LUCA (5)

 

Ieri am primit o scrisoare de la prietenul meu, bunicul lui Luca. M-am grăbit s-o deschid. Ce credeţi că conţinea plicul? Compunerea lui Luca, intitulată „Grig”. „Nepotul meu n-a vrut ca tu să aştepţi prea mult”, scria în biletul care a însoţit compunerea. Am citit-o pe nerăsuflate. Iat-o:

În fiecare noapte în care dormeam în casa de la ţară a bunicului, auzeam, înainte de-a adormi, un ţârâit  de greier. Îmi plăcea să-l aud. Era ca un cântec de leagăn. Adormeam mai uşor. Oricât l-am căutat, n-am reuşit să dau de el, până când, într-o dimineaţă, m-am trezit cu el în pat. Stătea pe pernă şi se uita la mine, iar din când în când, scotea câte un „cri”. L-am luat în mână. Nu s-a împotrivit.

- Tu eşti cel care mă adormi în fiecare seară? l-am întrebat.

- Cri, mi-a răspuns el.

Atunci n-am ştiut  cum să interpretez răspunsul lui. Mai târziu am descoperit că la fel ca şi Max, înţelege şi el tot ce-i vorbesc  şi că, la el, „cri” înseamnă „da”, iar „cri, cri” înseamnă „nu”.

Am devenit buni prieteni. De câte ori intru în camera mea, îmi iese în întâmpinare. Când citesc ceva, stă lângă mine. Am început să citesc cu voce tare. Sunt convins că reţine ceea ce citesc. Simţeam nevoia să-i pun un nume.

- Ţi-ar plăcea să te cheme Grig, l-am întrebat?

- Cri, mi-a răspuns el.

Ca să nu se plictisească, în timpul în care lipsesc eu, m-am gândit să-i aduc un greier de câmp, ca să-i ţină de urât. Am prins unul, l-am botezat Neculai, l-am dus în cameră şi i     l-am prezentat. N-a fost prea încântat de cunoştinţă,  iar până la următoarea mea  vizită, Neculai a dispărut. Punându-i lui Grig  tot felul de întrebări, ca să înţeleg ce s-a întâmplat, iar el răspunzându-mi cu „da” şi „nu”, am înţes că cei doi n-au reuşit să se înţeleagă, pentru că Neculai vorbea un dialect pe care el nu-l înţelegea şi apoi pentru că era cam necivilizat şi tăntălău. I-am spus că o să-i aduc altul, care sper să fie mai isteţ şi că el va trebui să-i înveţe dialectul şi să-l civilizeze.

Într-o zi, pe când mă chinuiam cu o problemă la matematică pe care mi-a dat-o bunicul, promiţându-mi că dacă o rezolv mă ia cu el la pescuit, Grig, plictisit, a adormit în penarul meu. Eu n-am observat până când, a doua zi, în timp ce eram în clasă, a începută să ţârâie de acolo. Întrebându-l de ce a făcu-o, mi-a răspuns –tot aşa, prin intermediul întrebărilor - că nu mai avea aer şi era pe cale să se sufoce. Toată lumea m-a acuzat că l-am dus în clasă intenţionat, ca să deranjez ora.

„Din nou, Luca ne dă alte explicaţii în legătură cu isprăvile lui”, mi-am zis. „Fabulează sau spune adevărul?” Dumnezeu ştie.