MONOGRAFIA SATULUI MESEŞENII DE SUS

Mă leagă de Meseşenii de Sus o amintire veche. În 1949, eram elev la şcoala elementară din Zalău şi am fost în vizită la fiul preotului din acest sat, coleg cu mine. Pe atunci, satul se numea Căţălul Românesc. Am şi o amintire mai recentă: în 2008,  am vizitat Muzeul Satului din localitate şi am cunoscut-o pe doamna Floare Ţurcaş. În acel an, în Bănişor, satul meu natal, exista, înfiinţată cu cinci ani în urmă, Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi eram preocupaţi de înfiinţarea şi a unui muzeu sătesc, după modelul celui din Meseşenii de Sus. Am discutat cu doamna Ţurcaş despre muzeu şi despre asociaţie. Urmarea: în 2009, a luat naştere Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus. Din păcate, în Bănişor, nu s-a înfiinţat un muzeu al satului nici până în ziua de azi.

Sub auspiciile „Asociaţiei Fii Satului Meseşenii de Sus”, a apărut, în 2013, monografia „Căţălul Românesc. Vatră străbună la poale de Meseş - 1213-2013 ”, cu prilejul aniversării a 800 de ani de atestare documentară a satului. Autoarele monografiei sunt doamnele: Floare Ţurcaş, profesoară şi fostă directoare a şcolii din sat;  Maria Moraru, pofesor doctor la Universitatea din Iaşi; Minerva Ilieş – economistă. E numai un exemplu de cât de benefice pot fi aceste asociaţii pentru satele lor.

Am fost impresionat de grosimea cărţii (575 de pagini, în format academic) şi de conţinutul ei! Aşa cum a fost gândită şi realizată, monografia este, în cea mai mare măsură, un document pentru satul Meseşenii de Sus, iar, într-o măsură mai mică, un document pentru oricare alt sat sălăjean. Asta pentru că evenimentele istorice locale au fost prezentate în contextul evenimentelor la scară naţională şi regională, iar tradiţiile şi obiceiurile din sat şi graiul popular local sunt aproape aceleaşi şi în celelalte sate sălăjene, mai ales în cele de la poalele Meseşului.

Documentul în care apare pentru prima oară menţionat numele satului este Registrul de la Oradea. La Capitlul Episcopiei Romano Catolice din Oradea, a avut loc, în anul 1213, un proces între Zoloc din satul Căţălul şi trei cetăţeni din satul Bădăcin. Procesul a fost menţionat în registrul amintit. Pentru mine, este interesant şi faptul, că pristav (crainic, portărel) în acest proces a fost un oarecare Golosa din satul Ban ( Ban, Bănişor; între aceste două localităţi nu se făcea distincţie la vremea aceea). Prin urmare, acest document este al doilea, din anul 1213, în care este menţionat satul meu natal, după cel pe baza căruia şi-a aniversat şi Bănişorul, în 2013, 800 de ani de atestare documentară.

Denumirea de Căţăl nu vine de la puiul de câine, ne atrage atenţia doamna Maria Moraru, ci de la cuvântul de origine gepidică „kessel”, care înseamnă „cazan”, „căldare”, legat de aşezarea satului într-o căldare naturală, la poalele Munţilor Meseş.

Aşa cum se întâmplă cu majoritatea localităţilor, şi Meseşenii de Sus este mult mai vechi decât atestă primul document în care apare citat. Pe teritoriul lui s-au găsit obiecte datând din neolitic, apoi din epocile bronzului şi a fierului. Abia începând cu Evul Mediu, apar şi alte documente. Din ele rezultă că, la 1341, satul făcea parte din domeniul Cetăţii Valcău, după care a aparţinut unui număr mare de proprietari - toţi de etnie maghiară, deşi satul era românesc -,  printre care şi lui Ştefan Bathory (1533), devenit, ulterior, principe al Transilvaniei şi rege al Poloniei. Cu cât ne apropiem de Epoca Contemporană, documentele sunt tot mai numeroase, unele din ele fiind lăsate de locuitori ai satului, mai ales de preoţi. Există mărturii despre participarea locuitorilor satului la evenimente legate de:  Memorandumul de la 1892,  Primul Război Mondial, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, al Doilea Război Mondial. Nu lipsesc relatările din timpul ocupaţiei hortiste (1940-1944) şi din timpul perioadei comuniste, de tristă sau mai puţin tristă amintire (1944-1989).

