MARIAN

Ne-am obişnuit să vedem cerşetori la tot pasul. Îi cunoaştem bine pentru că au locuri fixe de cerşit şi ne lovim zilnic de ei. Unii ne impresionează şi ne vedem obligaţi să băgăm mâna în buzunar, cei mai mulţi însă ne revoltă, pentru că fie îi bănuim de excrocherie, simulând cine ştie ce handicap, fie considerăm că şi-ar putea câştiga pâinea cea de toate zilele muncind şi nu cerşind.

Întruna din zile, am remarcat la intrarea magazinului Mega Image din cartierul meu, un ţigănuş, de vreo zece ani, care cerşea. Dacă n-ar fi întins implorator mâna la toţi cei ce treceau prin dreptul lui, n-ai fi zis că este cerşetor: era curat şi îngrijit îmbrăcat. „Cu siguranţă, băiatul ăsta are acasă tot ce-i trebuie şi cerşeşte pentru aşi face rost de bani pentru ţigări, băutură sau droguri”, mi-am zis.

- Ce-i cu tine aici? l-am întrebat, pe un ton răstit.

S-a uitat intimidat la mine şi nu mi-a răspuns.

- Dacă nu pleci imediat, chem poliţia, l-am ameninţat eu.

Când am ieşit din magazin, băiatul nu mai era acolo. Dar, după aproximativ o lună de zile, l-am văzut din nou, în acelaşi loc, cu mâna întinsă. M-am apropiat de el şi l-am întrebat pe un ton mai blând decât data trecută:

- De ce cerşeşti?

Nu mi-a răspuns şi mă privea speriat.

- Ce faci cu banii pe care ţi-i dau oamenii? l-am întrebat.

- Îi dau lui tata, mi-a răspuns el, gata, gata să izbucnească în plâns.

- El te trimite să cerşeşti?

- Da, mi-a răspuns el, în timp ce începuseră să-i curgă lacrimile.

M-am simţit „ca dracu”. Îl bănuisem pe nedrept pe băiat. Tocmai mă pregăteam să-i mai pun câteva întrebări, ca să aflu mai multe, dar băiatul mi-a întors spatele şi a plecat. „Ce-o fi cu tatăl său? O fi şomer şi n-are bani ca să-şi întreţină familia? O fi bolnav şi nu are bani de medicamente?  O fi un  prăpădit care are nevoie de bani ca să-şi cumpere ţigări şi băutură?” m-am întrebat. Dornic să aflu un răspuns la aceste întrebări şi dornic să-l ajut în vreun fel pe copil, am început să mă uit după el de câte ori treceam prin dreptul magazinului. A reapărut acolo, nu după foarte mult timp. M-am grăbit să stau de vorbă cu el.

- Mă recunoşti? l-am întrebat

- Da, mi-a răspuns el.

- Să nu-ţi fie frică de mine. Vreau să ştiu de ce te trimite tatăl tău la cerşit. Are serviciu?

- Nu are.

- Este bolnav?

- Are un picior tăiat.

Am înghiţit un nod mare. Am depăşit momentul de slăbiciune şi am continuat să-l întreb:

- Mama ta lucrează?

- Nu.

- Din ce trăiţi?

- Din ajutorul de la stat şi din ce strâng eu.

Nu-mi venea să cred! „Copilul ăsta nu e sincer cu mine. Cât de mare poate fi ajutorul şi cât de mult poate „strânge” el, ca banii, puşi laolaltă,  să satisfacă nevoile de trai a trei persoane?”, m-am întrebat. „Poate-i adevărat şi trăiesc ca vai de ei.”, am presupus. Am remarcat şi că băiatul avea un defect la ochiul stâng.  I-am dat cinci lei şi am plecat. N-am făcut decât câţiva paşi şi m-am întors.

-   Cum te cheamă? l-am întrebat.

-   Marian.

-   Mergi la şcoală?

-   Da.

-   Ce clasă eşti?

-   Am terminat a treia.

-   La ce şcoală?

-   La numărul 70.

Este o şcoala nu departe de mine. M-am hotărât să mă interesez acolo despre el. Zis şi făcut: de şi era încă vacanţă, m-am dus la şcoală. L-am găsit pe director, i-am spus ce doresc, m-a înţeles şi a încercat să mă ajute. Ghinionul meu a fost că erau trei clase de a treia şi, în două din ele era câte un Marian. Unul avea note foarte bune, celalalt bunicele.

- Băiatul de care mă interesez eu, are un defect la unul din ochi, l-am informat pe director.

- Degeaba îmi spuneţi. Eu nu-i cunosc pe copiii din cele două clase. Ar putea să vă ajute doar învăţătoarele.

Învăţătoarele erau însă în vacanţă, aşa că l-am rugat pe director să-mi dea adresele amândurora ca să-i caut acasă. Ne-am dus la secretariat şi  am aflat cele două adrese. Amândoi locuiau în cartier: unul  pe strada Ţiglina, unul pe strada Anestinelor.  

