Am primit de
la prietenul meu A.P. cartea „Sărbătoarea de neuitat” a lui Ernest Hemingway,
cu dedicaţie. Arată ca vai de ea! Coperta îi este uzată, murdară, decolorată şi
îngălbenită. Paginile din interior sunt îngălbenite şi ele, dar numai pe
porţiunile nescrise! Nu-mi explic cum s-a întâmplat asta. E ca şi cum soarele
n-a fost în stare sau n-a vrut să se atingă de text! Tot respectul pentru Zeul
Soare. Se vede că biata carte a fost
mult timp expusă pe treptele Universităţii Bucureşti sau pe treptele ce urcă la
Teatrul Naţional, din dreptul ieşirii de la metrou. Acolo îşi expun câţiva
„anticari” cărţile, fără milă de ele, în dispreţ total faţă de autorii lor şi
faţă de cititori. Trebuie să-ţi fie teribil de milă de o astfel de carte, urâtă
şi plină de microbi, ca s-o cumperi. Sunt convins că acesta a fost principalul
motiv pentru care A.P. a ţinut s-o extragă de acolo, dar şi faptul că tocmai
discutasem împreună despre autorul ei.
Când primeşti
o carte într-un asemenea hal de degradare şi murdărire, primul impuls este s-o
refuzi, atât pentru că te consideri
jignit, cât şi dintr-un reflex de autoapărare. N-am făcut-o, convins de bunele
intenţii cu care mi-a fost dăruită şi bine am făcut.
După ce m-am
străduit să o fac să devină aseptică, am citit-o. Am făcut-o cu mare plăcere,
bucuros să regăsesc stilul fluent, direct şi plăcut al scriitorului, dar şi
câteva amănunte despre perioada lui de ucenicie literară la Paris. Aşa cum am mai declarat, sunt extrem de
interesat de modul în care diverşi scriitori îşi concep şi îşi scriu cărţile
lor, ca şi de părerile lor despre anumiţi confraţi în ale scrisului şi despre
literatură în general. Sunt convins că astfel de lucruri îi interesează pe toţi
începătorii în ale scrisului. Iată ce mi-a atras atenţia în această carte:
…Când
terminam ceea ce plănuisem să scriu în ziua respectivă, îmi puneam caietul
sub foile de hârtie în sertarul mesei, iar mandarinele rămase le vâram în
buzunar. Dacă le-aş fi lăsat în cameră ar fi îngheţat peste noapte.
Era o mare bucurie să cobor scara
nesfârşită, convins că mi-a mers treaba din
plin. Lucram până terminam fie un capitol, fie un episod şi întotdeauna
mă opream când ştiam ce are să urmeze. Numai astfel eram sigur că voi putea
continua a doua zi. Uneori însă, când începeam o povestire nouă şi nu izbuteam
s-o urnesc din loc, mă aşezam în faţa căminului şi storceam peste jeratic coaja
micilor portocale şi urmăream flăcările albastre care se iscau sfârâind.
Alteori mă ridicam de la masă şi privind
acoperişurile Parisului, îmi spuneam: „Nu te necăji. Ai reuşit
întotdeauna să scrii şi ai să reuşeşti şi acum. E de ajuns să aşterni pe hârtie
o singură frază care să conţină un adevăr. Scrie fraza cea mai adevărată pe
care o ştii.” Şi în cele din urmă scriam o frază adevărată, după care puteam să
merg mai departe. Era uşor, fiindcă întotdeauna îmi venea în minte un adevăr,
pe care îl ştiam din experienţă, fie că îl citisem undeva sau îl auzisem de la
cineva. Dacă începeam prea meşteşugit sau făceam o introducere, o prezentare a
lucrurilor, aşa cum obişnuiesc unii, mă convingeam până la urmă că pot să tai
aceste ornamente migăloase şi inutile, să renunţ la ele şi să încep cu prima
afirmaţie adevărată şi firească pe care o aşternusem pe hârtie. Acolo, în
camera de la mansardă, am luat hotărârea de a scrie câte o povestire despre
fiecare lucru pe care îl ştiu. Şi
întotdeauna când am scris m-am străduit să ţin seama de hotărârea luată, ceea ce a fost pentru mine o
disciplină severă şi folositoare.
Tot în camera accea m-am deprins
ca din clipa când am încetat să lucrez să nu mă mai gândesc la ceea ce scriam
până a doua zi când aveam să continui. Astfel, până ce povestirea se închega
mai departe în subconştient, puteam să ascult ce vorbesc oamenii, să observ tot
ce se petrece în jurul meu pentru a afla cât mai multe – măcar aşa speram;
obişnuiam să citesc ca să nu fiu obsedat de viitoarea mea operă, aşa încât să
devin incapabil de a o realiza. Când coboram după o zi rodnică – ceea ce
depindea atât de disciplină cât şi de noroc – simţeam o bucurie nespusă şi
socoteam că am dreptul să mă duc unde vreau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu