TECHERGHELI SĂLĂJENE

Am avut o discuţie/corespondenţă cu domnul Györfi-Deak György în perioada când proiecta această carte şi se gândea la titlul ei. Mi s-a părut ciudat şi nepotrivit să-şi numească drumeţiile „tetergheli”! I-am spus că, în copilărie, când întârziam pe undeva, când hoinăream fără rost, părinţii mă certau şi îmi ziceau că sunt un  tetergheu. De atunci am rămas cu convingerea că a fi tetergheu e ceva necuviincios, ne la locul lui, interzis. Îmi era neclar de ce vrea domnul Györfi-Deak să se pună într-o astfel de postură! Pe măsură însă ce i-am citit povestirile din această carte - câteva în Caiete Silvane, toate după ce le-a cuprins în acest volum -, m-am obişnuit cu acest titlu şi pot să spun că mi-a devenit chiar simpatic. Acum, cuvântul  tetergheu are pentru mine conotaţiile de ştrengar simpatic, de individ îndrăgostit de hoinăreală, dornic să meargă, să vadă şi să transmită.

Cartea, apărută în Editura Caiete Silvane, este scrisă cu talent, într-o română impecabilă, aşa cum am remarcat şi atunci când am comentat cartea dumnealui „Curiozităţi sălăjene”, apărută la aceiaşi editură. Scriitorul este, pe alocuri,  şi „un hâtru bun de glume”, pigmentându-şi textele cu glume şi remarci spirituale, ceea ce face şi mai plăcută lectura.

În techerghelile sale, autorul călătoreşte pe jos, cu bicicleta, şi, de puţine ori, cu trenul sau autostopul, dar, de fiecare dată, pe distanţe relativ mici. Lipsa altor mijloace personale de deplasare, a făcut ca techerghelile dumnealui să se limiteze, cu mici excepţii, la zona din jurul Jiboului, localitatea sa de domiciliu. Păcat! Sălajul este mult mai mare. N-are cineva un Trabant sau o Dacie veche , să i le facă cadou? Sau, şi mai bine, un cal năzdrăvan ca cel al haiducului Pintea? Este în interesul nostru ca dânsul să scrie despre întreg judeţul, ca să afle toată lumea că Sălajul  nu este un judeţ oarecare, ci unul blagoslovit de Dumnezeu.

Domnul Györfi-Deak György nu se limitează să ne povestească ce vede şi ce i se întâmplă în techerghelile  sale. Înainte de-a se aventura într-o drumeţie, se documentează temeinic şi reuşeşte astfel să ne transmită multe date interesante despre istoria şi legendele locurilor pe care le cutreieră. Face însă şi numeroase divagaţii, pentru a-şi valorifica erudiţia sau  informaţiile obţinute recent,  uneori cu o legătură forţată cu traseul parcurs. O sursă documentară importantă cu privire la istoria locurilor, citată aproape în fiecare episod al drumeţiilor sale, este Monografia Sălajului scrisă de Petri Mór. Recurge şi la multe altele.

 Fiind o persoană religioasă, dar nu numai din pricina asta, vizitează şi  toate bisericile de pe traseele parcurse,  străduindu-se să ne transmită, în legătură cu fiecare, anul construirii, numele ctitorului, numele constructorilor, numele unor preoţi care au slujit sau slujesc acolo, numele celor care le-au pictat, evenimentele care le-au marcat, nu mai vorbesc că uneori ne descrie, cu pricepere, cum arată ele pe dinăuntru şi pe dinafară. De altfel, bisericile sunt principalele monumente create de om în satele sălăjene.

În descrierea drumeţiilor sale, autorul se străduieşte să dea suficiente detalii despre traseele pe care circulă, astfel ca aceste descrieri să poată ţine loc şi de ghid turistic şi chiar reuşeşte asta.  În plus ne demonstrează câte lucruri interesante putem afla „la o aruncătură de băţ” de noi, „peste vale”, „acolo ni!”, „nu departe”, aşa cum primeşte şi dumnealui informaţiile de la localnici. Deşi am poposit sau am trecut doar cu maşina prin multe dintre localităţile menţionate în carte, deci aveam habar pe unde sunt ele, i-am citit cartea cu o hartă a Sălajului în faţă. Recomand asta şi celorlalţi cititori.