Am început cu prima, pentru că o ştiam şi era chiar lângă şcoală. Toate casele de pe stradă sunt tip, construite între cele două războaie, pentru familii cu venituri medii: funcţionari, profesori, medici, ingineri etc. Am găsit casa lui Marian, l-am cunoscut şi pe el şi pe părinţii lui. Era cel cu note bunicele, dar nu cel pe care-l căutam. Prin urmare,  celalalt Marian, ţigănuşul de la Mega Image, e cel cu note foarte bune. O surpriză cât se poate de plăcută!  

Ca să aflu cea de a doua stradă, a trebuit să merg mai întâi acasă şi să mă uit pe o hartă a Bucureştilor. Am găsit-o şi m-am dus acolo. De cum am intrat pe ea, m-am speriat: nu-mi închipuiam că într-o zonă relativ centrală a Capitalei, poate să existe o stradă atât de amărâtă! Intrarea din spre Delea Nouă este atât de strâmtă, încât nu poate trece o maşină. Cele pe care le-am văzut pe stradă, două Dacii scoase din uz şi vreo două maşini mai noi, intraseră pe la capătul străzii ce dă în Theodor Speranţia. Majoritatea caselor sunt mici, vechi şi dărăpănate. Sunt şi nişte barăci, nişte încropeli jalnice, dar în care locuiesc oameni! Pe garduri sau porţi erau haine la uscat. Pe stradă mai erau şi două cărucioare, unul plin cu fier vechi, altul plin cu cartoane, care trădau ocupaţia unora dintre locuitorii ei. La porţi, pe scaune aduse din case, bărbaţi şi femei - mai ales femei – stăteau la taifas. Un „comerciant” îşi etalase marfa în stradă, iar doi tineri jucau  cărţi. Câţiva copii alergau şi ţipau. Aşa cum arăta, această stradă era mi degrabă o curte mare, comună, decât o arteră de circulaţie.

Apariţia mea n-a rămas neobservată: copiii s-au oprit din alergat,  tinerii şi-au întrerupt jocul de cărţi, cei din faţa porţilor au încetat să mai discute şi toţi şi-au îndreptat privirile spre mine. Pe semne vizita unui străin pe strada lor nu este un eveniment obişnuit. M-am intimidat. O femeie tânără s-a grăbit să mă interogheze:

- Pe cine căutaţi?

Din cauza emoţiei, nu mi-am amintit numele tatălui băiatului. A trebuit să scot din buzunar hârtia pe care mi-l notasem.  L-am citit cu voce tare. O altă femeie, mai în vârstă, modest dar curat îmbrăcată, cu o  figură de om cumsecade, s-a sculat de pe scaunul pe care şedea şi   s-a îndreptat spre mine.

- Sunt soţia lui. Ce treabă aveţi cu el?

- Sunt de la şcoală, am minţit eu, şi, pentru că se apropie începerea anului şcolar, vreau să mă interesez de Marian: dacă e sănătos, dacă va veni la şcoală, dacă are bani de cărţi şi rechizite.

Am văzut cum i s-au umplut femeii ochii de lacrimi, şi cum îşi făcea curaj să-mi spună ceva.

- Nu va veni…, a reuşit să zică.

- De ce?

- E plecat din ţară.

- Unde?

- În Franţa.

- Singur?

- Cu tatăl lui.

- Ce să facă acolo?

Femeia nu mi-a răspuns şi a început să plângă de-a binelea. În jurul nostru se adunaseră toţi oamenii de pe stradă.

-   L-a dus taică-său la studii, s-a băgat în vorbă un bărbat tuciuriu, şi toată lumea a început să râdă.

-   S-au dus cu afaceri, l-a contrazis altul, şi s-au mai auzit câteva râsete.

Mi-am dat brusc seama pentru ce au plecat acolo, tatăl fără un picior, şi băiatul cu un defect de vedere: să cerşească.

- Păcat! Marian a fost un elev foarte bun la învăţătură, am spus eu.

- Eu i-am spus să nu-l ia cu el, se căina femeia, în timp ce-şi ştergea lacrimile. Ştiam că învaţă bine. Îmi pusesem mari speranţe în el. Nădăjduiam că, la bătrâneţe, ne va asigura o viaţă mai bună, că ne va scoate de aici.

- Nu te mai văieta femeie! O să se întoarcă de acolo cu o mulţime de bani, o să-şi cumpere o maşină trăsnet şi o casă la Znagov, a spus cineva, şi iar s-au auzit râsete.

- Să se întoarcă şi fără nici un ban, numai să se întoarcă, i-a răspuns femeia şi a izbucnit din nou în plâns.

Nu mai aveam ce face acolo. Am salutat şi am plecat cu imaginea acelei mame îngrijorată pentru soarta  copilului ei şi dezamăgit că n-am putut să-l ajut pe Marian.