Meseşenii de Sus aparţine, din punct de vedere administrativ, de Meseşenii de Jos, denumită în trecut Căţălul Unguresc sau Căţăluşa.

Din conscripţiile şi recensămintele  efectuate de-a lungul timpului, vedem cum populaţia satului a crescut, treptat, de la aproximativ 20 de locuitori în anul 1715, la 1475, în anul 1895.  Ea scade în timpul celor două războaie, apoi creşte din nou, atingând un maxim de 1824 locuitori, în anul 1934, urmată de o scădere dramatică în ultimii ani ai comunismului, dar mai ales după Revoluţie, ajungând la 845 de locuitori, în anul 2011.

Un capitol mai rar întâlnit în monografiile satelor noastre, este cel referitor la sistemul denominativ (onomastica) din sat, întocmit pe baza conscripţiei din anul 2004, completată, până în anul 1957, cu date din diferite surse. Concluziile acestui capitol sunt foarte interesante.  Menţionez  doar una dintre ele: au dăinuit familiile din nucleul iniţial al satului şi au dispărut cele venite  mai târziu.

Locuitori satului s-au ocupat, de-a lungul timpului, cu cultura plantelor şi creşterea animalelor. Principalele plante cultivate au fost: grâul, porumbul, cânepa, pomii fructiferi şi viţa de vie, iar animalele erau cornutele mari, porcinele, ovinele şi albinele. La aceste îndeletniciri agricole s-au adăugat unele meşteşugăreşti: prelucrarea cânepii şi a lânii, confecţionarea de îmbrăcăminte, dulgheria şi tâmplăria, croitoria, cojocăria, cizmăria, fierăria.

În 1952, s-a înfiinţat în sat Gospodăria Agricolă Colectivă. Deşi n-a fost primită cu braţele deschise, deşi a provocat şi numeroase traume, comasarea terenurilor agricole, mecanizarea lucrărilor, introducerea metodelor ştiinţifice de lucrare a pământului, de cultivare a pomilor, a viţei de vie şi de creştere a animalelor, a făcut ca producţia şi productivitatea să crească foarte mult. După Revoluţie, când proprietatea agricolă s-a fărâmiţat din nou, numărul locuitorilor satului a scăzut, ponderea persoanelor în vârstă a crescut, iar majoritatea proprietarilor de pământ n-au mai avut la îndemână mijloace mecanice de lucru, atât producţia cât şi productivitatea s-au dus pe râpă. 

În conscripţia Clein, de la 1733, este menţionată, pentru prima oară, biserica din sat şi este precizat numele preotului Filip. Cu siguranţă, în sat au existat biserici şi preoţi şi înainte de această dată. Până la 1700, oamenii din sat şi preoţii lor au fost ortodocşi , iar după această dată, până  în 1948, uniţi. În 1848, s-a revenit la ortodoxism. Între 1875-1974, preoţii care     s-au perindat în sat au întreţinut un „Memorial”, un registru în care au consemnat evenimente legate de sat şi biserică, un adevărat letopiseţ. Este un document extraordinar, foarte preţios, care le-a facilitat autoarelor monografiei scrierea istoriei acestei perioade, iar nouă ne dă posibilitatea să vedem cum a evoluat limba română şi scrierea în limba română, din această parte de ţară, în decurs de un secol.

Preotul care a început Memorialul a fost Simeon Bocşa (1875-1894), protopop şi arhidiacon emerit, decorat de autorităţile austriece cu „Crucea cu Cunună de Aur”. Primul lui înscris începe astfel: O, bune Lectore! Dacă vei citi şi lectura paginile acestui Memorial, vei întâlni descrieri amănunţite referitoare la strădania preoţilor, a Consiliului Parohial, a oamenilor de rând, chiar a parohiilor învecinate pentru binele „Sfintei noastre Biserici, Sfintei Religiuni şi dulcei naţiuni.”

Lui Simeon Bocşa îi succede Graţian Flonta (1894-1936), protopop şi „arhidiacon onorariu”, decorat, în 1930, de Statul Român cu „Ordinul Coroana României în grad de ofiţer”. El a scris şi o primă monografie a satului şi a fost, timp de mai mulţi ani,  preşedintele Despărţământului Crasna al ASTRA.

 Ceilalţi preoţi care au scris în Memorial, au fost: Iosif Bilaţiu (1936-1942), Ştefan Şuta (1942-1957), Ion Gâlgău (!957-1958), Rusu Petru (1958-1966), Pamfil Vlaicu (1966-1970) şi Ioan Ardelean (1971-1976).