Locurile descrise nu sunt dintre cele mai spectaculoase sau interesante din lume. Defileul Someşului de la Ţicău este nimica toată pe lângă Marele Canion, Ţugluiul  Turbuţâi este un deluşor pe lângă Muntele Fuji, iar biserica din Bulgari nu se compară Tajah Mahal.  Pentru localnici însă, pentru sălăjeni şi pentru orice iubitor de inedit, ele sunt locuri minunate, ale căror imagini şi ale căror legende, le merg la suflet.

Cititorii pot afla, din carte, şi câteva lucruri practice - de exemplu ce leacuri miraculoase se pot prepara din coaja de salcie sau la ce-i bună leurda -,  ecologiştii vor aprecia apelurile de tot felul la cruţarea naturii, iar istoricii pe cele de conservare a relicvelor trecutului.

În fiecare drumeţie, autorul îşi propune să verifice sau să reconstituie o informaţie. Astfel, în prima dintre ele, doreşte să reconstituie drumul preoţilor romano catolici din Jibou care slujeau şi la biserica din Sâncraiul Silveniei. Călare pe bicicleta sa  „Ukraina”, mergând şlap, şlap, troca-boca, scriitorul vizitează şi satele Dobrin – cu o biserică din lemn avânt un turn cu  foişorul aerisit, de o deosebită eleganţă – şi Cuceu,  cu o biserică ortodoxă din piatră, un edificiu impunător şi neaşteptat de spaţios.

În cea de a doua drumeţie, şi-a propus să viziteze Grădina Zmeilor şi să vadă Piatra Pintii. În drum spre aceste obiective, aflăm, dintr-o legendă, primele informaţii despre calul haiducului Pintea: de aici (din  valea Agrişului n.n.) calul lui Pintea a sărit până pe Piscul Ronei, iar apoi până în Cheud, unde-şi avea cetate. Ajunşi la Grădina Zmeilor, aflăm o altă legendă: „Fata Cătănii”. Şi uite aşa, din legendă în legendă, per pedes apostolorum, ajungem la Piatra Pintii, ca să vedem, imprimate pe ea, urmele potcoavelor calului năzdrăvan al haiducului.

Tema celei de a treia este „iarna someşană”. Someşul este unul dintre eroii povestirilor sale. Era de aşteptat, fiind cea mai mare apă care udă Sălajul şi care trece pe lângă Jibou, în apropierea căruia şi face un cot spectaculos, iar, în trecut, a fost drumul pe apă al sării. Avem ocazia să aflăm cum se traversa râul cu „brodul” şi ce minuni s-au întâmplat, mai demult, la Turbuţa.  Biserica din acest sat are un mod de acoperire al altarului ne mai întâlnit în zonă, iar, în interior, legendele picturilor sunt scrise în trei limbi! Valea Someşului este o cale menită să împlinească sufletul oricărui drumeţ care o străbate. Merită să o cercetaţi. Fie vara, fie iarna, ea vă va oferi o binecuvântată împlinire sufletească, ne asigură autorul.

Traseul celei de a patra techergeli ne duce la Porolissum,  prilej pentru autor să ne dea o sumedenie de informaţii despre fosta capitală a provinciei romane Dacia Porolissensis. Domnul Györfi-Deak György mi-a făcut cinstea să boteze traseul cu numele meu de familie, legat de faptul că eroii din romanul meu „Comorile de sub Meseş” străbat şi ei, pe jos, distanţa dintre Mirşid şi Moigrad, iar eu am fost, probabil, primul care a descris acest traseu, fără să-l fi străbătut vreodată.

Cea de a cincia drumeţie a avut ca scop vizitarea ruinelor Cetăţii Aurite - ruinele unei foste mănăstiri benedectine ,după unele surse, sau ale unei cetăţi, după altele, din satul Cheud- şi a Cheilor Ţicăului, un colţişor al Raiului pescăresc coborât pe Pământ.. Suntem copleşiţi de tot felul de date, cu caracter istoric şi geografic, unele mai interesante decât altele,  referitoare şi la alte cetăţi medievale din Sălaj, ale căror ruine se păstrează sau se mai văd încă. Ni se spun şi câteva legende.

