Eram încă la
casa de vacanţă a colegului meu. Ne plimbam prin grădină, discutând despre
Luca. Am ajuns la iaz.
- Iazul acesta
l-am făcut pentru că îmi plac
întinderile de apă, fi ele mari sau mici, cu vegetaţia lor specifică şi cu
viaţa din jurul lor, înţelegând prin asta, animalele şi insectele pe care ele
le atrag.
M-am uitat
atent la iazul prietenului meu. Era de mărimea unui teren de tenis. Pe margini creşteau
stufăriş, stânjenei, pipirig, o salcie pletoasă. În apă erau nuferi, plante de
sagittaria, o mulţime de peşti şi câteva vrăbii care se bălăceau în apă.
Deasupra apei zburau câteva libelule, iar malurile îi erau tivite de albine, al
căror zumzet alcătuia fondul sonor din zonă, peste care se suprapuneau
ciripitul vrăbiilor şi bâzâitul altor insecte. M-au intrigat paiele răsfirate
pe o distanţă de un metru de mal, de jur împrejurul lacului!
- Ce-i cu
paiele astea? am întrebat eu.
- E una din
isprăvile lui Luca. A observat că o mulţime de albine venite aici să bea apă,
dar şi să o ducă în stup pentru a fi utilizată în laboratorul de acolo, cădeau
în apă şi să înecau. Chestia asta l-a alarmat pe Luca. La început, îşi pierdea
o mulţime de timp stând lângă lac sau
intrând chiar în el, pentru a salva albinele care se zbăteau în apă. Cum nu
putea să stea tot timpul acolo şi cum nu le putea salva pe toate, mi-a cerut,
nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţez iazul. Bineînţeles că nu am fost de
acord. A plâns, m-a ameninţat că nu mai vine la mine. Degeaba, nu m-a
înduplecat. I-am explicat că mult mai multe albine se îneacă în Argeş în
lacurile şi bălţile de lângă el. „Pe alea nu le văd”, a fost răspunsul lui.
„Spune-mi ce să fac ca să nu se mai înece?”, a insistat el. „Aruncă-le colaci
de salvare!”, am răspuns eu ironic, exasperat de insistenţele lui. Fără să
vreau, i-am dat o idee. La început a aruncat în apă, acolo unde se zbăteau
albinele, nişte crenguţe uscate. A văzut că albinele se agaţă de ele şi atunci
i-a venit ideea cu paiele. Deşi strică aspectul lacului, am cedat, ce era să
fac?
- Care a fost
rezultatul?
- Că se îneacă
mult mai puţine, iar albinele îi sunt parcă recunoscătoare. Nu l-au înţepat
niciodată, deşi le culegea din apă, şi le mai culege încă, cu mâna goală, pe cele
care nu se pot salva singure.
- Dar
ţânţarii? Ei nu-l înţeapă? Nu-i omoară atunci când îl atacă?
- Nu-i omoară.
Se protejează ungându-se cu o alifie specială sau purtând brăţări anti ţânţari.
El este un adept convins al Jainismului, de care a aflat de la televizor. Ştii
ce-i ăsta?
- Nu ştiu.
- Este o religie
indiană, cea mai veche din câte se spune, care şi-a transmis influenţele şi
asupra budismului. Practicanţii acestei religii sunt vegetarieni şi se
străduiesc să nu vatăme nici o fiinţă vie. Ei umblă desculţi și mătură pământul
din fața lor pentru a nu strivi vreo insectă cu piciorul. Protejează corpurile
de iluminat fierbinţi, care se ştie că atrag şi omoară insectele.
Tu nu ai
becuri de iluminat în curte?
- Am avut. Mi
le-a spart Luca şi m-am văzut obligat să le înlocuiesc cu corpuri de iluminat reci,
cu LED-uri.
- Dar cu
animalele care vânează insectele cum se
împacă.
- A stricat
cuiburile de rândunele de sub straşina casei, m-a obligat să astup toate
găurile unde vrăbiile îşi puteau face
cuiburi, a născocit nişte capcane pentru guşteri, pe care îi prinde vii şi îi
duce departe de casa noastră.
- Bine, bine,
dar nu-şi dă seama că rândunele, vrăbiile şi guşterii din afara curţii voastre
se hrănesc nestingherite cu insecte?
- Îşi dă seama,
bineînţeles. El se luptă să creeze aici un rai al insectelor, o zonă fără
duşmani de-ai lor, după modelul „Zonă liberă de comunism”, din Piaţa
Universităţii, din Bucureşti. M-a obligat să renunţ la insecticide, aşa că
fructele şi legumele mele sunt produse „bio” garantate.
- Nu i-ai
explicat că în natură trebuie să existe un echilibru între vieţuitoare şi că
ăsta-i motivul că se devorează unele pe altele?
- I-am
explicat, dar este de părere că în natură există o mare inegalitate, că el vede
cum vieţuitoarele mai puternice le răpun pe cele mai slabe şi, cum din categoria
acestora din urmă fac parte toate insectele, el este hotărât să le apere.
- Remarc că
adevăratul stăpân aici este Luca, el stabileşte şi impune regulile.
Aşa este.
Exercită asupra noastră un soi de terorism. L-am acceptat, pentru că este singurul
nostru nepot şi ştii cum sunt
bunicii: neputincioşi
în relaţia cu nepoţii lor. Şi apoi, cred că pasiunea lui pentru insecte se
poate transforma, mai târziu, într-o profesie cu rezultate care să ne
depăşească aşteptările. Ar putea deveni şi scriitor. O să-l rog, deseară, să ne
citească o compunere de-a lui, ca să vezi ce bine scrie.
În seara
acelei zile, ne-am reconciliat cu Luca, iar el ne-a citit o compunere a sa, pe
care, cu acceptul lui, o s-o v-o redau în episodul următor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu