DINEU CU PROȘTI

De curând, am avut ocazia să aflăm de la cei doi deștepți naționali, Liiceanu și Pleșu, ce înseamnă prostie și ce înseamnă prost. Ne-au predat o lecție pe această temă la TVR, în emisiunea care le poartă numele. Prin urmare, am scăpat de sarcina de-a vă desluși eu cele două noțiuni, pentru care, nu mă îndoiesc de asta, aveți fiecare propriile definiții. Nu mă îndoiesc nici de faptul că de câte ori vorbiți de proști, aveți tot timpul în minte imaginea altora și niciodată propria voastră imagine. Nu vă supărați, nu aveți dreptate. Vă asigur că, într-o măsură mai mare sau mai mică, suntem toți proști. Am făcut fiecare din noi una sau mai multe prostii în viață? Am făcut. Am fost, atunci, proști? Am fost. Prin urmare, nu mai arătați cu degetul spre alții. Cea mai mare prostie este să crezi despre cineva că-i prost și te amuzi pe socoteala lui. Dacă vreți să vă convingeți de adevărul acesta, mergeți și vedeți, la Teatrul Național, piesa Dineu cu proști.

Piesa, scrisă de dramaturgul francez Francis Veber, s-a jucat cu mare succes la Paris și a fost și ecranizată. Despre ce-i vorba în piesă? O să mă abat de la obiceiul meu de-a nu divulga prea multe din subiectele pieselor ale căror cronici le fac în revista Mecanicii '61 și o să vă dau câteva amănunte. Niște ”deștepți” aveau obiceiul să organizeze niște dineuri la care să invite câte un ”prost” de care să-și bată joc. Francis Veber ne asigură că astfel de dineuri au avut loc în realitate.

Fac o pauză ca să vă invit să fiți foarte circumspecți cu invitațiile pe care le primiți la astfel de petreceri: ați putea fi luați de proști!

Revin la subiectul piesei. Un editor, care se credea deștept, a făcut rost de un prost pentru dineul care trebuia să aibă loc în seara zilei în care se petrece acțiunea piesei. Prostul vine la editor acasă, de unde urmau să plece amândoi la localul unde va avea loc evenimentul. Din nefericire pentru el, o criză de sciatică îl înțepenește pe editor și-l imobilizează la domiciliu. Obligat să-și petreacă seara cu prostul, avea să-și blesteme ziua în care a avut proasta inspirație să-l invite pe acesta la el acasă. Au loc scene foarte hazlii, în care prostul, fără nici o rea intenție, îl ”dă în gât” pe editor. Îi dă acestuia în vileag viața lui găunoasă și-l pune în niște situații groaznice cu apropiații lui.

Prostul se dovedește a fi un om sincer, cinstit și săritor la nevoie. Obligat să mintă, nu reușește niciodată să ducă o minciună până la capăt; când află că este obiectul de bătaie de joc al editorului, în loc să se răzbune pe acesta, îi vine în ajutor. Spectacolul se încheie cu concluzia amară a editorului că , de fapt, el este prostul veritabil.

Rolul prostului este interpretat, magistral, de Horațiu Mălăiele. De multe ori, când un actor face un rol foarte reușit, se spune despre el că a împrumutat personajului ceva din propria personalitate. Mai că îți vine să crezi și despre Mălăiele același lucru, dacă nu l-ai cunoaște și nu l-ai admira din o mulțime de alte pricini.

Foarte buni în rolurile lor au fost și Șerban Ionescu, Costina Ciuciulică, Alexandru Georgescu, Tomi Cristin, Medeea Marinescu și Alexandru Bindea.

Regia spectacolului e semnată de Ion Caramitru, căruia îi dau o notă bună pentru acest spectacol, îndrăznind să spun că este un ”tânăr” regizor promițător.

M-am bucurat să constat că decorul creat de Florilena Popescu Fărcășanu nu se rezumă la două scaune și un tablou pe un perete, așa cum obișnuisc să-l conceapă foarte mulți scenografi ”moderni”, ci că este unul clasic, foarte potrivit cu nevoile piesei.

În final, doresc să dau o notă bună și publicului care a umplut sala Naționalului și care a reacționat adecvat, adică a râs în hohote, la situațiile comice din spectacol. Dacă aveți nevoie de o terapie prin râs, mergeți și vedeți acest spectacol.