În anul 2011, tot sub auspiciile „Asociaţiei Fiii Satului Meseşenii de Sus”, s-a tipărit Memorialul, cu titlul „Memorialulu Besericescu. Căţălul Românesc – 1875-1974”. Alături de  textul tipărit, apar, scanate,  textele olografe ale autorilor. Este un document cu totul şi cu totul deosebit!

În depozitul de carte veche bisericească din Zalău, se păstrează 15 cărţi care au aparţinut bisericii din Meseşenii de Sus. Pe fiecare există însemnări de mână - mărturii din trecut - interesante şi preţioase.

Nu se cunoaşte data înfiinţării primei şcoli din sat. E de presupus că şi în Căţălul Românesc, ca şi în alte sate din Sălaj, a existat, cu mult înainte de-a fi confirmată oficial, o formă de învăţământ pe lângă biserica din sat, unde copiii învăţau să scrie şi să citească , iar dascăli erau diacul sau preotul din sat şi că ea s-a dezvoltat mult în anii în care vicar greco- catolic la Şimleu a fost Alexandru Sterca Şuluţiu (1836-1850). Prima şcoală, din pământ, a fost construită în 1856. În 1883 s-a construit o alta, de piatră.

Învăţământul primar de atunci, era organizat în două trepte: copiii între 6 şi 12 ani frecventau 6 clase, după care, timp de trei ani, până la 15 ani, urmau şcoala de repetiţie, mergând la şcoală odată sau de două ori pe săptămână. După 1918, s-a trecut la învăţământul de şapte ani.  În 1953 se dă în folosinţă un local nou pentru şcoală în care va funcţiona ciclul II (clasele V-VII), înfiinţat atunci. El avea doar două săli de clasă şi i se vor mai adăuga două, în 1964, an în care vechea şcoală devine cămin cultural. În 1976, se dă în folosinţă actualul local al şcolii, cu două niveluri şi opt săli de clasă. Încă din 1964, s-a trecut la învăţământul cu opt clase.

În 1976, în sat s-a înfiinţat Cenaclul poeţilor ţărani „Cuib de daci”, un eveniment fără precedent în satele sălăjene, iar, în 2009, aşa cum am mai spus, „Asociaţia Fiii Satului Meseşenii de Sus”, care, începând de la înfiinţare şi până azi, redactează, an de an, publicaţia „Căţălul Românesc 800”. Doamna profesoară Floare Ţurcaş a fost cea care a avut iniţiativa înfiinţării Asociaţiei, a fost prima ei preşedintă, calitate pe care o deţine şi azi. De numele  dumneaei sunt legate numeroase iniţiative culturale din sat şi tot dumneaei  este autoarea a  nouă capitolele întregi şi al unuia parţial, din monografie.

Tradiţiile şi obiceiurile din sat sunt prezentate pe larg în monografie. Sub titlul „Cununa anului”, doamna Minerva Ilieş trece în revistă obiceiurile de peste an ale căţălanilor, legate de posturi, sărbători religioase, habă (şezătoare), danţ (horă), seceriş, naştere, nuntă, moarte şi reproduce numeroase creaţii folclorice ale oamenilor din sat, sau dintre cele care circulau în judeţ, legate de aceste obiceiuri.

Pentru conservarea vechiului grai local, în monografie a fost inclus un „Index alfabetic al regionalismelor specifice graiului local din Căţălul Românesc”, cuprinzând aproximativ 500 de cuvinte.

Un capitol amplu din monografie conţine 40 de biografii ale oamenilor de seamă ai satului, morţi sau în viaţă.

Un alt capitol, pe care nu l-am mai întâlnit în alte monografii,  se intitulează „Cartea neamurilor”. Sunt prezentaţi arborii genealogici, extrem de ramificaţi, a cinci familii din sat, însoţiţi de numeroase explicaţii. Întocmirea lor a presupus o muncă extrem de laborioasă la care s-a înhămat şi-a dus-o la bun sfârşit, doamna Floare Ţurcaş.

Monografia se termină cu un capitol de anexe în care este inclusă şi bibliografia generală, foarte bogată, consultată pentru întocmirea lucrării, care se adaugă bibliografiei menţionată la sfârşitul fiecărui capitol.

În final, nu am decât cuvinte de apreciere pentru această lucrare şi pentru autoarele ei. Ea poate servi celor interesaţi de localitatea Meseşenii de Sus, dar şi de model şi material bibliografic, tuturor sălăjenilor  care vor dori să scrie o monografie.