Traseul şase duce în satul Var, aflat pe Someş, foarte aproape de Jibou. Autorul s-a dus acolo să vadă „salcia blestemată”, în apropierea căreia a fost violată apoi omorâtă, de nişte bandiţi, o fată bătrână, a cărui fantomă bântuie locul. Iată cum şi un astfel de loc poate deveni unul de pelerinaj, pentru cei care vor să vadă salcia sau să întâlnească fantoma! Aflăm că salcia nu mai există, prin urmare, „pelerinilor” le mai rămâne să întâlnească fantoma. Autorul n-a avut norocul acesta, în schimb, a văzut, în ţinţirimul din sat, un Crist răstignit, fără o mână ( să fie o ispravă a babei?) şi a trăit dezamăgirea să vadă, în satul Borza, o pădure rasă de pe suprafaţa pământului de către alţi bandiţi.

Pe traseul şapte ( Someş Odorhei-Bârsa-Domin-Bulgari) autorul merge pentru a vedea bisericile de lemn din localităţile menţionate. Despre biserica din Bârsa scrie: clădirea este complet acoperită cu tablă, inclusiv obloanele turnului pătrăţos, ceea ce-i dă aspectul unui vehicul blindat, căruia i s-a demontat turela şi în locul tunului a fost plantat un foişor cu turla ascuţită ca o lance, despre cea Domin aflăm că este singura biserică din Sălaj care are un dublu rând de streşini din şindrilă, iar despre biserica din Bugari că este cel mai vechi monument românesc de arhitectură religioasă din regiune.

Traseul opt este o excursie pe Meseş, cu pornire din cartierul Brădet, din Zalău, cu urcarea pe creasta muntelui, în zona antenelor, şi coborârea în Moigrad, probabil pe Drumul Romanilor. Aflăm lucruri interesante despre Zalău (olărit şi gară), despre serbările de la Porolissum (unde asistăm, împreună cu autorul, la prohodul unui împărat), despre poeţii Nicolae Labiş şi Ady Endre şi prozatorul Ioan Groșan.

Traseul 9 îl duce pe autor, cu bicicleta, în satul Mineu, localitate legată de începutul răscoalei lui Doja (1514) şi de domiciliul forţat al lui László Tökés (1989). Biserica reformată din localitate este un unicat mondial:singura biserică de lemn cu portal de marmură roză. Mai aflăm că: Din cauza unei atitudini suspectabile de segregare, descrierea şi istoria ei lipsesc din majoritatea lucrărilor dedicate bisericilor de lemn din judeţ, deşi ea reprezintă cel mai vechi edificiu de acest tip din regiune.

        Traseul 10, ne duce la rezervaţia naturală Stanii Cliţului, cireaşa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene”. Despre Stanii Cliţului, autorul mai scrie: Dacă ar afla de existenţa acestei minunăţii someşene, japonezii şi-ar trage tren de mare viteză până aici. Dumnealui ne indică şi cum putem vedea minunăţiile de acolo pe Internet. I le-am urmat şi am rămas încântat!

„Micile Bucurii” este intitulată ultima parte a cărţii, în care scriitorul ne demonstrează că astfel de bucurii ni le pot procura locurile aflate în imediata apropiere a localităţilor noastre de domiciliu. Descrie câteva: Pietrele Popii - din Creaca -, Leurdarii, Băile din Jibou, La Dumbrăviţa, La antene.

Cartea se termină cu capitolul „Sălajul pentru întotdeauna” (de ce „întotdeauna” şi nu „totdeauna”?!) în care autorul ni-l prezintă pe Peter Mayle, cel care a popularizat prin cărţile sale Prvence-ul francez şi încheie: Sălajul este un colţ de rai asemănător, dar care încă nu şi-a găsit geniul popularizator. Îl contrazic: şi-a găsit un popularizator. Chiar  dacă nu de geniu, unul foarte talentat. El se numeşte Györfi-Deak György. Îi lipseşte doar un cal năzdrăvan.