„Sărbătoarea
de neuitat” este o culegere de proze scurte, autobiografice. De altfel,
majoritatea scrierilor lui Ernest Hemingway au acest caracter. Cartea la care
mă refer este scrisă după mulţi ani de
la data când s-au petrecut evenimentele
pe care le relatează scriitorul, motiv pentru care, cu siguranţă, în povestiri
există şi o doză mai mică sau mai mare de ficţiune. Referindu-se la acest
aspect, în prefaţa la carte, autorul spune: De
altfel, cititorul are latitudinea să considere această carte drept o ficţiune. Dar
e totdeauna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra
anumitor fapte autentice.
Deşi în acea
perioadă (1921-1926) scriitorul era căsătorit cu prima lui soţie, el duce o
viaţă în multe privinţe asemănătoare cu cea boemă: nu este dezordonat, dar este
cvasi lipsit de mijloace materiale, frecventează câteva cafenele pariziene
modeste, unde uneori scrie, dar, de cele mai multe ori, mănâncă, bea şi
conversează cu diverşi indivizi sau cu alţi scriitori de aceeaşi condiţie
materială cu el. Multe din numele acestor scriitori nu mi-au spus nimic, iar
despre alţii ştiam foarte puţin. Dacă la data aceea se bucurau toţi de o
oarecare notorietate, timpul a decantat valorile şi, azi, pe unii dintre ei îi
mai găsim doar în dicţionare. Scriitorii, în general, sunt persoane nu lipsite
de ciudăţenii, orgolioşi fără excepţie foarte critici la adresa confraţilor lor. Hemingway încearcă să fie obiectiv. Pe
Gertude Stein o laudă, dar nu-i poate ierta lesbianismul; pe Ezra Pound îl
laudă fără rezerve pentru omenia şi generozitatea lui; despre Scott Fitzgerald
- al cărui roman, „Marele Gatsby”, îi
place fără rezerve – face o declaraţie şocantă: Scott se exprima cu multă uşurinţă şi era un bun povestitor. Când
vorbea, deoarece nu trebuia să ţină seama de nici o ortografie, nici de
punctuaţie, nu făcea impresia unui om atât de incult cum apărea în scrierile
lui, atunci când nu i le corectase nimeni. Cu toate astea, azi, Scott
Fitzgerald este considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului
douăzeci!
Unii critici
i-au reproşat lui Hemingway stilul
simplist, direct, gazetăresc. În carte, are loc pe această temă o discuţie
între el şi un scriitor ratat pe care nu-l denumeşte. După ce acesta se lamentează
în legătură cu nereuşitele sale încercări de-a scrie, Hemingway îi recomandă: Dacă nu eşti în stare să scrii, de ce nu
înveţi să faci critică literară! Individul a luat imediat recomandarea în
serios şi între el şi scriitor a avut loc următorul dialog:
Individul: Trebuie să-ţi spun că, după părerea mea, ai
un stil puţin prea sec.
Hemingway: Ce
păcat.
I: Hem’, e prea despuiat, prea
sărac.
H: Acesta-i ghinionul meu!
I: Hem’, stilul tău e prea sec, prea despuiat,
prea sărac, prea plat.
H: Voi căuta să-l mai rotunjesc puţin.
I: Însă ai grijă să nu-l umfli prea mult, că
nu mi-ar plăcea.
H: Mă voi feri cât oi putea să cad în această
greşeală.
Hemingway a
continuat să fie credincios crezului său literar, adică
să scrie despre "lucrurile cele mai simple în modul cel mai
simplu". În 1954, i s-a decernat Premiuul Nobel pentru Literatură:
Iată cum sună motivaţia juriului: „ pentru măiestria artei narative, foarte
recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a
exercitat-o asupra stilului contemporan”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu