niciodată spatele unii altora. Legătura de sânge care există între ei ar trebui să îi oblige să rămână alături unii de alţii, toată viaţa, şi la bine şi la rău. De obicei, această legătură acţionează instinctiv, pentru că aşa le-a fost dat şi oamenilor şi animalelor să se comporte. Când ea nu mai există, sau se încercă să fie reprimită, este vorba, în primul caz de o anomalie genetică, iar în al doilea caz de-o anomalie morală.

Poezie

Pentru că voi fi din nou plecat câteva zile de acasă şi acolo unde merg nu voi avea Internet, în compensaţie pentru faptul că în toată această perioadă nu voi posta nimic pe blog, vă fer o poezie scrisă în epoca mea lirică (nu sunt convins că este o exprimare fericită), adică cea a anilor 1985-1986.

HELIOS ŞI FECIOARA

Te-am văzut în zori
înălţându-te încet
din mare.
Erai, la început,
o geană roşiatică.
Ai devenit, curând,
un disc însângerat,
apoi, un glob de aur.
O punte lucitoare,
tremurândă,
din nestemate,
ai aşternut între noi,
peste ape.
M-am avântat pe ea.
Am alergat iute
din toate puterile,
spre tine,
zeu tânăr,
zeu blond
cu plete de aur.
Ardeam,
ca şi tine,
de dorinţa
să te ating,
să te mângâi,
să te sărut.
Nu m-ai aşteptat….
Te-ai înălţat încet, încet,
din ce în ce mai sus.
Te-ai transformat,
 treptat,
într-un glob de foc.
Strălucirea ta,
puternică,
fierbinte,
m-a orbit.
Am închis ochii.
În acel moment,
n-am mai simţit sub picioare
puntea lucitoare,
tremurândă,
de nestemate.
M-am scufundat până la glezne,
apoi, până la genunchi;
în continuare,
apa mi-a inundat şoldurile,
mi-a înecat sânii,
i-am simţit pe buze
sărutul sărat,
şi, în final,
m-a înghiţit cu totul…
Alunecam în adâncuri
şi duceam cu mine,
în hăurile lichide,
imaginea unui zeu tânăr,
zeu blond,
cu plete de aur.


Eforie Nord 22.07.1985